Se apropie Sfintele Paști. Mai trăiți emoția sărbătorii, bucuria și iluminarea Învierii?

Dia Radu
Anchetă

Dan C. Mihăilescu
Firea dimprejurul bisericii


Printr-un capriciu al memoriei, țin minte un edi­torial din 1995 al Evenimentului zilei, în care se ob­serva cu acuitate un fenomen deopotrivă înduioșător și îngrijorător al tranziției: cerșetorii care-și asociau un câine erau mult mai iute și mai bine plătiți decât cei­lalți. Vederea animalului, neajutorat în mu­țenia lui și atașant prin dăruirea de sine, stârnea, instinctiv, mila trecătorilor, în vreme ce stăpânul era lesne suspectabil de fățărnicie, pungășie, agresivitate. Pe scurt, dacă omul părea inuman, animalul avea toate datele ome­niei.
Cred că nu degeaba tocmai amintirea asta mi-a venit în minte acum, când mă pre­gătesc să plec la țară de Paște, la gos­podăria socrilor mei, undeva printre dea­­luri, la vreo 10-12 km de Horezu. Acolo mergem ne­smintit, de ani și ani, să întâmpinăm Învierea și să ciocnim ouă roșii di­mineața. Ei bine, din­colo de fireas­ca bucurie a săr­bătorii în familie (cum, oare, să nu exulți la ideea că Dumnezeu le îngăduie fiilor de șai­zeci de ani să-și îmbrățișeze părinții, aproape no­na­genari?), pe mine cel mai abitir mă fascinează acolo du­hul naturii și forfota animăluțelor din ogradă. Inva­riabil și nă­valnic, toată ființa îmi trepi­dea­ză nărăvaș de Paște, la gândul că mierlele, rândunelele, graurii și vrăbiile din livadă îmi vor îngenunchea și de data asta auzul, că mă voi îndrepta mereu atent să aud cu­cul dinspre dreapta, ca să-mi poarte noroc, și că-mi voi lipi obrazul de mes­tecenii de pe deal (Ioachim, Ștefan, Matei). Bucuria nebună a câinilor, ciugulitul bezmetic al găinilor, foșnirea gujuliilor pe pământul proaspăt dezmorțit, șipu­reala amețitoare a nenumă­ra­telor pisici, împiep­to­șarea cocoșului la trei jumate noap­tea, plus ritualica, inex­plicabila pornire a curca­nului de a-mi sări duș­mănos în spinare - toate astea mă fac să jubilez infinit mai intens decât gândul la ispitele culinar-viticole.
Am observat, așadar, că, de la o vreme, în sufletul meu, sărbătoarea se asociază în chip esențial cu regnul vegetal și animal, în vreme ce umanul mă neliniștește, mă întristează, mă hărțuiește, mă disperă ori mă în­furie. Așa cum, când spun "Crăciun", ochii minții mi se umplu numaidecât de albul zăpezii, urmele saniei pe drum, spartul lemnelor, făcutul focului și culcușirea pisoilor pe sobă, tot așa acum, la izbucnirea primăverii și Învierea Domnului, ce mă atrage irepresibil acolo este explozia ver­de­lui: mugurii, dezmor­țirea albinelor, naș­terea puilor însă­mânțați peste iarnă ș.a.m.d. Mai precis, firea dim­prejurul bisericii, cu desfolierea ei extatică, și mai puțin chipurile acrite, ofilite, cârcotașe, scârbite și otrăvite de ură, ale enoriașilor dinăuntru.
În ce mă privește, sărbătoarea implică întâi de toate o infuzie de sin­gurătate și tăcere, nicidecum iste­ria shoppingului și demența paran­ghe­lis­mului. Un bine­cu­vântat răgaz, când închizi ochii, asculți un cor gre­go­rian și te gândești la binele și răul făcute. Autoeva­luare, bilanț interior. Liniș­tire și re-culegere de sine, în (mă­car) ilu­zia că-ți poți recupera întrucâtva ener­gia nă­dăj­duitoare.
Iar în al doilea rând, sfânta co­mu­niune fa­mi­lială, harul de-a te bucura cât mai mult, cinstit și deplin, îm­pre­ună cu cei dragi.
Ce poți să ceri mai mult?

SORIN PREDA
În Postul Paștelui, la Cernica


Nu știu alții cum sunt, dar eu, de fiecare dată când intru în Postul Paștelui, mă grăbesc la frumoasele sluj­be ale Deniilor și, mai ales, îmi propun să-I ofer lui Dumnezeu ceva - un dar, un gând, o ru­găciune măcar. Chiar dacă nu reu­șesc tot timpul, încerc. Mă stră­du­iesc. Vreau și-mi dau silința, convins fiind, ase­me­nea poe­tului, că nu drumul parcurs contează, cât mer­sul în sine, efortul și râvna cea adâncă, așa cum îmi amin­tesc că le avea marele meu duhovnic de la Flă­mânda, pă­rintele Iulian. Era un preot extrem de bătrân, la limita neputinței. Chiar și așa, pot spune că nu am întâlnit pe cineva mai blând și mai răbdător ca el. De multe ori mă duceam la spo­vedanie doar ca să stau în preajma lui, să-i simt pacea sufletească și eventual, la plecare, să iau cu mine (pe haine, pe păr, pe buze) ceva din tă­cerea și liniștea unui om, care, deși făcuse 18 ani de temniță grea, părea cel mai fericit om de pe Pământ - un om împăcat cu sine. N-am să uit în veci cum stătea cuminte ca un copil la fe­reastra casei sale parohiale și aștepta vreun cre­din­cios care să vină să-l spovedească. N-am să uit mai ales imaginea părintelui Iulian, stră­bătând drumul de câțiva metri ce despărțea casa lui de biserică. O ima­gine crân­cenă și tulburătoare cu to­tul. O imagine apo­teotică a neputinței și a biruinței înge­mă­nate în același om. Abia pă­șind și sprijinindu-se cu greu de brațul unui cre­din­cios, părintele mergea aproape stând pe loc. Mergea cu mari eforturi și, totuși, nu îna­inta deloc. Doamne, ce spec­­tacol! Am rămas un timp să-l privesc cum, în aproa­pe 10 minute, părintele făcu­se nu­mai câți­va pași. Abia atunci am înțeles. Abia atunci, un fulger mi-a stră­bătut conștiința și am des­co­perit un ade­văr ce ar trebui să ne cutremure pe toți: Gol­­gota noastră, a oa­menilor obișnuiți, e pe ori­zontală. Nu trebuie să urcăm nea­pă­rat. Trebuie doar să înain­tăm. Să pășim pur și sim­plu. Urcușul cel adevărat este numai pen­­tru cei aleși, pentru cei născuți să fie sfinți și mucenici. Oa­meni ai lui Dum­nezeu.
În Postul Paștelui, caut să-mi mai acord o șansă și să iau unele gânduri bune de la capăt. Oricât m-aș stră­dui, nu pot să fac acest lucru decât departe de Bucu­rești, în liniștea de cetate monahală a Cernicăi. Doar în sobrie­tatea și protecția specială a mânăstirii, micul meu legământ ca­pătă contur, deși nici acolo nu-mi vine ușor. Mereu apare o sminteală. Mereu trebuie să se întâmple o ceartă, o furie trecătoare, un gând prostesc de mărire, de care nu scap, până nu arunc mâzga a tot ce e de pri­sos, după ce răs­colesc temeinic prin gânduri, amintiri și sentimente. Pe unele parcă le văd prima oară. Mă mi­nunez de exis­ten­ța lor și chiar mă întreb cu obidă cum am putut trăi în preajma lor, fără să mă deranjeze aerul lor izinit, stătut, ușor muced. Apoi privesc în jur și des­copăr că, în Postul Mare, Cernica se transformă într-o lavră a oamenilor tăcuți. Nu ai pe cine să întrebi, să ceri un sfat sau o părere. În veșminte negre și ușor po­nosite, obștea se pregătește pentru marea zi a Învie­rii, a întâl­nirii cu Hristos. Aleea prelungă și măr­ginită de sălcii ple­toase e pustie. Nu se aude decât foșnetul vântului, în­gânat de zbaterea molatecă a stufărișului din Ostrov. Arar, într-o fâlfâire de mantie, trece câte un rasofor gră­bit, ocolindu-te temător sau numai indiferent - de la distanță. Ceva tainic și profund se petrece la Cernica în Postul Paștelui și atunci te gândești, în ela­nul clipei, că îndemnul lui Hristos, acela de a ne îm­păca unii cu alții, trebuie premers de o împăcare mult mai impor­tantă - împăcarea cu tine însuți; împăcarea cu gân­du­rile și micile promisiuni făcute cândva, simplu și nesilit de nimeni, în fața lui Dumnezeu.

LILIANA URSU
"Să nu punem plumb pe aripi"


Viața cu Hristos este o sărbătoare. Oricâte griji ne-ar împovăra ființa, să nu uităm că El ne stă alături, gata să ne ajute, să ne scoată din dez­nădejde, căci dez­nădejdea e mândrie, spun Sfinții Pă­rinți. Inima noastră e o risipire când ne adunăm cu lumea și nu ne unim cu El.
Ce ne dă nouă, oamenilor, mult râv­ni­ta pace? Aș­tep­tarea lui Dumnezeu. Unirea cu El. Când îi încre­dințăm Lui toate grijile și poverile noastre. Din păcate, azi, omul se învârte doar în jurul său, nu-L mai are pe Hristos drept centru, axă bi­ruitoare de neliniști.
"Ca să devii casnic al lui Dumnezeu trebuie să fii «angajatul» lui Dumnezeu și nu «aranjatul» tău", spu­nea Cuviosul părinte Paisie Aghioritul, dar noi am pierdut bucuria jertfelniciei, îngropați în egoism, în nerăbdare, în necumpătare (citește consumerism). De fapt, în tot ceea ce ne face să viețuim în afara noastră.
Unei lumi ca a noastră, plină de creditori, bănci, da­torii, Sfântul Apostol Pavel îi răspunde atât de simplu și de salvator "Să nu rămâi dator cu nimic, doar cu iubire".
Se apropie marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Noi cu ce gânduri și fapte ne um­plem viețile? Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ne-a ajutat să încercăm să ne așezăm frumos viețile:
"Doamne și Stăpânul vieții mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert
nu mi-l da mie"
și rugăciunea continuă cu îndemn la smerenie, răb­dare, nejudecare a aproapelui și, mai ales, iubire.
La slujba canonului Sfântului Andrei Criteanul, biserica Sfântul Elefterie din București era luminată doar de candele, dar tălpile tuturor creș­ti­nilor înge­nun­cheați la ru­gă­ciune sclipeau amețitor: erau pline de stele. Semn că toți umblaseră câte pu­țin prin Cer, în noaptea rece de iarnă, din prima săptămână a marelui și sfântului post.
Starea de sărbătoare e o stare de pre­gus­tare a ra­iu­lui. Să nu punem plumb pe aripi, să nu ne împovărăm de griji. Toate acatistele în­chinate Mai­cii Dom­nului cu­prind bucu­ria, se repetă mereu și me­reu "Bucu­­­ră-te!" sau auzim îndemnul cel adu­­­cător de pace și armonie su­fletească: "Intră în bucuria Dom­nu­lui tău". Din pă­cate, omul mo­dern, aflat între grabă și re­la­xa­re, a exilat bucuria în categoria amu­za­men­tului, totul trebuie să fie "fun". Uită că fiece du­mi­nică este ziua Învierii și fie­ce euharistie e o zi a Ru­saliilor. Cel aflat însă în pace cu sine și cu lumea, creș­­tinul tră­itor al Sfintelor Taine, cel aflat pe "calea cea strâmtă", știe că strâmtoarea lăr­gește, pe când lărgimea îngus­tea­ză.
Sărbători fericite!