Se apropie Sfintele Paşti. Mai trăiţi emoţia sărbătorii, bucuria şi iluminarea Învierii?

Anchetă

Dan C. Mihăilescu
Firea dimprejurul bisericii

Printr-un capriciu al memoriei, ţin minte un edi­torial din 1995 al Evenimentului zilei, în care se ob­serva cu acuitate un fenomen deopotrivă înduioşător şi îngrijorător al tranziţiei: cerşetorii care-şi asociau un câine erau mult mai iute şi mai bine plătiţi decât cei­lalţi. Vederea animalului, neajutorat în mu­ţenia lui şi ataşant prin dăruirea de sine, stârnea, instinctiv, mila trecătorilor, în vreme ce stăpânul era lesne suspectabil de făţărnicie, pungăşie, agresivitate. Pe scurt, dacă omul părea inuman, animalul avea toate datele ome­niei.
Cred că nu degeaba tocmai amintirea asta mi-a venit în minte acum, când mă pre­gătesc să plec la ţară de Paşte, la gos­podăria socrilor mei, undeva printre dea­­luri, la vreo 10-12 km de Horezu. Acolo mergem ne­smintit, de ani şi ani, să întâmpinăm Învierea şi să ciocnim ouă roşii di­mineaţa. Ei bine, din­colo de fireas­ca bucurie a săr­bătorii în familie (cum, oare, să nu exulţi la ideea că Dumnezeu le îngăduie fiilor de şai­zeci de ani să-şi îmbrăţişeze părinţii, aproape no­na­genari?), pe mine cel mai abitir mă fascinează acolo du­hul naturii şi forfota animăluţelor din ogradă. Inva­riabil şi nă­valnic, toată fiinţa îmi trepi­dea­ză nărăvaş de Paşte, la gândul că mierlele, rândunelele, graurii şi vrăbiile din livadă îmi vor îngenunchea şi de data asta auzul, că mă voi îndrepta mereu atent să aud cu­cul dinspre dreapta, ca să-mi poarte noroc, şi că-mi voi lipi obrazul de mes­tecenii de pe deal (Ioachim, Ştefan, Matei). Bucuria nebună a câinilor, ciugulitul bezmetic al găinilor, foşnirea gujuliilor pe pământul proaspăt dezmorţit, şipu­reala ameţitoare a nenumă­ra­telor pisici, împiep­to­şarea cocoşului la trei jumate noap­tea, plus ritualica, inex­plicabila pornire a curca­nului de a-mi sări duş­mănos în spinare - toate astea mă fac să jubilez infinit mai intens decât gândul la ispitele culinar-viticole.
Am observat, aşadar, că, de la o vreme, în sufletul meu, sărbătoarea se asociază în chip esenţial cu regnul vegetal şi animal, în vreme ce umanul mă nelinişteşte, mă întristează, mă hărţuieşte, mă disperă ori mă în­furie. Aşa cum, când spun "Crăciun", ochii minţii mi se umplu numaidecât de albul zăpezii, urmele saniei pe drum, spartul lemnelor, făcutul focului şi culcuşirea pisoilor pe sobă, tot aşa acum, la izbucnirea primăverii şi Învierea Domnului, ce mă atrage irepresibil acolo este explozia ver­de­lui: mugurii, dezmor­ţirea albinelor, naş­terea puilor însă­mânţaţi peste iarnă ş.a.m.d. Mai precis, firea dim­prejurul bisericii, cu desfolierea ei extatică, şi mai puţin chipurile acrite, ofilite, cârcotaşe, scârbite şi otrăvite de ură, ale enoriaşilor dinăuntru.
În ce mă priveşte, sărbătoarea implică întâi de toate o infuzie de sin­gurătate şi tăcere, nicidecum iste­ria shoppingului şi demenţa paran­ghe­lis­mului. Un bine­cu­vântat răgaz, când închizi ochii, asculţi un cor gre­go­rian şi te gândeşti la binele şi răul făcute. Autoeva­luare, bilanţ interior. Liniş­tire şi re-culegere de sine, în (mă­car) ilu­zia că-ţi poţi recupera întrucâtva ener­gia nă­dăj­duitoare.
Iar în al doilea rând, sfânta co­mu­niune fa­mi­lială, harul de-a te bucura cât mai mult, cinstit şi deplin, îm­pre­ună cu cei dragi.
Ce poţi să ceri mai mult?

SORIN PREDA
În Postul Paştelui, la Cernica

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, de fiecare dată când intru în Postul Paştelui, mă grăbesc la frumoasele sluj­be ale Deniilor şi, mai ales, îmi propun să-I ofer lui Dumnezeu ceva - un dar, un gând, o ru­găciune măcar. Chiar dacă nu reu­şesc tot timpul, încerc. Mă stră­du­iesc. Vreau şi-mi dau silinţa, convins fiind, ase­me­nea poe­tului, că nu drumul parcurs contează, cât mer­sul în sine, efortul şi râvna cea adâncă, aşa cum îmi amin­tesc că le avea marele meu duhovnic de la Flă­mânda, pă­rintele Iulian. Era un preot extrem de bătrân, la limita neputinţei. Chiar şi aşa, pot spune că nu am întâlnit pe cineva mai blând şi mai răbdător ca el. De multe ori mă duceam la spo­vedanie doar ca să stau în preajma lui, să-i simt pacea sufletească şi eventual, la plecare, să iau cu mine (pe haine, pe păr, pe buze) ceva din tă­cerea şi liniştea unuiom, care, deşi făcuse 18 ani de temniţă grea, părea cel mai fericit om de pe Pământ - un om împăcat cu sine. N-am să uit în veci cum stătea cuminte ca un copil la fe­reastra casei sale parohiale şi aştepta vreun cre­din­cios care să vină să-l spovedească. N-am să uit mai ales imaginea părintelui Iulian, stră­bătând drumul de câţiva metri ce despărţea casa lui de biserică. O ima­gine crân­cenă şi tulburătoare cu to­tul. O imagine apo­teotică a neputinţei şi a biruinţei înge­mă­nate în acelaşi om. Abia pă­şind şi sprijinindu-se cu greu de braţul unui cre­din­cios, părintele mergea aproape stând pe loc. Mergea cu mari eforturi şi, totuşi, nu îna­inta deloc. Doamne, ce spec­­tacol! Am rămas un timp să-l privesc cum, în aproa­pe 10 minute, părintele făcu­se nu­mai câţi­va paşi. Abia atunci am înţeles. Abia atunci, un fulger mi-a stră­bătut conştiinţa şi am des­co­perit un ade­văr ce ar trebui să ne cutremure pe toţi: Gol­­gota noastră, a oa­menilor obişnuiţi, e pe ori­zontală. Nu trebuie să urcăm nea­pă­rat. Trebuie doar să înain­tăm. Să păşim pur şi sim­plu. Urcuşul cel adevărat este numai pen­­tru cei aleşi, pentru cei născuţi să fie sfinţi şi mucenici. Oa­meni ai lui Dum­nezeu.
În Postul Paştelui, caut să-mi mai acord o şansă şi să iau unele gânduri bune de la capăt. Oricât m-aş stră­dui, nu pot să fac acest lucru decât departe de Bucu­reşti, în liniştea de cetate monahală a Cernicăi. Doar în sobrie­tatea şi protecţia specială a mânăstirii, micul meu legământ ca­pătă contur, deşi nici acolo nu-mi vine uşor. Mereu apare o sminteală. Mereu trebuie să se întâmple o ceartă, o furie trecătoare, un gând prostesc de mărire, de care nu scap, până nu arunc mâzga a tot ce e de pri­sos, după ce răs­colesc temeinic prin gânduri, amintiri şi sentimente. Pe unele parcă le văd prima oară. Mă mi­nunez de exis­ten­ţa lor şi chiar mă întreb cu obidă cum am putut trăi în preajma lor, fără să mă deranjeze aerul lor izinit, stătut, uşor muced. Apoi privesc în jur şi des­copăr că, în Postul Mare, Cernica se transformă într-o lavră a oamenilor tăcuţi. Nu ai pe cine să întrebi, să ceri un sfat sau o părere. În veşminte negre şi uşor po­nosite, obştea se pregăteşte pentru marea zi a Învie­rii, a întâl­nirii cu Hristos. Aleea prelungă şi măr­ginită de sălcii ple­toase e pustie. Nu se aude decât foşnetul vântului, în­gânat de zbaterea molatecă a stufărişului din Ostrov. Arar, într-o fâlfâire de mantie, trece câte un rasofor gră­bit, ocolindu-te temător sau numai indiferent - de la distanţă. Ceva tainic şi profund se petrece la Cernica în Postul Paştelui şi atunci te gândeşti, în ela­nul clipei, că îndemnul lui Hristos, acela de a ne îm­păca unii cu alţii, trebuie premers de o împăcare mult mai impor­tantă - împăcarea cu tine însuţi; împăcarea cu gân­du­rile şi micile promisiuni făcute cândva, simplu şi nesilit de nimeni, în faţa lui Dumnezeu.

LILIANA URSU
"Să nu punem plumb pe aripi"

Viaţa cu Hristos este o sărbătoare. Oricâte griji ne-ar împovăra fiinţa, să nu uităm că El ne stă alături, gata să ne ajute, să ne scoată din dez­nădejde, căci dez­nădejdea e mândrie, spun Sfinţii Pă­rinţi. Inima noastră e o risipire când ne adunăm cu lumea şi nu ne unim cu El.
Ce ne dă nouă, oamenilor, mult râv­ni­ta pace? Aş­tep­tarea lui Dumnezeu. Unirea cu El. Când îi încre­dinţăm Lui toate grijile şi poverile noastre. Din păcate, azi, omul se învârte doar în jurul său, nu-L mai are pe Hristos drept centru, axă bi­ruitoare de nelinişti.
"Ca să devii casnic al lui Dumnezeu trebuie să fii «angajatul» lui Dumnezeu şi nu «aranjatul» tău", spu­nea Cuviosul părinte Paisie Aghioritul, dar noi am pierdut bucuria jertfelniciei, îngropaţi în egoism, în nerăbdare, în necumpătare (citeşte consumerism). De fapt, în tot ceea ce ne face să vieţuim în afara noastră.
Unei lumi ca a noastră, plină de creditori, bănci, da­torii, Sfântul Apostol Pavel îi răspunde atât de simplu şi de salvator "Să nu rămâi dator cu nimic, doar cu iubire".
Se apropie marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Noi cu ce gânduri şi fapte ne um­plem vieţile? Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ne-a ajutat să încercăm să ne aşezăm frumos vieţile:
"Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie"
şi rugăciunea continuă cu îndemn la smerenie, răb­dare, nejudecare a aproapelui şi, mai ales, iubire.
La slujba canonului Sfântului Andrei Criteanul, biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti era luminată doar de candele, dar tălpile tuturor creş­ti­nilor înge­nun­cheaţi la ru­gă­ciune sclipeau ameţitor: erau pline de stele. Semn că toţi umblaseră câte pu­ţin prin Cer, în noaptea rece de iarnă, din prima săptămână a marelui şi sfântului post.
Starea de sărbătoare e o stare de pre­gus­tare a ra­iu­lui. Să nu punem plumb pe aripi, să nu ne împovărăm de griji. Toate acatistele în­chinate Mai­cii Dom­nului cu­prind bucu­ria, se repetă mereu şi me­reu "Bucu­­­ră-te!" sau auzim îndemnul cel adu­­­cător de pace şi armonie su­fletească: "Intră în bucuria Dom­nu­lui tău". Din pă­cate, omul mo­dern, aflat între grabă şi re­la­xa­re, a exilat bucuria în categoria amu­za­men­tului, totul trebuie să fie "fun". Uită că fiece du­mi­nică este ziua Învierii şi fie­ce euharistie e o zi a Ru­saliilor. Cel aflat însă în pace cu sine şi cu lumea, creş­­tinul tră­itor al Sfintelor Taine, cel aflat pe "calea cea strâmtă", ştie că strâmtoarea lăr­geşte, pe când lărgimea îngus­tea­ză.
Sărbători fericite!