Cât de lung li se va fi părut unora, cât de ignorat va fi fost de alţii, cât de îndrăgit şi de mângâietor pentru cei care-şi duc viaţa la umbra luminoasă a Bisericii, Postul cel Mare se apropie de sfârşit şi se întrevede tot mai insinuantă şi mai apropiată, blândă şi orbitoare în acelaşi timp, lumina Învierii, cu bucuria ei explozivă. Dar, precum într-o cursă lungă de alergări, mai avem de făcut ultimul tur, într-un fel, cel mai greu, şi pentru că linia sosirii este aproape, pentru că ai dori să soseşti cât mai frumos, dar mai ales El, Mirele tău, să se bucure de tine şi îmbrăţişarea cu El, în lumina Învierii, să fie deplină.
Oricum va fi fiind vremea, ziua de Florii este una atât de luminoasă! Lumina ei vine de la flori, de la cele cu care ne avem încărcate braţele, dar mai ales de la cele care au înflorit acum miraculos înlăuntrul nostru şi pe care le revărsăm cu o generozitate inexplicabilă spre cei de lângă noi. Dar pentru cei din Biserică, ziua de Florii este foarte scurtă. Nici n-am sfârşit bine a-i ferici şi a-i îmbrăţişa pe cei dragi ai noştri care poartă nume de flori, că ne şi cheamă clopotele şi inima să ne întoarcem pe la bisericile noastre, spre a porni urcuşul acesta final al Săptămânii celei Mari a Patimilor.
Locul în care te afli aşezat de viaţă (de Dumnezeu?) constituie foarte adesea o provocare. Mulţi dintre noi şi de toate felurile trăim în Bucureşti, în oraşul acesta bolnav, ciopârţit, nervos, murdar, năbădăios, bădăran, gălăgios, agresiv şi obositor. Şi totuşi, noi aici trăim, aici ne sunt prietenii, aici multe dintre iubirile noastre mai mari sau mai mici, aici trăirile culturale, aici cotloanele, aici străduţele pe care ne-am plimbat de mână, pierduţi, în firesc romantism, cu iubita noastră sau cu iubitul nostru, aici ne sunt bisericile, aici, atâţia preoţi buni, aici, îndeosebi, casele noastre cu toate ale lor, mărturisind despre fiinţarea noastră mai bună sau mai proastă. Oraşul acesta este încercarea noastră. Şi pentru fiecare, locul său în care l-a lăsat Dumnezeu să trăiască şi să mărturisească cu viaţa lui, cu iubirea lui.
Şi totuşi, sunt locuri în care întâlnirea cu Hristos este mai ocrotită, şi nevoia unora de această ocrotire este îndreptăţită şi o caută. Unii se retrag pe la mânăstiri: la Lupşa, la Oaşa, la Diaconeşti, la Nera, la Putna, la Athos, chiar, sau în cine ştie ce alte astfel de locuri binecuvântate. Alţii fug prin sate încă păstrătoare ale vechiului duh de sărbătoare pascală... Cei râvnitori la vecinătatea minunii dau o fugă până la sfântul mormânt, la Ierusalim. Şi, ferice de cei care găsesc astfel de locuri şi se înscriu cu naturaleţe în dulceaţa petrecerii acolo a acestor zile atât de aparte. Dar cei mai mulţi rămânem aici, bolnavi de locul nostru bolnav. Şi este minunat cum şi aici, pentru cel atent şi implicat în drumul său, întâlnirea cu Hristos, cu Mirele cel înviat, poate fi deplină, foarte apropiată. Căci Hristos este acelaşi, nu numai ieri, astăzi şi în veac, ci şi pretutindeni.
Apare acum, cumva de obşte, o sete mai mare de primenire, de împrospătare. Să îndepărtezi toată murdăria adăugată şi adunată, care te îngreunează şi te apasă. Să lepezi tot ceea ce este de prisos, tot ceea ce te împovărează, să te faci uşor, uşor, şi să-ţi plutească sufletul peste lume, să zbori în zările cele mai senine. Şi acolo să te întâlneşti cu cei pe care-i iubeşti mai tare, cu cei care reprezintă bucuria fiinţării tale în această lume, cu cei care prin prietenia şi iubirea lor validează în faţa lui Dumnezeu existenţa ta.
Poezia patimilor
Săptămâna cea Mare a Patimilor înseamnă, practic, intrarea într-un alt post, unul nou, întrerupt, oarecum, de ziua de joi, când importanţa întâlnirii ultime a lui Hristos cu Ucenicii lui la Cina cea de taină aduce cuvenită dezlegare la vin şi la untdelemn.
E primăvară: e atâta lumină şi sunt atâtea flori! Totul strigă a viaţă, a frumuseţe, a iubire! Ca atare, chiar şi în această compătimire cu Hristos în Patimile Sale, graţie Lui şi Creaţiei Sale, bucuria nu ne părăseşte. Sigur, este multă suferinţă pe lume şi se cuvine să nu uităm de ea, dar totul parcă se subsumează Patimilor şi îndeosebi Învierii, care se întrezăreşte insinuant la capătul lor, precum învăpăiată lumina soarelui în zare, cu mult înainte de ieşirea lui din mare. Dar până acolo, mai avem de făcut un drum, mai avem de urcat o scară... Cele şase zile ale Săptămânii Patimilor.
Iată-ne în Lunea cea Mare! De fapt, Lunea cea Mare începe din seara Duminicii Floriilor. Aşa se slujesc Deniile fiecărei zile din Săptămâna Patimilor, în seara precedentă, pentru că aşa s-au pornit şi zilele Creaţiei: "Şi a fost seară şi a fost dimineaţă...". Prima cântare cu totul specifică Deniei aceasta este:
"Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iară netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară din Împărăţie să te încui, ci te deşteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi".
Căci, asta începem noi acum: pregătirea de Nuntă. Moartea văzută ca nuntă ne arată cât de genială şi de conformă cu învăţătura Bisericii este viziunea ţăranului român din Mioriţa. Pe tot parcursul acestei Săptămâni, vom vorbi adesea despre Mirele Hristos, despre Nunta noastră cu El. Suntem încă nepregătiţi: "Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa". Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom găsi îmbrăcămintea cuvenită: "Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă miluieşte".
Iată-ne în Miercurea cea Mare, când dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, puţin înainte de mântuitoarea patimă.
Suntem chemaţi să ne asemănăm femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patimile Sale, sărutându-le şi ştergându-le apoi cu frumosul ei păr despletit. O femeie, şi încă una păcătoasă, pe nume Eva, Îl unge, Îl consacră într-un fel, pe Cel Care poartă în numele Lui uleiul şi ungerea, pe Unsul, pe Mesia, pe Hristos. Şi tare S-a mai bucurat Domnul de iubirea ei! Aşa a intrat pentru totdeauna în Istoria mare, cea care până atunci fusese dispreţuită şi călcată în picioare de toţi.
Iată-ne în Joia cea Mare! Ziua în care marii Părinţi ai bisericii ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului. Densitatea dramatismului creşte, evenimentele se precipită. Hristos spală picioarele ucenicilor. Cu o zi înainte, Lui I se spălaseră de către femeia cea păcătoasă! Până în zilele noastre, prin catedrale, ierarhul locului spală picioarele a 12 dintre conslujitorii lui; la fel stareţii, pe la mânăstiri. Dar ce frumos ne povesteşte atât de vrednicul de pomenire Părinte Petroniu, ce a fost stareţ la Schitul "Prodromul" din Sfântul Munte Athos, despre mama lui, care se ducea în această zi în sat, să spele picioarele unei femei bolnave şi neputincioase. Dacă la slujitorii bisericii este vorba numai de un act simbolic, la aceea se petrecea o imitare totală a lui Hristos. Ah, aceşti ţărani români şi credinţa lor minunată, deplin iubitoare!
Şi, desigur, că cea mai plină de lumină dintre poruncile Sale este porunca aceasta nouă, care ni se dă acum, la ceas de vremelnică despărţire: "Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii." (Ioan 13, 34-35).
Pe parcursul Săptămânii Patimilor este scoasă tot timpul în evidenţă calitatea de Creator a Mântuitorului. El ne-a făcut pe noi, El a făcut pentru noi lumea aceasta, cu toate minunăţiile ei iniţiale (din păcate, prea adesea maculate sau distruse de noi). Totul din infinită iubire, din infinită sete de iubire, spre iubire!
Pomenirile morţilor sunt oprite de Biserică între sâmbăta precedentă Intrării Domnului în Ierusalim, "a lui Lazăr", şi Duminica Tomii, inclusiv, mai întâi spre concentrare la Patimile Domnului, iar apoi, pentru bucuria necuprinsă a Învierii. Dar cei din popor nu pot îndura atâta lipsă de lângă ei a celor dragi, plecaţi deja la Domnul. Aşa se face că ei caută să-i ţină în apropiere şi în Joia cea Mare, ceea ce spune mult despre importanţa acestei zile la români. De aceea, cam peste tot în ţară, la ţară îndeosebi, se fac moşi, adică pomeniri, se fac focuri de priveghere pentru cei morţi, se dau pomeni în numele lor, pentru buna lor stare în veşnicie. Tot în Joia Mare se sfinţesc, în multe locuri, pasca şi ouăle roşii făcute de cu miercuri.
Iată-ne în Vinerea cea Mare! În sfânta şi marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi înainte de toate, Crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.
În seara aceasta este scoasă din spatele mesei altarului şi pusă în centrul bisericii, sub Pantocrator, unde va rămâne până în seara următoare, crucea cu Hristos răstignit pe ea. Ea este purtată de un preot ce-l închipuie pe Simon Cireneanul, care rosteşte de profundis, cu glas rar şi apăsat, versurile acestea cutremurătoare, întărite de sunete scurte de toacă sau de clopot: "Astăzi S-a spânzurat pe lemn/ Cel ce a spânzurat pământul pe ape./ Cu cunună de spini S-a încununat/ Împăratul îngerilor./ Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat/ Cel ce îmbracă cerul cu nori./ Lovire peste obraz a luat/ Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam./ Cu piroane S-a pironit/ mirele Bisericii./ Cu suliţă S-a împuns/ Fiul Fecioarei./ Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase!/ Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!".
După aceea, după ce a fost şi încununată cu florile aduse de obşte, credincioşii trec pe rând să sărute crucea, mărturisindu-şi astfel disponibilitatea la însoţire cu Hristos până la capăt. Intenţia de a nu-L părăsi. Toate vinerile de peste an trimit la Vinerea aceasta a Răstignirii. Ea este cu adevărat "mare", ea este cea mai lungă, ea trece cel mai greu, apasă mai tare. Încercăm acum, mai mult ca oricând, să reconstituim în noi grozăvia acelei vineri când soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a sfâşiat. Este o zi de post desăvârşit, de unde şi numele ei, în popor, de Vinerea Seacă. Nici liturghie nu se face. Dar, din nou, în ciuda momentelor cumplite pe care le trăim, cântările slujbelor ne vorbesc mult şi apăsat despre lumină: "Hristoase, lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţii Tale!".
Şi parcă fiecare dintre noi ar ţine să ajungă să spună odată cu Maica Domnului: "Iată lumina mea cea dulce, nădejdea şi viaţa mea cea bună, Dumnezeul meu a apus pe Cruce: mă aprind cu inima..."
În cursul dimineţii zilei de vineri, se scoate în mijlocul bisericii şi se pune pe o masă, în faţa crucii scoase la Denia din seara din ajun, Epitaful, icoană cu scena punerii Domnului în mormânt şi a plângerii Sale. Oamenii vor veni să pună pe el flori, aşa cum îi aduci îndeobşte unui mort la mormânt, şi să treacă pe sub masă de trei ori, îngropându-se cu Hristos (îngroapă, tainic, firea lor, cea omorâtă de păcate) şi ieşind cu El din mormânt. Deja Învierea este pregustată! Cu aceleaşi cântări cu care-L îngropăm pe Hristos ne îngropăm şi noi. Să nădăjduim că şi cu aceeaşi înviere vom învia!
E frumos cum ţăranii îşi înconjurau în această zi casa de trei ori, cu o lumânare aprinsă şi tămâind-o, după asemănarea felului în care vor înconjura seara, la prohod, biserica. Oare o mai fac pe undeva? În unele locuri, în această zi se făceau ouăle roşii şi pasca. Nici un alt fel de lucrare.
Vineri seara, credincioşii revin în biserici pentru atât de îndrăgitul de popor Prohod al Domnului. Merg ei să-L îngroape pe Cel ce biruie moartea. Tristeţea este mare, nădejdea scăzută, până şi la Maica sfântă, gata să-şi însoţească Fiul în experierea-i ultimă: "De acum, nu se va mai lipi de mine bucuria niciodată,/ suspinând, grăia cea fără de prihană./ Că lumina mea şi bucuria mea/ în mormânt au apus./ Ci nu-L voi lăsa singur;/ aici voi muri/ şi mă voi îngropa cu Dânsul".
Spre sfârşit, bisericile se încing cu un brâu de lumini curgătoare. Este alaiul credincioşilor ce înconjoară biserica, urmând Epitaful şi cântând despre Iisus Mântuitor: "Mergi la cer şi te aşează/ Lângă tatăl Creator,/ Tu ce laşi în lume pace,/ Iisuse Salvator".
Învăţătura acestor zile ar fi aceea că nu există Înviere fără acest drum al Crucii, al suferinţei, că Împărăţia cerurilor se cucereşte prin luptă, iar lupta este duhovnicească. Crucea este constitutivă omului. Hristos ne-a adus şi această revelaţie a necesităţii de a-ţi purta cu conştientă acceptare şi responsabilă înţelegere crucea. Aşa cum a făcut-o El.
În Sâmbăta cea Mare, peste oraş se aşterne o linişte de moarte, în ciuda forfotei domestice a pregătirilor de sărbătoare, ce se fac acum oarecum în surdină. Hristos este în mormânt şi încercăm aceeaşi nedumerire şi îngrijorare ca altădată Maica şi ucenicii şi femeile ce-L înconjuraseră. E o linişte ce se impune parcă de sus, în ciuda oricărei alte voinţe a noastre. Seara, intensitatea aşteptării devine tot mai accentuată, aproape insuportabilă. Pe parcurs, unii dintre noi chiar au reuşit, însoţindu-se cu Hristos, să-şi pregătească haine de Nuntă. Ardem de nerăbdare să vină lumina Învierii şi s-o luăm şi să ne vestim unii altora cu neînţeleasă şi nepământeană bucurie: "Hristos a înviat"! "Cu adevărat a înviat"! Şi intrăm astfel într-o altă poveste nesfârşită, cea mai fascinată, cea pentru veşnicie: povestea Învierii Domnului şi povestea învierii noastre! Căci asta este viaţa noastră în Biserică: un şir de fascinante poveşti adevărate!
Învierea, sărbătoarea luminii
Învierea este, cu precădere, o sărbătoare a Luminii. Asta ne-a fost chemarea în noaptea de Înviere: "Veniţi de primiţi lumină!" Paştele este zi "purtătoare de lumină". Lumină neapropiată, lumină neînserată, lumina cea pururea "fiitoare", cum frumos poetic o numeşte Biserica, în multe feluri. Cu alte cuvinte, lumina lui Hristos, a slavei Sale. El Însuşi este "Lumina cea fără de ani", Care "din mormânt, cu trupul, tuturor a strălucit". Hainele luminoase ale sufletului, tot căutate pe parcursul Postului Mare, dar nu numai atunci, sunt, cel puţin pentru moment, în sfârşit, aflate. Chemarea pascală sună aşa: "Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm!". Este o lumină care vine irezistibilă şi mângâietoare de la Soarele Dreptăţii, care străluceşte din mormânt. Prin Înviere se face dreptate Creaţiei, îndeosebi omului, căci el nu fusese destinat morţii, ci numai vieţii. Noi devenim, acum, într-o mai mare măsură "purtători de lumină", "făclii de Dumnezeu luminate". Lumina noastră, înainte să fie a noastră, este a lui Dumnezeu, este de la Dumnezeu, este a slavei lui Dumnezeu. Pe toate le umple Hristos acum de slava Sa. În lumina zilelor de Paşti, parcă şi Bucureştii, oraşul acesta atât de întristător în creşterea sa malignă, invazivă, îşi pierde din agresivitatea de toate felurile şi devine mai prietenos. Îl ajută şi pomii înfloriţi prin unele curţi, printre blocuri, prin parcuri...
Cum se ştie, pentru români (şi, de altfel, în general, pentru ortodocşi), Învierea este cea mai mare dintre sărbători, aşa cum au învăţat ei vieţuind în Biserică: "Această aleasă şi sfântă zi,/ cea dintâi a săptămânii,/ împărăteasă şi doamnă,/ praznic al praznicelor/ este şi sărbătoare a sărbătorilor,/ în care binecuvântăm pe Hristos în veci".
Învierea începe la mormântul Domnului, cu mormântul gol. Dar clipa Învierii şi felul cum s-a petrecut ea nu le-a văzut nimeni. După cum nu ştim nici cum ne va fi învierea noastră. Învierea este în primul rând nădejde. Sigur, ea ţine şi de credinţă, şi de iubire.
Trecerea pascală nu este una simplă, ea produce o schimbare obiectivă în omenire şi în fiecare om. Schimbarea aceasta înseamnă o în-noire. Înnoirea întregii lumi de către Hristos, dar îndeosebi a omului ("m-ai înnoit pe mine cel stricat"). Pentru aceasta S-a întrupat El: "Îi înnoieşti pe pământeni, Ziditorule, făcându-Te pământean". "Ingredientul" Hristos a fost introdus în lume pentru ca să o prefacă, precum o plămadă. Are loc, practic, o nouă creaţie. Lumea a fost făcută nouă la Creaţie şi dată omului "la cheie", spre bună folosinţă. Acum ea este, din nou, nouă. Dacă la început Hristos face lumea, acum o preface, în vederea transfigurării, a schimbării ei la faţă, la cea interioară îndeosebi. Hristos a luat asupra Sa stricăciunea omului şi a prefăcut-o în nestricăciune. Este parcă acum, la Paşti, o lume plină de îngeri care saltă şi ei de bucurie, nevăzuţi, dar simţiţi, în jurul tău. Totul este nou, totul este proaspăt! Miroase a curat, îndeosebi a curat la suflet! Învierea înseamnă Primenire. Biserica ne spune despre "Paştile cele curăţitoare". Natura primenită şi împrospătată acum, primăvara, reprezintă o icoană naturală a Învierii. Hristos a venit să deretice lumea, aşa cum gospodinele deretică casele primăvara.
Canonul Învierii din slujba din noaptea Paştelui este o jubilaţie continuă. Curge năvalnic slăvirea lui Dumnezeu. Se slujeşte de o Poezie pe măsură, de o forţă şi o frumuseţe nepământene, răpitoare la cer. Odată cu pogorârea printre noi a Cuvântului lui Dumnezeu şi cu învierea Lui, cuvântul devine mir, esenţă a tot ceea ce este mai bun şi mai înmiresmat în om. Cu cântările noastre de multe feluri Îl ungem acum pe Hristos, în calitatea Lui de Mire şi Împărat al nostru. Jertfa omului de-acum se cere să fie jertfă a laudei, jertfă slăvitoare în cuvânt. Prin cuvânt este invocat Dumnezeu, prin cuvânt se poate consacra cel mai bine starea înaltă a fiinţei şi a fiinţării, starea iubirii înflăcărate.
Învierea este atotcuprinzătoare. Ca atare, şi bucuria şi prăznuirea se cer a fi pe potrivă, adică a întregii Creaţii: "Cerurile după cuviinţă să se veselească/ şi pământul să se bucure./ Şi să prăznuiască toată lumea/ cea văzută şi cea nevăzută;/ că S-a sculat Hristos,/ Bucuria cea veşnică."
Urmarea nesfârşită a Învierii o constituie sau ar trebui s-o constituie lumina Învierii persistând prelung pe chipul şi în trăirea oamenilor. Sunt încă, din fericire, oameni frumoşi, atât de mulţi. Ei dau bucurie şi sens vieţuirii noastre, prin ei ne putem face viaţa cu adevărat frumoasă. Ei sunt buni prin relaţiile pe care le stabilesc, prin felul de a provoca bucurie simplă şi firească în fiecare întâlnire a lor. Cu fiecare poţi comunica zâmbind, cu fiecare poţi schimba un cuvânt bun, o privire şăgalnică, poţi avea o complicitate bună. Şi atunci viaţa este mai frumoasă. Oamenii aceştia împlinesc chemarea aceea îngerească, din păcate, atât de
Hristos a înviat!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
