Cât de lung li se va fi părut unora, cât de ignorat va fi fost de alții, cât de îndrăgit și de mângâietor pentru cei care-și duc viața la umbra luminoasă a Bisericii, Postul cel Mare se apropie de sfârșit și se întrevede tot mai insinuantă și mai apropiată, blândă și orbitoare în același timp, lumina Învierii, cu bucuria ei explozivă. Dar, precum într-o cursă lungă de alergări, mai avem de făcut ultimul tur, într-un fel, cel mai greu, și pentru că linia sosirii este aproape, pentru că ai dori să sosești cât mai frumos, dar mai ales El, Mirele tău, să se bucure de tine și îmbrățișarea cu El, în lumina Învierii, să fie deplină.
Oricum va fi fiind vremea, ziua de Florii este una atât de luminoasă! Lumina ei vine de la flori, de la cele cu care ne avem încărcate brațele, dar mai ales de la cele care au înflorit acum miraculos înlăuntrul nostru și pe care le revărsăm cu o generozitate inexplicabilă spre cei de lângă noi. Dar pentru cei din Biserică, ziua de Florii este foarte scurtă. Nici n-am sfârșit bine a-i ferici și a-i îmbrățișa pe cei dragi ai noștri care poartă nume de flori, că ne și cheamă clopotele și inima să ne întoarcem pe la bisericile noastre, spre a porni urcușul acesta final al Săptămânii celei Mari a Patimilor.
Locul în care te afli așezat de viață (de Dumnezeu?) constituie foarte adesea o provocare. Mulți dintre noi și de toate felurile trăim în București, în orașul acesta bolnav, ciopârțit, nervos, murdar, năbădăios, bădăran, gălăgios, agresiv și obositor. Și totuși, noi aici trăim, aici ne sunt prietenii, aici multe dintre iubirile noastre mai mari sau mai mici, aici trăirile culturale, aici cotloanele, aici străduțele pe care ne-am plimbat de mână, pierduți, în firesc romantism, cu iubita noastră sau cu iubitul nostru, aici ne sunt bisericile, aici, atâția preoți buni, aici, îndeosebi, casele noastre cu toate ale lor, mărturisind despre ființarea noastră mai bună sau mai proastă. Orașul acesta este încercarea noastră. Și pentru fiecare, locul său în care l-a lăsat Dumnezeu să trăiască și să mărturisească cu viața lui, cu iubirea lui.
Și totuși, sunt locuri în care întâlnirea cu Hristos este mai ocrotită, și nevoia unora de această ocrotire este îndreptățită și o caută. Unii se retrag pe la mânăstiri: la Lupșa, la Oașa, la Diaconești, la Nera, la Putna, la Athos, chiar, sau în cine știe ce alte astfel de locuri binecuvântate. Alții fug prin sate încă păstrătoare ale vechiului duh de sărbătoare pascală... Cei râvnitori la vecinătatea minunii dau o fugă până la sfântul mormânt, la Ierusalim. Și, ferice de cei care găsesc astfel de locuri și se înscriu cu naturalețe în dulceața petrecerii acolo a acestor zile atât de aparte. Dar cei mai mulți rămânem aici, bolnavi de locul nostru bolnav. Și este minunat cum și aici, pentru cel atent și implicat în drumul său, întâlnirea cu Hristos, cu Mirele cel înviat, poate fi deplină, foarte apropiată. Căci Hristos este același, nu numai ieri, astăzi și în veac, ci și pretutindeni.
Apare acum, cumva de obște, o sete mai mare de primenire, de împrospătare. Să îndepărtezi toată murdăria adăugată și adunată, care te îngreunează și te apasă. Să lepezi tot ceea ce este de prisos, tot ceea ce te împovărează, să te faci ușor, ușor, și să-ți plutească sufletul peste lume, să zbori în zările cele mai senine. Și acolo să te întâlnești cu cei pe care-i iubești mai tare, cu cei care reprezintă bucuria ființării tale în această lume, cu cei care prin prietenia și iubirea lor validează în fața lui Dumnezeu existența ta.
Poezia patimilor
Săptămâna de pe urmă, cea a Patimilor, irumpe pătimitor spre Paști. Cu Deniile ei de fiecare seară, ea încearcă să ne ajute în a păși alături de Hristos, în a ne face tovarășii Lui de drum, în a muri cu El, pentru a învia apoi cu El. Bisericile ni se înfățișează acum cernite în toate acoperămintele lor, de la cele ale obiectelor liturgice, la cele ale preoților. Este o săptămână decisivă. Acum are loc bătălia cea mai crâncenă pentru scoaterea noastră la Liman. Zilele sunt toate "mari" (de la Lunea cea Mare la Sâmbăta cea Mare), crescând continuu în dramatism. Sunt mari prin conținutul lor spiritual, prin importanța lor, prin slujbele lor, prin tragismul lor unic... Am pornit Postul cel Mare îndesind rugăciunea, înmulțind Poezia. În același fel procedăm și acum. Poezia patimilor este de o neînchipuită frumusețe, și ce minunat este când și cântarea de la strană reușește să se ridice la înălțimea acestei poezii. Din păcate sau din neputință, nu totdeauna reușim să ne concentrăm asupra cuvintelor, prea adesea gândurile ne zboară într-un moment sau altul. Poate că n-ar fi nepotrivit ca acei care țin să cunoască frumusețea acestei poezii în deplinătatea ei să-și procure Triodul. O minunată carte de imnuri.
Săptămâna cea Mare a Patimilor înseamnă, practic, intrarea într-un alt post, unul nou, întrerupt, oarecum, de ziua de joi, când importanța întâlnirii ultime a lui Hristos cu Ucenicii lui la Cina cea de taină aduce cuvenită dezlegare la vin și la untdelemn.
E primăvară: e atâta lumină și sunt atâtea flori! Totul strigă a viață, a frumusețe, a iubire! Ca atare, chiar și în această compătimire cu Hristos în Patimile Sale, grație Lui și Creației Sale, bucuria nu ne părăsește. Sigur, este multă suferință pe lume și se cuvine să nu uităm de ea, dar totul parcă se subsumează Patimilor și îndeosebi Învierii, care se întrezărește insinuant la capătul lor, precum învăpăiată lumina soarelui în zare, cu mult înainte de ieșirea lui din mare. Dar până acolo, mai avem de făcut un drum, mai avem de urcat o scară... Cele șase zile ale Săptămânii Patimilor.
Iată-ne în Lunea cea Mare! De fapt, Lunea cea Mare începe din seara Duminicii Floriilor. Așa se slujesc Deniile fiecărei zile din Săptămâna Patimilor, în seara precedentă, pentru că așa s-au pornit și zilele Creației: "Și a fost seară și a fost dimineață...". Prima cântare cu totul specifică Deniei aceasta este:
"Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iară netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară din Împărăție să te încui, ci te deșteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi".
Căci, asta începem noi acum: pregătirea de Nuntă. Moartea văzută ca nuntă ne arată cât de genială și de conformă cu învățătura Bisericii este viziunea țăranului român din Miorița. Pe tot parcursul acestei Săptămâni, vom vorbi adesea despre Mirele Hristos, despre Nunta noastră cu El. Suntem încă nepregătiți: "Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa". Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom găsi îmbrăcămintea cuvenită: "Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă miluiește".
Iată-ne în Marțea cea Mare! Gândul la nuntă persistă: "Pe Mirele, fraților, să-L iubim...". Este atât de frumos Mirele nostru! De două ori cântăm această înfățișare a Lui și reciproca chemare la nuntire fără sfârșit: "Mirele cel mai frumos cu podoaba decât toți oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospățul cel duhovnicesc al nunții Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greșelilor mele, prin împărtășirea pătimirilor Tale, și împodobindu-mă cu haina slavei frumuseții Tale, fă-mă împreună-șezător luminat la masa Împărăției Tale, ca un milostiv".
Iată-ne în Miercurea cea Mare, când dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, puțin înainte de mântuitoarea patimă.
Suntem chemați să ne asemănăm femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patimile Sale, sărutându-le și ștergându-le apoi cu frumosul ei păr despletit. O femeie, și încă una păcătoasă, pe nume Eva, Îl unge, Îl consacră într-un fel, pe Cel Care poartă în numele Lui uleiul și ungerea, pe Unsul, pe Mesia, pe Hristos. Și tare S-a mai bucurat Domnul de iubirea ei! Așa a intrat pentru totdeauna în Istoria mare, cea care până atunci fusese disprețuită și călcată în picioare de toți.
Iată-ne în Joia cea Mare! Ziua în care marii Părinți ai bisericii ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoșătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire și vânzarea Domnului. Densitatea dramatismului crește, evenimentele se precipită. Hristos spală picioarele ucenicilor. Cu o zi înainte, Lui I se spălaseră de către femeia cea păcătoasă! Până în zilele noastre, prin catedrale, ierarhul locului spală picioarele a 12 dintre conslujitorii lui; la fel stareții, pe la mânăstiri. Dar ce frumos ne povestește atât de vrednicul de pomenire Părinte Petroniu, ce a fost stareț la Schitul "Prodromul" din Sfântul Munte Athos, despre mama lui, care se ducea în această zi în sat, să spele picioarele unei femei bolnave și neputincioase. Dacă la slujitorii bisericii este vorba numai de un act simbolic, la aceea se petrecea o imitare totală a lui Hristos. Ah, acești țărani români și credința lor minunată, deplin iubitoare!
Ucenicii sunt poftiți apoi să petreacă Paștele cu Învățătorul lor, sunt chemați la Cină. În taina foișorului va fi instituită Taina Tainelor, Taina euharistică. Iar cu ei, prin ei, noi toți suntem poftiți să petrecem la masă cu Hristos, până la sfârșitul veacurilor și dincolo de el. Marea, nesfârșita taină a Cinei celei de taină! De aici, de la această zi, pleacă rugăciunea ce se rostește întotdeauna înainte de cuminecare: "Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu părtaș mă primește; că nu voi spune vrăjmașilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda. Ci ca tâlharul mă mărturisesc Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta!". După Cină, Hristos îi ia cu El pe cei trei Apostoli din cercul prim, pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și iese să Se roage în grădina Ghetsimani. Cu rugăciune a înțeles El, în chip pilduitor, să se pregătească pentru Patimile Sale și pentru moartea Sa. Scriptura ne spune că acum "a început a Se întrista și a Se mâhni Domnul" (Matei 26, 37). De trei ori Se roagă ca Tatăl Său să ia de la El, dacă se poate, paharul acesta, dar ca, totuși, să se facă după voia Lui, a Tatălui. Paharul nu se va lua până la urmă de la El. Și, păstrând proporțiile, nici de la noi. Pentru a ajunge în Împărăție, pentru a fi în Nuntă, ni se cere pătimire și trecere prin moarte. Moartea nu poate fi ocolită. Din păcate! Acum apare și Iuda, care avusese alte treburi. El Îl trădase, Îl vânduse pe Învățătorul și Prietenul lui și vine să-L predea oamenilor arhiereilor și ai bătrânilor poporului, prin sărutarea sa. Nu degeaba este numit acesta de Biserică, într-o cântare, "fiul viperelor".
Și, desigur, că cea mai plină de lumină dintre poruncile Sale este porunca aceasta nouă, care ni se dă acum, la ceas de vremelnică despărțire: "Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii pentru alții." (Ioan 13, 34-35).
Pe parcursul Săptămânii Patimilor este scoasă tot timpul în evidență calitatea de Creator a Mântuitorului. El ne-a făcut pe noi, El a făcut pentru noi lumea aceasta, cu toate minunățiile ei inițiale (din păcate, prea adesea maculate sau distruse de noi). Totul din infinită iubire, din infinită sete de iubire, spre iubire!
Pomenirile morților sunt oprite de Biserică între sâmbăta precedentă Intrării Domnului în Ierusalim, "a lui Lazăr", și Duminica Tomii, inclusiv, mai întâi spre concentrare la Patimile Domnului, iar apoi, pentru bucuria necuprinsă a Învierii. Dar cei din popor nu pot îndura atâta lipsă de lângă ei a celor dragi, plecați deja la Domnul. Așa se face că ei caută să-i țină în apropiere și în Joia cea Mare, ceea ce spune mult despre importanța acestei zile la români. De aceea, cam peste tot în țară, la țară îndeosebi, se fac moși, adică pomeniri, se fac focuri de priveghere pentru cei morți, se dau pomeni în numele lor, pentru buna lor stare în veșnicie. Tot în Joia Mare se sfințesc, în multe locuri, pasca și ouăle roșii făcute de cu miercuri.
Iată-ne în Vinerea cea Mare! În sfânta și marea Vineri, se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița și înainte de toate, Crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.
În seara aceasta este scoasă din spatele mesei altarului și pusă în centrul bisericii, sub Pantocrator, unde va rămâne până în seara următoare, crucea cu Hristos răstignit pe ea. Ea este purtată de un preot ce-l închipuie pe Simon Cireneanul, care rostește de profundis, cu glas rar și apăsat, versurile acestea cutremurătoare, întărite de sunete scurte de toacă sau de clopot: "Astăzi S-a spânzurat pe lemn/ Cel ce a spânzurat pământul pe ape./ Cu cunună de spini S-a încununat/ Împăratul îngerilor./ Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat/ Cel ce îmbracă cerul cu nori./ Lovire peste obraz a luat/ Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam./ Cu piroane S-a pironit/ mirele Bisericii./ Cu suliță S-a împuns/ Fiul Fecioarei./ Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase!/ Arată-ne nouă și slăvită învierea Ta!".
După aceea, după ce a fost și încununată cu florile aduse de obște, credincioșii trec pe rând să sărute crucea, mărturisindu-și astfel disponibilitatea la însoțire cu Hristos până la capăt. Intenția de a nu-L părăsi. Toate vinerile de peste an trimit la Vinerea aceasta a Răstignirii. Ea este cu adevărat "mare", ea este cea mai lungă, ea trece cel mai greu, apasă mai tare. Încercăm acum, mai mult ca oricând, să reconstituim în noi grozăvia acelei vineri când soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a sfâșiat. Este o zi de post desăvârșit, de unde și numele ei, în popor, de Vinerea Seacă. Nici liturghie nu se face. Dar, din nou, în ciuda momentelor cumplite pe care le trăim, cântările slujbelor ne vorbesc mult și apăsat despre lumină: "Hristoase, lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feții Tale!".
Și parcă fiecare dintre noi ar ține să ajungă să spună odată cu Maica Domnului: "Iată lumina mea cea dulce, nădejdea și viața mea cea bună, Dumnezeul meu a apus pe Cruce: mă aprind cu inima..."
În cursul dimineții zilei de vineri, se scoate în mijlocul bisericii și se pune pe o masă, în fața crucii scoase la Denia din seara din ajun, Epitaful, icoană cu scena punerii Domnului în mormânt și a plângerii Sale. Oamenii vor veni să pună pe el flori, așa cum îi aduci îndeobște unui mort la mormânt, și să treacă pe sub masă de trei ori, îngropându-se cu Hristos (îngroapă, tainic, firea lor, cea omorâtă de păcate) și ieșind cu El din mormânt. Deja Învierea este pregustată! Cu aceleași cântări cu care-L îngropăm pe Hristos ne îngropăm și noi. Să nădăjduim că și cu aceeași înviere vom învia!
E frumos cum țăranii își înconjurau în această zi casa de trei ori, cu o lumânare aprinsă și tămâind-o, după asemănarea felului în care vor înconjura seara, la prohod, biserica. Oare o mai fac pe undeva? În unele locuri, în această zi se făceau ouăle roșii și pasca. Nici un alt fel de lucrare.
Din dimineața acestei zile, clopotele nu se mai trag până la Înviere.
Vineri seara, credincioșii revin în biserici pentru atât de îndrăgitul de popor Prohod al Domnului. Merg ei să-L îngroape pe Cel ce biruie moartea. Tristețea este mare, nădejdea scăzută, până și la Maica sfântă, gata să-și însoțească Fiul în experierea-i ultimă: "De acum, nu se va mai lipi de mine bucuria niciodată,/ suspinând, grăia cea fără de prihană./ Că lumina mea și bucuria mea/ în mormânt au apus./ Ci nu-L voi lăsa singur;/ aici voi muri/ și mă voi îngropa cu Dânsul".
Spre sfârșit, bisericile se încing cu un brâu de lumini curgătoare. Este alaiul credincioșilor ce înconjoară biserica, urmând Epitaful și cântând despre Iisus Mântuitor: "Mergi la cer și te așează/ Lângă tatăl Creator,/ Tu ce lași în lume pace,/ Iisuse Salvator".
Învățătura acestor zile ar fi aceea că nu există Înviere fără acest drum al Crucii, al suferinței, că Împărăția cerurilor se cucerește prin luptă, iar lupta este duhovnicească. Crucea este constitutivă omului. Hristos ne-a adus și această revelație a necesității de a-ți purta cu conștientă acceptare și responsabilă înțelegere crucea. Așa cum a făcut-o El.
În Sâmbăta cea Mare, peste oraș se așterne o liniște de moarte, în ciuda forfotei domestice a pregătirilor de sărbătoare, ce se fac acum oarecum în surdină. Hristos este în mormânt și încercăm aceeași nedumerire și îngrijorare ca altădată Maica și ucenicii și femeile ce-L înconjuraseră. E o liniște ce se impune parcă de sus, în ciuda oricărei alte voințe a noastre. Seara, intensitatea așteptării devine tot mai accentuată, aproape insuportabilă. Pe parcurs, unii dintre noi chiar au reușit, însoțindu-se cu Hristos, să-și pregătească haine de Nuntă. Ardem de nerăbdare să vină lumina Învierii și s-o luăm și să ne vestim unii altora cu neînțeleasă și nepământeană bucurie: "Hristos a înviat"! "Cu adevărat a înviat"! Și intrăm astfel într-o altă poveste nesfârșită, cea mai fascinată, cea pentru veșnicie: povestea Învierii Domnului și povestea învierii noastre! Căci asta este viața noastră în Biserică: un șir de fascinante povești adevărate!
Învierea, sărbătoarea luminii
Învierea este, cu precădere, o sărbătoare a Luminii. Asta ne-a fost chemarea în noaptea de Înviere: "Veniți de primiți lumină!" Paștele este zi "purtătoare de lumină". Lumină neapropiată, lumină neînserată, lumina cea pururea "fiitoare", cum frumos poetic o numește Biserica, în multe feluri. Cu alte cuvinte, lumina lui Hristos, a slavei Sale. El Însuși este "Lumina cea fără de ani", Care "din mormânt, cu trupul, tuturor a strălucit". Hainele luminoase ale sufletului, tot căutate pe parcursul Postului Mare, dar nu numai atunci, sunt, cel puțin pentru moment, în sfârșit, aflate. Chemarea pascală sună așa: "Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm!". Este o lumină care vine irezistibilă și mângâietoare de la Soarele Dreptății, care strălucește din mormânt. Prin Înviere se face dreptate Creației, îndeosebi omului, căci el nu fusese destinat morții, ci numai vieții. Noi devenim, acum, într-o mai mare măsură "purtători de lumină", "făclii de Dumnezeu luminate". Lumina noastră, înainte să fie a noastră, este a lui Dumnezeu, este de la Dumnezeu, este a slavei lui Dumnezeu. Pe toate le umple Hristos acum de slava Sa. În lumina zilelor de Paști, parcă și Bucureștii, orașul acesta atât de întristător în creșterea sa malignă, invazivă, își pierde din agresivitatea de toate felurile și devine mai prietenos. Îl ajută și pomii înfloriți prin unele curți, printre blocuri, prin parcuri...
Cum se știe, pentru români (și, de altfel, în general, pentru ortodocși), Învierea este cea mai mare dintre sărbători, așa cum au învățat ei viețuind în Biserică: "Această aleasă și sfântă zi,/ cea dintâi a săptămânii,/ împărăteasă și doamnă,/ praznic al praznicelor/ este și sărbătoare a sărbătorilor,/ în care binecuvântăm pe Hristos în veci".
Ce bine era în lumea satului, acolo unde te întâlneai cu toți, de obște, în jurul bisericii, în prima zi de Paști! Dar tu te aduni numai cu câțiva dintre cei de aproape ai tăi la Masa de Paști. Sufletul tău ar vrea să fie aproape cu toți cei pe care-i iubește, dar, din felurite pricini, lucrul acesta nu este posibil. Să sperăm că vom recupera în rai! Dar chiar dacă nu ești fizic împreună cu toți prietenii tăi, te regăsești cu ei în gând, te regăsești cu ei la aceeași Masă de Cină a lui Hristos din biserică, te regăsești în asemănarea meselor de Paști ale fiecăruia dintre noi. Dimineața, întorcându-te de la Înviere, ciocniseși un ou, gustaseși câte ceva, băuseși un pahar cu vin... Dar acum este chiar Masa de Paști, masă de mare praznic... Fața de masă este albă, albă. Ouăle, mai ales roșii, dar și de alte culori, spre bucurarea copiilor și a copiilor care persistă și în cei maturi.
Învierea începe la mormântul Domnului, cu mormântul gol. Dar clipa Învierii și felul cum s-a petrecut ea nu le-a văzut nimeni. După cum nu știm nici cum ne va fi învierea noastră. Învierea este în primul rând nădejde. Sigur, ea ține și de credință, și de iubire.
Trecerea pascală nu este una simplă, ea produce o schimbare obiectivă în omenire și în fiecare om. Schimbarea aceasta înseamnă o în-noire. Înnoirea întregii lumi de către Hristos, dar îndeosebi a omului ("m-ai înnoit pe mine cel stricat"). Pentru aceasta S-a întrupat El: "Îi înnoiești pe pământeni, Ziditorule, făcându-Te pământean". "Ingredientul" Hristos a fost introdus în lume pentru ca să o prefacă, precum o plămadă. Are loc, practic, o nouă creație. Lumea a fost făcută nouă la Creație și dată omului "la cheie", spre bună folosință. Acum ea este, din nou, nouă. Dacă la început Hristos face lumea, acum o preface, în vederea transfigurării, a schimbării ei la față, la cea interioară îndeosebi. Hristos a luat asupra Sa stricăciunea omului și a prefăcut-o în nestricăciune. Este parcă acum, la Paști, o lume plină de îngeri care saltă și ei de bucurie, nevăzuți, dar simțiți, în jurul tău. Totul este nou, totul este proaspăt! Miroase a curat, îndeosebi a curat la suflet! Învierea înseamnă Primenire. Biserica ne spune despre "Paștile cele curățitoare". Natura primenită și împrospătată acum, primăvara, reprezintă o icoană naturală a Învierii. Hristos a venit să deretice lumea, așa cum gospodinele deretică casele primăvara.
Canonul Învierii din slujba din noaptea Paștelui este o jubilație continuă. Curge năvalnic slăvirea lui Dumnezeu. Se slujește de o Poezie pe măsură, de o forță și o frumusețe nepământene, răpitoare la cer. Odată cu pogorârea printre noi a Cuvântului lui Dumnezeu și cu învierea Lui, cuvântul devine mir, esență a tot ceea ce este mai bun și mai înmiresmat în om. Cu cântările noastre de multe feluri Îl ungem acum pe Hristos, în calitatea Lui de Mire și Împărat al nostru. Jertfa omului de-acum se cere să fie jertfă a laudei, jertfă slăvitoare în cuvânt. Prin cuvânt este invocat Dumnezeu, prin cuvânt se poate consacra cel mai bine starea înaltă a ființei și a ființării, starea iubirii înflăcărate.
Învierea este atotcuprinzătoare. Ca atare, și bucuria și prăznuirea se cer a fi pe potrivă, adică a întregii Creații: "Cerurile după cuviință să se veselească/ și pământul să se bucure./ Și să prăznuiască toată lumea/ cea văzută și cea nevăzută;/ că S-a sculat Hristos,/ Bucuria cea veșnică."
Urmarea nesfârșită a Învierii o constituie sau ar trebui s-o constituie lumina Învierii persistând prelung pe chipul și în trăirea oamenilor. Sunt încă, din fericire, oameni frumoși, atât de mulți. Ei dau bucurie și sens viețuirii noastre, prin ei ne putem face viața cu adevărat frumoasă. Ei sunt buni prin relațiile pe care le stabilesc, prin felul de a provoca bucurie simplă și firească în fiecare întâlnire a lor. Cu fiecare poți comunica zâmbind, cu fiecare poți schimba un cuvânt bun, o privire șăgalnică, poți avea o complicitate bună. Și atunci viața este mai frumoasă. Oamenii aceștia împlinesc chemarea aceea îngerească, din păcate, atât de neglijată de alții, de la Naștere: "Pe pământ pace, între oameni bunăvoire!" (Luca 2, 14). S-ar cere, pe cât cu putință, nu numai ca noi să căutăm o bună situare în raport cu semenii noștri, dar și să stârnim în ei ceea ce au mai bun și o dispoziție pascală cât mai îndelungată. Până atunci, să ne bucurăm cum se cuvine de Învierea din fiecare an, dacă se poate chiar de cea de la fiecare liturghie la care participăm, și să încercăm să păstrăm cât mai mult în noi chemarea pascală: "Ziua Învierii!/ Și să ne luminăm cu prăznuirea,/ și unul pe altul să ne îmbrățișăm./ Să zicem: fraților/ și celor ce ne urăsc pe noi;/ să iertăm toate pentru Înviere./ Și așa să strigăm:/ Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând,/ și celor din morminte viață dăruindu-le."
Hristos a înviat!