Săptămâna cea Mare a Patimilor: cum se pregătesc creștinii pentru o luminoasă și nesfârșită Nuntă

Costion Nicolescu
Lumina Floriilor

Cât de lung li se va fi părut unora, cât de ignorat va fi fost de alții, cât de îndrăgit și de mângâietor pentru cei care-și duc viața la umbra luminoasă a Bisericii, Pos­tul cel Mare se apropie de sfârșit și se întrevede tot mai insinuantă și mai apropiată, blândă și orbitoare în același timp, lumina Învie­rii, cu bucuria ei explozivă. Dar, precum într-o cursă lungă de alergări, mai avem de făcut ultimul tur, într-un fel, cel mai greu, și pentru că linia sosirii este aproape, pentru că ai dori să sosești cât mai frumos, dar mai ales El, Mirele tău, să se bu­cure de tine și îmbrățișarea cu El, în lumina Învierii, să fie deplină.
Oricum va fi fiind vremea, ziua de Florii este una atât de luminoasă! Lu­mina ei vine de la flori, de la cele cu care ne avem încărcate brațele, dar mai ales de la cele care au înflorit acum miraculos înlăuntrul nostru și pe care le revărsăm cu o genero­zitate inexplicabilă spre cei de lângă noi. Dar pentru cei din Biserică, ziua de Florii este foarte scurtă. Nici n-am sfârșit bine a-i ferici și a-i îmbrățișa pe cei dragi ai noștri care poartă nume de flori, că ne și chea­mă clopotele și inima să ne întoar­cem pe la bisericile noastre, spre a porni urcușul acesta final al Săptămânii celei Mari a Pati­milor.
Locul în care te afli așezat de viață (de Dumnezeu?) constituie foarte adesea o provocare. Mulți dintre noi și de toate felurile trăim în București, în orașul acesta bolnav, ciopârțit, nervos, murdar, năbădăios, bădăran, gălăgios, agresiv și obositor. Și totuși, noi aici trăim, aici ne sunt prietenii, aici multe dintre iubirile noastre mai mari sau mai mici, aici trăirile culturale, aici cot­loanele, aici străduțele pe care ne-am plimbat de mână, pierduți, în firesc romantism, cu iubita noastră sau cu iubitul nostru, aici ne sunt bisericile, aici, atâția preoți buni, aici, îndeosebi, casele noastre cu toate ale lor, mărturisind despre ființarea noastră mai bună sau mai proastă. Orașul acesta este încercarea noastră. Și pentru fiecare, locul său în care l-a lăsat Dumnezeu să trăiască și să mărturisească cu viața lui, cu iubirea lui.
Și totuși, sunt locuri în care întâlnirea cu Hristos este mai ocrotită, și nevoia unora de această ocrotire este îndreptățită și o caută. Unii se retrag pe la mânăs­tiri: la Lupșa, la Oașa, la Diaconești, la Nera, la Putna, la Athos, chiar, sau în cine știe ce alte astfel de locuri binecuvântate. Alții fug prin sate încă păstrătoare ale vechiului duh de sărbătoare pascală... Cei râvnitori la vecinătatea minunii dau o fugă până la sfântul mor­mânt, la Ierusalim. Și, ferice de cei care găsesc astfel de locuri și se înscriu cu naturalețe în dulceața petrecerii acolo a acestor zile atât de aparte. Dar cei mai mulți ră­­mânem aici, bolnavi de locul nostru bolnav. Și este minunat cum și aici, pentru cel atent și implicat în drumul său, întâlnirea cu Hristos, cu Mirele cel înviat, poate fi deplină, foarte apropiată. Căci Hristos este ace­lași, nu numai ieri, astăzi și în veac, ci și pretutindeni.
Apare acum, cumva de obște, o sete mai mare de pri­menire, de împrospătare. Să îndepărtezi toată mur­dăria adăugată și adunată, care te îngreunează și te apa­să. Să lepezi tot ceea ce este de prisos, tot ceea ce te împovărează, să te faci ușor, ușor, și să-ți plutească su­fletul peste lume, să zbori în zările cele mai senine. Și acolo să te întâlnești cu cei pe care-i iubești mai tare, cu cei care reprezintă bucuria ființării tale în această lu­me, cu cei care prin prie­tenia și iubirea lor validează în fața lui Dumnezeu exis­tența ta.

Poezia patimilor

Săptămâna de pe urmă, cea a Patimilor, irumpe pă­timitor spre Paști. Cu Deniile ei de fiecare seară, ea încearcă să ne ajute în a păși alături de Hristos, în a ne face tovarășii Lui de drum, în a muri cu El, pentru a învia apoi cu El. Bisericile ni se înfățișează acum cer­nite în toate aco­perămintele lor, de la cele ale obiec­te­lor liturgice, la cele ale preoților. Este o săptămână decisivă. Acum are loc bătălia cea mai crâncenă pentru scoaterea noastră la Liman. Zilele sunt toate "mari" (de la Lunea cea Mare la Sâmbăta cea Mare), crescând con­ti­nuu în dramatism. Sunt mari prin conținutul lor spiritual, prin importanța lor, prin slujbele lor, prin tra­gismul lor unic... Am pornit Postul cel Mare îndesind rugăciunea, înmulțind Poezia. În același fel procedăm și acum. Poezia patimilor este de o neîn­chipuită frumu­sețe, și ce minunat este când și cântarea de la strană reușește să se ridice la înălțimea acestei poezii. Din pă­cate sau din neputință, nu totdeauna reușim să ne con­centrăm asupra cuvintelor, prea adesea gândurile ne zboară într-un moment sau altul. Poate că n-ar fi nepo­trivit ca acei care țin să cunoască frumu­sețea acestei poezii în deplinătatea ei să-și procure Triodul. O minu­nată carte de imnuri.
Săptămâna cea Mare a Patimilor înseamnă, practic, intrarea într-un alt post, unul nou, întrerupt, oarecum, de ziua de joi, când importanța întâlnirii ultime a lui Hristos cu Ucenicii lui la Cina cea de taină aduce cuve­nită dezlegare la vin și la untdelemn.
E primăvară: e atâta lumină și sunt atâtea flori! Totul strigă a viață, a fru­mu­sețe, a iubire! Ca atare, chiar și în această compătimire cu Hristos în Pati­mile Sale, grație Lui și Creației Sale, bucuria nu ne pără­sește. Sigur, este mul­tă suferință pe lume și se cuvine să nu uităm de ea, dar totul parcă se sub­su­mează Pa­timilor și îndeosebi Învie­rii, care se întrezărește insi­nuant la ca­pătul lor, precum învăpăiată lumina soa­relui în zare, cu mult înainte de ieși­rea lui din mare. Dar până acolo, mai avem de făcut un drum, mai avem de urcat o scară... Cele șase zile ale Săp­tă­mânii Patimilor.
Iată-ne în Lunea cea Mare! De fapt, Lunea cea Mare începe din seara Duminicii Floriilor. Așa se slu­jesc Deniile fiecărei zile din Săp­tămâna Patimilor, în seara pre­ce­den­tă, pentru că așa s-au pornit și zilele Creației: "Și a fost seară și a fost dimineață...". Prima cânta­re cu totul specifică Deniei aceasta este:
"Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iară netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu som­nul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară din Împărăție să te încui, ci te deșteaptă, stri­gând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, pentru Năs­că­toarea de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi".
Căci, asta începem noi acum: pregătirea de Nuntă. Moartea văzută ca nuntă ne arată cât de genială și de conformă cu învățătura Bisericii este viziunea țăranului român din Miorița. Pe tot parcursul acestei Săptămâni, vom vorbi adesea despre Mirele Hristos, despre Nunta noastră cu El. Suntem încă nepregătiți: "Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa". Dar, cu ajutorul lui Dum­nezeu, vom găsi îmbrăcămintea cuvenită: "Luminea­ză-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă miluiește".
Iată-ne în Marțea cea Mare! Gândul la nuntă per­sis­tă: "Pe Mirele, fraților, să-L iubim...". Este atât de frumos Mirele nostru! De două ori cântăm această înfă­țișare a Lui și reciproca chemare la nuntire fără sfârșit: "Mirele cel mai frumos cu podoaba decât toți oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospățul cel du­hov­nicesc al nunții Tale, dezbracă-mă de chipul cel tică­los al greșelilor mele, prin împărtășirea pătimirilor Tale, și împodobindu-mă cu haina slavei frumuseții Tale, fă-mă împreună-șezător luminat la masa Împă­răției Tale, ca un milostiv".
Iată-ne în Miercurea cea Mare, când dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, puțin înainte de mântuitoarea patimă.
Suntem chemați să ne asemănăm femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mân­tuitorului, înainte de Patimile Sale, sărutându-le și șter­gându-le apoi cu frumosul ei păr despletit. O fe­meie, și încă una păcătoasă, pe nume Eva, Îl unge, Îl consacră într-un fel, pe Cel Care poartă în numele Lui uleiul și ungerea, pe Unsul, pe Mesia, pe Hristos. Și tare S-a mai bucurat Domnul de iubirea ei! Așa a intrat pentru totdeauna în Istoria mare, cea care până atunci fusese disprețuită și călcată în picioare de toți.
Iată-ne în Joia cea Mare! Ziua în care marii Părinți ai bisericii ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfân­ta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică preda­rea înfricoșătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire și vânzarea Domnului. Densitatea drama­tismu­lui crește, evenimentele se precipită. Hristos spală pi­cioarele ucenicilor. Cu o zi înainte, Lui I se spălaseră de către femeia cea păcătoasă! Până în zilele noastre, prin catedrale, ierarhul locului spală picioarele a 12 dintre conslujitorii lui; la fel stareții, pe la mânăstiri. Dar ce frumos ne povestește atât de vrednicul de pome­nire Părinte Petroniu, ce a fost stareț la Schitul "Prodro­mul" din Sfântul Munte Athos, despre mama lui, care se ducea în această zi în sat, să spele picioarele unei femei bolnave și neputincioase. Dacă la slujitorii bise­ricii este vorba numai de un act simbolic, la aceea se petrecea o imitare totală a lui Hristos. Ah, acești țărani români și credința lor minunată, deplin iubitoare!
Ucenicii sunt poftiți apoi să petreacă Paștele cu Învățătorul lor, sunt chemați la Cină. În taina foișorului va fi instituită Taina Tainelor, Taina euharistică. Iar cu ei, prin ei, noi toți sun­tem poftiți să petrecem la masă cu Hristos, până la sfârșitul veacurilor și dincolo de el. Marea, nesfârșita taină a Cinei celei de taină! De aici, de la aceas­­tă zi, pleacă rugăciunea ce se ros­tește întotdeauna înainte de cumine­care: "Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu părtaș mă pri­mește; că nu voi spune vrăjmașilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda. Ci ca tâlharul mă măr­turisesc Ție: Po­me­nește-mă, Doamne, întru împărăția Ta!". După Cină, Hristos îi ia cu El pe cei trei Apostoli din cercul prim, pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și iese să Se roage în grădina Ghetsimani. Cu rugăciune a înțeles El, în chip pilduitor, să se pregătească pentru Patimile Sale și pentru moartea Sa. Scriptura ne spune că acum "a în­ceput a Se întrista și a Se mâhni Domnul" (Matei 26, 37). De trei ori Se roagă ca Tatăl Său să ia de la El, dacă se poate, paharul acesta, dar ca, totuși, să se facă după voia Lui, a Tatălui. Paharul nu se va lua până la urmă de la El. Și, păstrând proporțiile, nici de la noi. Pentru a ajunge în Împărăție, pentru a fi în Nuntă, ni se cere pătimire și trecere prin moarte. Moar­tea nu poate fi ocolită. Din păcate! Acum apare și Iuda, care avusese alte treburi. El Îl trădase, Îl vânduse pe În­vățătorul și Prietenul lui și vine să-L predea oame­nilor arhiereilor și ai bătrânilor poporului, prin săru­tarea sa. Nu degeaba este numit acesta de Biserică, într-o cântare, "fiul vi­perelor".
Și, desigur, că cea mai plină de lumină dintre po­run­cile Sale este porunca aceasta nouă, care ni se dă acum, la ceas de vremelnică despărțire: "Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii pentru alții." (Ioan 13, 34-35).
Pe parcursul Săptămânii Patimilor este scoasă tot timpul în evidență calitatea de Creator a Mântuitorului. El ne-a făcut pe noi, El a făcut pentru noi lumea aceas­ta, cu toate minunățiile ei inițiale (din păcate, prea ade­sea maculate sau distruse de noi). Totul din infinită iubire, din infinită sete de iubire, spre iubire!
Pomenirile morților sunt oprite de Biserică între sâmbăta precedentă Intrării Domnului în Ierusalim, "a lui Lazăr", și Duminica Tomii, inclusiv, mai întâi spre concentrare la Patimile Domnului, iar apoi, pentru bucuria necuprinsă a Învierii. Dar cei din popor nu pot îndura atâta lipsă de lângă ei a celor dragi, plecați deja la Domnul. Așa se face că ei caută să-i țină în apropiere și în Joia cea Mare, ceea ce spune mult despre impor­tanța acestei zile la români. De aceea, cam peste tot în țară, la țară îndeosebi, se fac moși, adică pomeniri, se fac focuri de priveghere pentru cei morți, se dau pomeni în numele lor, pentru buna lor stare în veșnicie. Tot în Joia Mare se sfințesc, în multe locuri, pasca și ouăle roșii făcute de cu miercuri.
Iată-ne în Vinerea cea Mare! În sfânta și marea Vineri, se prăznuiesc sfintele și mân­tuitoarele și înfri­coșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuito­ru­lui nostru Iisus Hristos: scuipările, lo­vi­rile peste față, palmele, insultele, batjo­cu­rile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțe­tul, piroanele, sulița și înainte de toate, Cru­cea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă po­me­nire de mărturisirea mântuitoare fă­cută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.
În seara aceasta este scoasă din spatele mesei alta­rului și pusă în cen­trul bisericii, sub Panto­crator, unde va rămâne până în seara următoare, crucea cu Hristos răs­tignit pe ea. Ea este pur­tată de un preot ce-l închi­puie pe Simon Cire­neanul, care rostește de profundis, cu glas rar și apăsat, versurile acestea cutre­murătoare, întărite de sunete scur­te de toacă sau de clopot: "Astăzi S-a spânzurat pe lemn/ Cel ce a spânzurat pă­mân­tul pe ape./ Cu cu­nu­nă de spini S-a încunu­nat/ Împăratul îngerilor./ Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat/ Cel ce îm­bracă cerul cu nori./ Lo­vire peste obraz a luat/ Cel ce a slobozit în Ior­­­dan pe Adam./ Cu piroane S-a pironit/ mirele Bise­ricii./ Cu suliță S-a împuns/ Fiul Fecioarei./ În­chi­nămu-ne patimilor Tale, Hristoase!/ Arată-ne nouă și slăvită învierea Ta!".
După aceea, după ce a fost și în­cununată cu florile aduse de obște, credincioșii trec pe rând să sărute cru­cea, mărturisindu-și astfel dispo­ni­bilitatea la însoțire cu Hristos până la capăt. Intenția de a nu-L părăsi. Toa­te vinerile de peste an trimit la Vi­ne­rea aceasta a Răs­tignirii. Ea este cu adevărat "mare", ea este cea mai lun­gă, ea trece cel mai greu, apasă mai tare. Încercăm acum, mai mult ca oricând, să recon­sti­tuim în noi gro­zăvia acelei vineri când soarele s-a în­tunecat, pământul s-a cutremurat, catapeteasma tem­plului s-a sfâșiat. Este o zi de post desăvârșit, de unde și numele ei, în popor, de Vinerea Seacă. Nici liturghie nu se face. Dar, din nou, în ciuda momentelor cumplite pe care le trăim, cântările slujbelor ne vor­besc mult și apă­sat despre lumină: "Hristoase, lumina cea adevă­rată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feții Tale!".
Și parcă fiecare dintre noi ar ține să ajungă să spună odată cu Maica Dom­nului: "Iată lumina mea cea dul­ce, nădejdea și viața mea cea bună, Dum­nezeul meu a apus pe Cru­ce: mă aprind cu ini­ma..."
În cursul dimineții zilei de vineri, se scoate în mij­locul bisericii și se pune pe o masă, în fața crucii scoa­se la Denia din seara din ajun, Epitaful, icoană cu scena punerii Domnului în mormânt și a plângerii Sale. Oa­menii vor veni să pună pe el flori, așa cum îi aduci în­deobște unui mort la mormânt, și să treacă pe sub masă de trei ori, îngropându-se cu Hristos (îngroapă, tainic, firea lor, cea omorâtă de păcate) și ieșind cu El din mor­mânt. Deja Învierea este pregus­tată! Cu ace­leași cântări cu care-L îngropăm pe Hristos ne îngro­păm și noi. Să nădăjduim că și cu aceeași înviere vom învia!
E frumos cum țăranii își înconjurau în această zi casa de trei ori, cu o lumânare aprinsă și tămâind-o, după asemănarea felului în care vor înconjura seara, la prohod, biserica. Oare o mai fac pe undeva? În unele locuri, în această zi se făceau ouăle roșii și pasca. Nici un alt fel de lucrare.
Din dimineața acestei zile, clopotele nu se mai trag până la Înviere.
Vineri seara, credincioșii revin în biserici pentru atât de îndrăgitul de popor Prohod al Domnului. Merg ei să-L îngroape pe Cel ce biruie moartea. Tristețea este mare, nădejdea scăzută, până și la Maica sfântă, gata să-și însoțească Fiul în experierea-i ultimă: "De acum, nu se va mai lipi de mine bucuria ni­cio­dată,/ suspi­nând, grăia cea fără de prihană./ Că lumina mea și bucuria mea/ în mormânt au apus./ Ci nu-L voi lăsa singur;/ aici voi muri/ și mă voi îngropa cu Dânsul".
Spre sfârșit, bise­ricile se încing cu un brâu de lu­mini curgătoare. Este alaiul credincioșilor ce în­con­joară biserica, urmând Epitaful și cântând despre Iisus Mântuitor: "Mergi la cer și te așează/ Lângă tatăl Crea­­tor,/ Tu ce lași în lume pace,/ Iisuse Sal­va­tor".
Învățătura acestor zile ar fi aceea că nu există În­viere fără acest drum al Crucii, al suferinței, că Împă­răția cerurilor se cuce­rește prin luptă, iar lupta este duhovnicească. Crucea este constitutivă omului. Hris­tos ne-a adus și această revelație a necesității de a-ți purta cu conștientă acceptare și responsa­bilă înțelegere crucea. Așa cum a făcut-o El.
În Sâmbăta cea Mare, peste oraș se aș­ter­ne o liniște de moarte, în ciuda forfotei domestice a pregă­tirilor de sărbătoare, ce se fac acum oarecum în sur­dină. Hristos este în mor­mânt și încercăm aceeași nedu­merire și îngrijorare ca altădată Maica și ucenicii și femeile ce-L înconjuraseră. E o liniște ce se impune parcă de sus, în ciuda ori­cărei alte voințe a noastre. Seara, inten­si­tatea așteptă­rii devine tot mai accen­tuată, aproape insupor­ta­bilă. Pe parcurs, unii din­tre noi chiar au reușit, înso­țindu-se cu Hris­tos, să-și pregătească haine de Nuntă. Ar­dem de nerăbdare să vină lumina Învierii și s-o luăm și să ne vestim unii altora cu ne­înțeleasă și nepămân­teană bucurie: "Hris­tos a înviat"! "Cu adevă­rat a în­viat"! Și in­trăm astfel într-o altă poveste nesfâr­șită, cea mai fascinată, cea pentru veș­ni­cie: povestea Învierii Domnului și po­ves­tea învierii noastre! Căci asta este via­ța noastră în Biserică: un șir de fasci­nante povești adevărate!

Învierea, sărbătoarea luminii

Învierea este, cu precădere, o sărbă­toa­re a Luminii. Asta ne-a fost chema­rea în noaptea de Înviere: "Veniți de pri­miți lumină!" Paștele este zi "purtătoa­re de lu­mină". Lumină neapropiată, lu­mină neînserată, lumina cea pururea "fiitoa­re", cum frumos poetic o numește Biserica, în multe feluri. Cu alte cuvinte, lumina lui Hristos, a slavei Sale. El Însuși este "Lumina cea fără de ani", Care "din mor­mânt, cu trupul, tuturor a stră­lucit". Hainele luminoase ale sufletului, tot căutate pe parcursul Postului Mare, dar nu numai atunci, sunt, cel puțin pentru moment, în sfârșit, aflate. Chemarea pas­cală sună așa: "Ziua Învierii, po­poare, să ne lu­mi­năm!". Este o lu­mină care vine irezistibilă și mân­gâietoare de la Soarele Drep­tății, care strălucește din mormânt. Prin Înviere se face dreptate Creației, îndeo­sebi omului, căci el nu fusese destinat morții, ci numai vieții. Noi devenim, acum, într-o mai mare măsură "pur­tători de lumină", "făclii de Dumnezeu lumi­nate". Lumina noas­tră, înainte să fie a noastră, este a lui Dumnezeu, este de la Dumne­zeu, este a slavei lui Dumnezeu. Pe toate le umple Hristos acum de slava Sa. În lumina zilelor de Paști, parcă și Bucu­reștii, orașul acesta atât de întristător în creșterea sa malignă, invazivă, își pierde din agresi­vitatea de toate felurile și devine mai prietenos. Îl ajută și pomii înfloriți prin unele curți, printre blocuri, prin parcuri...
Cum se știe, pentru români (și, de altfel, în general, pentru orto­docși), Învierea este cea mai mare dintre sărbători, așa cum au învățat ei viețuind în Biserică: "A­ceas­tă aleasă și sfântă zi,/ cea dintâi a săptămânii,/ împărăteasă și doam­nă,/ praznic al praznicelor/ este și sărbătoare a sărbătorilor,/ în care binecuvântăm pe Hristos în veci".
Ce bine era în lumea satului, aco­lo unde te întâlneai cu toți, de obște, în jurul bisericii, în prima zi de Paști! Dar tu te aduni numai cu câțiva dintre cei de aproape ai tăi la Masa de Paști. Sufletul tău ar vrea să fie aproape cu toți cei pe care-i iubește, dar, din felurite pricini, lucrul acesta nu este posibil. Să sperăm că vom recupera în rai! Dar chiar dacă nu ești fizic împreună cu toți prietenii tăi, te regă­sești cu ei în gând, te regăsești cu ei la aceeași Masă de Cină a lui Hris­tos din biserică, te regăsești în ase­mă­­na­rea meselor de Paști ale fiecă­ruia din­tre noi. Dimineața, întorcân­du-te de la Înviere, ciocniseși un ou, gustaseși câte ceva, băuseși un pahar cu vin... Dar acum este chiar Masa de Paști, masă de mare praznic... Fața de masă este albă, albă. Ouăle, mai ales roșii, dar și de alte culori, spre bucurarea copiilor și a co­piilor care persistă și în cei maturi.
Învierea începe la mormântul Domnului, cu mor­mântul gol. Dar clipa Învierii și felul cum s-a petrecut ea nu le-a văzut ni­meni. După cum nu știm nici cum ne va fi învierea noastră. În­vierea este în primul rând nă­dejde. Sigur, ea ține și de cre­dință, și de iubire.
Trecerea pascală nu este una simplă, ea produce o schimbare obiectivă în omenire și în fiecare om. Schim­barea aceasta înseam­nă o în-noire. Înnoirea întregii lumi de către Hristos, dar în­deosebi a omului ("m-ai înnoit pe mine cel stricat"). Pentru aceas­ta S-a întrupat El: "Îi înnoiești pe pământeni, Zidi­torule, făcându-Te pământean". "Ingredientul" Hristos a fost introdus în lume pentru ca să o prefacă, precum o plămadă. Are loc, practic, o nouă creație. Lumea a fost făcută nouă la Creație și dată omului "la cheie", spre bună folosin­ță. Acum ea este, din nou, nouă. Dacă la început Hris­tos face lumea, acum o preface, în vederea transfigu­ră­rii, a schimbării ei la față, la cea interioară îndeosebi. Hristos a luat asupra Sa stricăciunea omului și a pre­făcut-o în nestri­căciune. Este parcă acum, la Paști, o lume plină de îngeri care saltă și ei de bucurie, nevă­zuți, dar simțiți, în jurul tău. Totul este nou, totul este proaspăt! Miroa­se a curat, îndeosebi a curat la suflet! Învierea în­seamnă Primenire. Biserica ne spune despre "Paștile cele curățitoare". Natura primenită și îm­prospătată acum, primăvara, reprezintă o icoană natu­rală a Învie­rii. Hristos a venit să deretice lumea, așa cum gospo­dinele deretică casele primăvara.
Canonul Învierii din slujba din noaptea Paștelui este o jubilație continuă. Curge năvalnic slăvirea lui Dum­nezeu. Se slujește de o Poezie pe măsură, de o for­ță și o frumusețe nepământene, răpitoare la cer. Oda­tă cu pogorârea printre noi a Cuvântului lui Dum­nezeu și cu învierea Lui, cuvântul devine mir, esență a tot ceea ce este mai bun și mai înmiresmat în om. Cu cântările noastre de multe feluri Îl ungem acum pe Hristos, în calitatea Lui de Mire și Împărat al nostru. Jertfa omu­lui de-acum se cere să fie jertfă a laudei, jertfă slăvitoa­re în cuvânt. Prin cuvânt este invocat Dumnezeu, prin cu­vânt se poate consacra cel mai bine sta­rea înaltă a ființei și a ființării, starea iu­birii înflăcă­rate.
Învierea este atotcuprinzătoare. Ca atare, și bucuria și prăznuirea se cer a fi pe potrivă, adică a întregii Crea­ții: "Cerurile după cuviință să se veselească/ și pământul să se bucure./ Și să prăznuiască toată lu­mea/ cea văzută și cea nevăzută;/ că S-a sculat Hris­tos,/ Bucuria cea veșnică."
Urmarea nesfârșită a Învierii o constituie sau ar trebui s-o constituie lumina Învierii persistând prelung pe chipul și în trăirea oamenilor. Sunt încă, din fericire, oameni frumoși, atât de mulți. Ei dau bucurie și sens viețuirii noastre, prin ei ne putem face viața cu adevă­rat frumoasă. Ei sunt buni prin relațiile pe care le sta­bilesc, prin felul de a provoca bucurie simplă și fireas­că în fiecare întâlnire a lor. Cu fiecare poți comunica zâmbind, cu fiecare poți schimba un cuvânt bun, o privire șăgalnică, poți avea o complicitate bună. Și atunci viața este mai frumoasă. Oamenii aceștia împli­nesc chemarea aceea îngerească, din păcate, atât de ne­gli­jată de alții, de la Naștere: "Pe pământ pace, între oa­meni bunăvoire!" (Luca 2, 14). S-ar cere, pe cât cu putință, nu numai ca noi să căutăm o bună situare în raport cu semenii noștri, dar și să stârnim în ei ceea ce au mai bun și o dispoziție pascală cât mai îndelungată. Până atunci, să ne bucurăm cum se cuvine de Învierea din fiecare an, dacă se poate chiar de cea de la fiecare liturghie la care participăm, și să încercăm să păstrăm cât mai mult în noi chemarea pascală: "Ziua Învierii!/ Și să ne luminăm cu prăznuirea,/ și unul pe altul să ne îmbrățișăm./ Să zicem: fraților/ și celor ce ne urăsc pe noi;/ să iertăm toate pentru Înviere./ Și așa să stri­găm:/ Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moar­te călcând,/ și celor din morminte viață dăruindu-le."
Hristos a înviat!