- file de jurnal -
"Când m-am urcat în trenul de Mont Blanc, m-am întors spre mama şi i-am spus ceva ce nu-i mai spusesem niciodată în cei 12 ani ai mei: «Mama, mi-e frică!»". Citeşte cu glas tremurat, de parcă şi acum ar simţi aceeaşi frică. Ridică privirea puţin stânjenită spre mine, rugându-mă parcă să nu râd de stângăciile ei. Sunt rânduri dintr-un jurnal vechi, de-acum trei ani, când ea era doar un copil. Zâmbeşte sfios, lăsând apoi din nou privirea către paginile din faţa ei. "A doua zi în zori, urma asaltul final spre vârf. Îmi era foarte frică. Era prima mea ascensiune de o asemenea anvergură, ştiam că e un vârf greu, că au murit acolo alpinişti experimentaţi. Seara, aceeaşi frică nu mă lăsa deloc să adorm. Cum închideam puţin ochii, îmi apăreau în minte numai gheţari uriaşi, crevase fără fund şi chipuri înfricoşătoare de oameni morţi şi îngheţaţi. Îmi venea să mă ridic, să-l strig pe tata şi să-i spun că eu nu mai vreau să urc, că vreau acasă, că mi-e foarte frică. Mi-am adus însă aminte de cărticica pe care mi-a pus-o mama în rucsac şi de vorbele ei: «Citeşte din ea de câte ori îţi va fi greu». Am luat-o din rucsac şi atunci am văzut că se numea "Acatistul Maicii Domnului". Am citit câteva pagini şi pe măsură ce citeam, simţeam, parcă, cum cineva îmi mângâie sufletul şi-mi alungă încet toată frica aia chinuitoare. A fost un adevărat miracol, primul şi cel mai frumos miracol din viaţa mea de până atunci. Am adormit liniştită, având credinţa fermă că a doua zi voi reuşi". Într-adevăr, a reuşit. Şi atunci, şi a doua oară, şi a treia... An după an, a reuşit să urce tot mai sus, tot mai aproape de stele. Mereu cu aceeaşi frică şi cu aceeaşi mângâiere tămăduitoare a Maicii Domnului. Alexandra Marcu, fetiţa despre care am mai scris, e alpinista care a uimit întreaga lume, cu un palmares greu de atins, chiar şi de către adulţi versaţi în tainele muntelui. La numai 15 ani, Alexandra este cel mai tânăr european care a atins vârful vulcanului Pico de Orizaba din Mexic (5.636 m), a urcat pe Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Europa de Vest (4.810 m), a cucerit vârful Uhuru Peak, din Munţii Kilimanjaro (5.895 m), vulcanul Kazbek, din Georgia (5.047 m) şi vârful Elbrus, din Munţii Caucaz (5642 m). Până la următoarea expediţie, a început să lucreze la o carte. O carte de amintiri, cu pagini din jurnalele ei vechi, de călătorii, ori cu gânduri şi impresii de-acum. "Pentru mine, muntele înseamnă fericirea supremă. Să urc tot mai aproape de cer, să-mi chibzuiesc fiecare pas, fiecare gură de aer pe care-o respir, să-mi înving teama, să-L simt atât de aproape de mine pe Dumnezeu... Şi-apoi, la sfârşit, să văd lumea de sus! Nimic nu poate înlocui o asemenea senzaţie. Ţin minte, când am ajuns pe vârful Uhuru din Kilimanjaro, am simţit o adevărată explozie de bucurie şi am strigat cât am putut de tare: «Sunt cea mai înaltă fetiţă din lume!». Pentru toate aceste miracole, îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare seară, când îmi fac rugăciunea". Se opreşte din citit, ridicând privirea spre mine. Un zâmbet poznaş îi luminează chipul fără încetare. Ochii ei negri şi iscoditori, gesturile ei dezinvolte şi atitudinea ei mereu suverană o învăluie într-o aură de senin şi lumină. Bea dintr-o cană mare câteva guri de apă şi-apoi mă întreabă ce-aş mai vrea să-mi citească. În cartea la care lucrează vor apărea cam toate poveştile trăite de ea de când a început să urce pe munte. Cele mai palpitante sunt scrise deja în jurnalele ei vechi, va trebui doar să le mai stilizeze puţin. Răsfoieşte caietul de zor şi se opreşte la ultimele pagini. Acolo e terifianta poveste a expediţiei de anul trecut, de pe Elbrus, din Munţii Caucaz. "Şi-atunci mi-a fost foarte frică", îmi spune. "Îmi aduc aminte ca de-un coşmar". Mai bea două guri din cana cu apă şi-apoi lasă privirea în caiet. "Toate prognozele meteo spuneau că o să fie vreme bună. N-a fost să fie aşa şi eroarea asta se putea sfârşi cu o tragedie. În jurul nostru, un decor înspăimântător. Suntem sus, pe şa, la câteva ore de vârf. Zăpadă peste tot, furtună şi ceaţă, o ceaţă cum n-am mai văzut niciodată până acum. Doar eu şi cu tata, în albul ăsta infinit şi ameţitor. Ştiu că în jurul nostru e plin de crevase cu gurile acoperite de zăpadă, ştiu că ieri un polonez s-a rătăcit chiar în zona asta şi că tot ieri un slovac a murit înghiţit de o crevasă. Ştiu
că rata mortalităţii pe Elbrus e mai mare chiar decât cea de pe Everest. Ştim amândoi toate astea şi, totuşi, înaintăm prin zăpadă şi ceaţă, hotărâţi să ajungem în vârf. Singurele noastre repere sunt nişte fanioane înşirate pe traseu, înfipte în zăpadă, din 50 în 50 de metri. Orice abatere de la traseul ăsta poate să te ducă într-o prăpastie. Dar cum să ajungem la fanionul următor când nu vedem la nici cinci metri în faţă de-atâta ceaţă? Ne-am oprit amândoi, nu mai ştim ce să facem, încotro s-o luăm. Pericolul poate fi oriunde, la doar câţiva metri de noi. Orice pas greşit poate însemna sfârşitul. Mi-e frică, mai frică decât oricând. Noi doi singuri, aici, la 5000 de metri deasupra lumii, ţintuiţi într-un loc, cu suflul morţii atât de aproape. Mă uit îngrozită în jur şi simt o ameţeală cumplită, totul e numai ceaţă şi un alb orbitor. Tata îmi vede spaima din ochi şi-mi spune să nu mă tem, că Dumnezeu e deasupra. «Trebuie să judeci, să nu-ţi laşi gândurile moi. O să reuşim!». Apoi se hotărăşte s-o ia el înainte, să caute fanionul următor. Eu îl aştept, îl văd cum dispare în ceaţă şi atunci mă îngrozesc şi mai tare şi urlu la el, «Tataaaa!», dar el nu se întoarce, îi aud numai vocea, îmi spune să stau liniştită, că n-o să păţească nimic. Am rămas singură aici, înconjurată de zeci de crevase fără fund. Nu ştiu ce să fac, cum să scap de spaima asta îngrozitoare. Şi-atunci, îmi amintesc brusc de profesorul meu de religie, care ne spunea că rugăciunea e pentru suflet cum e respiraţia pentru trup. Şi încep să mă rog, să spun «Rugăciunea Inimii», o dată, de două ori, o repet neîncetat, trăgând adânc aer în piept şi-apoi expirând lung, ca şi cum aş vrea să dau afară toată spaima din mine. Într-adevăr, uşor, uşor, simt cum frica dispare, cum parcă toate simţurile mele se limpezesc şi sufletul se linişteşte. Apoi, îl aud iar pe tata strigând: «Alex, vino! Am găsit fanionul! O să cânt ceva şi tu vino exact în direcţia asta, unde mă auzi». Am început din nou să urc, de data asta fără nici cea mai mică frică. După vreo două ore de căţărat printre crevase şi de căutat fanioane prin viscol şi ceaţă, am reuşit. Am atins vârful Elbrus, cel mai înalt vulcan din Europa! Plâng de bucurie, dar şi de ciudă, că nu pot face fotografii din cauza viscolului care spulberă zăpada din toate părţile. A fost un iad, dar am reuşit". Lasă caietul jos şi mă priveşte din nou, zâmbind, cu ochii iscoditori. "Da, chiar aşa a fost, un iad", îmi zice. "La întoarcere, am aflat că eu şi cu tata am fost singurii care am atins vârful în ziua aceea".
Gustul amar al indiferenţeiCând avea vreo cinci ani, înaintea unei călătorii într-o ţară îndepărtată, părinţii i-au dăruit un lănţişor de aur, cu o mică hartă a României. "Uite, Alex!", i-au zis. "Dacă vreodată o să te rătăceşti, să scoţi harta asta mică de la gât şi să vezi în ce loc al Globului pământesc se potriveşte. Aşa o să afli că locul ăla e acasă şi că acolo trebuie să ajungi". Mai târziu, la întoarcerea în ţară, i-au pus alături, pe-acelaşi lănţişor, şi un mic medalion cu chipul Maicii Domnului. De atunci, Alexandra poartă neîncetat la sân comorile ei cele mai preţioase. "Am aflat, dintr-o carte, că Sfântul Apostol Pavel a spus: «Rugaţi-vă neîncetat!». L-am întrebat pe profesorul meu de religie cum e posibil aşa ceva? Şi mi-a răspuns simplu, că rugăciunile trebuie să fie faptele noastre zilnice. Eu mă străduiesc cât pot de mult să nu las să treacă o zi fără să fac măcar o faptă bună. Acum doi ani, am convins-o pe cea mai bună prietenă a mea să vină la duhovnicul meu şi să se spovedească. Era într-un moment greu, în care parcă nu mai era ea, intrase într-un cerc dubios de colegi mai mari şi simţeam că prietenia noastră se va strica. După ce s-a spovedit, şi-a revenit complet şi a rămas în continuare prietena mea cea mai bună. Fac gesturile astea fără să vreau, aşa m-am obişnuit. Fug de tot ce-i urât şi îmi alung orice gând rău. Asta m-a ajutat enorm să-mi înving frica sau oboseala şi să ajung mereu acolo, sus, deasupra lumii". Lasă din nou caietul pe masă şi-mi vorbeşte liber despre alte pasiuni de-ale ei. Spre deosebire de ceilalţi colegi şi prieteni, pe ea internetul sau televizorul nu o încântă deloc. Citeşte mult, învaţă asiduu, se antrenează pe rupte pentru viitoarele expediţii şi merge de două ori pe săptămână la nişte cursuri de dans. Îi place la nebunie să danseze tango, să ţină privirea sus, să fie fermă în mişcări şi totodată plină de graţie. "De multe ori mă întreabă lumea dacă am purtat vreodată fustă. Sportul şi muntele îmi dau poate câteodată un aer de băieţoi. Aşa că am zis să fac ceva pentru asta şi cred că dansul mă ajută foarte mult. Trist e însă atunci când mai merg şi eu la vreo aniversare cu colegii şi aş vrea să dansez. Băieţii nu se clintesc de pe scaun, stau toată seara acolo şi se joacă pe telefoane. Nici măcar atunci când merg eu să-i invit la dans nu vor să se urnească. Iar eu stau şi mă uit la ei şi nu-mi vine să cred". Poveştile astea, ca şi altele la fel de triste, o fac să înţeleagă tot mai mult că lumea din jurul ei trăieşte într-o himeră continuă şi că ea e un pic altfel, că bucuriile ei sunt diferite şi că e tot mai singură printre oameni aşa de indiferenţi. Tace şi mă priveşte cu-acelaşi zâmbet suveran. Nu, nu-i mare scofală. Pentru ea, singurătatea asta nu-i aşa mare chin, atâta timp cât simte mereu pe suflet mângâierea caldă a Maicii Domnului.
EpilogDe vreo doi ani, Alexandra a "înfiat", cum îi place să spună, o bisericuţă din lemn, de pe la 1800, pitită undeva, la marginea unui sat vecin. Era de Sfântul Gheorghe, într-o zi frumoasă de primăvară, când a zărit-o, printre ramurile unui nuc înflorit. Simplă, pipernicită, îmbătrânită, dar caldă şi liniştitoare. "Toate bisericile construite acum sunt mari şi cu picturile stridente. Bisericuţa mea are pereţii plini cu icoane vechi şi cam şterse, dar tocmai de-aia le simt mai aproape". Preotul Radu Scânteie, cel care slujeşte aici, este chiar profesorul ei de religie. O cunoaşte bine, sunt prieteni, la el a găsit dintotdeauna un sfat şi-o vorbă de alinare. "Să ai aşa mare credinţă cum are Alexandra, printre atâţia copii care nu cunosc sentimentul ăsta, e un act de curaj. Experienţele ei de pe munte i-au întărit şi mai mult credinţa, au învăţat-o să distingă clar binele şi răul, să aleagă lucid şi să nu ardă etapele". De câte ori simte vreo apăsare, Alexandra vine în locul ăsta, chiar şi atunci când nu-i nimeni şi biserica e încuiată. Ia cheia de la dascălul satului şi se ascunde aici, în faţa sfintei icoane a Maicii Domnului, până când se simte cu sufletul împăcat. "Am fost foarte tristă când am văzut într-o zi că au înlocuit şindrila de pe turlă, cu tabla asta urâtă. Mi-a fost tare milă de ea. Am înţeles
însă că e doar ceva temporar şi că altfel, fără soluţia asta, turla s-ar fi prăbuşit curând. Oricum, pentru mine, ea e cea mai frumoasă biserică şi mi-e dragă şi-aşa". Îmi mărturiseşte cu regret că n-ar avea niciodată curajul să le povestească colegilor despre biserica ei. Pesemne că s-ar amuza copios. Nici despre cartea la care scrie seară de seară, ori despre jurnalele ei, nu vrea să le spună nimic. Iar dacă vor afla despre toate astea din reportajul meu, n-au decât să râdă cât vor. Oricum, ea tot va rămâne cea mai înaltă fetiţă din lume.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
