Dan C. Mihăilescu
Firea dimprejurul bisericii
Printr-un capriciu al memoriei, țin minte un editorial din 1995 al Evenimentului zilei, în care se observa cu acuitate un fenomen deopotrivă înduioșător și îngrijorător al tranziției: cerșetorii care-și asociau un câine erau mult mai iute și mai bine plătiți decât ceilalți. Vederea animalului, neajutorat în muțenia lui și atașant prin dăruirea de sine, stârnea, instinctiv, mila trecătorilor, în vreme ce stăpânul era lesne suspectabil de fățărnicie, pungășie, agresivitate. Pe scurt, dacă omul părea inuman, animalul avea toate datele omeniei.
Cred că nu degeaba tocmai amintirea asta mi-a venit în minte acum, când mă pregătesc să plec la țară de Paște, la gospodăria socrilor mei, undeva printre dealuri, la vreo 10-12 km de Horezu. Acolo mergem nesmintit, de ani și ani, să întâmpinăm Învierea și să ciocnim ouă roșii dimineața. Ei bine, dincolo de fireasca bucurie a sărbătorii în familie (cum, oare, să nu exulți la ideea că Dumnezeu le îngăduie fiilor de șaizeci de ani să-și îmbrățișeze părinții, aproape nonagenari?), pe mine cel mai abitir mă fascinează acolo duhul naturii și forfota animăluțelor din ogradă. Invariabil și năvalnic, toată ființa îmi trepidează nărăvaș de Paște, la gândul că mierlele, rândunelele, graurii și vrăbiile din livadă îmi vor îngenunchea și de data asta auzul, că mă voi îndrepta mereu atent să aud cucul dinspre dreapta, ca să-mi poarte noroc, și că-mi voi lipi obrazul de mestecenii de pe deal (Ioachim, Ștefan, Matei). Bucuria nebună a câinilor, ciugulitul bezmetic al găinilor, foșnirea gujuliilor pe pământul proaspăt dezmorțit, șipureala amețitoare a nenumăratelor pisici, împieptoșarea cocoșului la trei jumate noaptea, plus ritualica, inexplicabila pornire a curcanului de a-mi sări dușmănos în spinare - toate astea mă fac să jubilez infinit mai intens decât gândul la ispitele culinar-viticole.
Am observat, așadar, că, de la o vreme, în sufletul meu, sărbătoarea se asociază în chip esențial cu regnul vegetal și animal, în vreme ce umanul mă neliniștește, mă întristează, mă hărțuiește, mă disperă ori mă înfurie. Așa cum, când spun "Crăciun", ochii minții mi se umplu numaidecât de albul zăpezii, urmele saniei pe drum, spartul lemnelor, făcutul focului și culcușirea pisoilor pe sobă, tot așa acum, la izbucnirea primăverii și Învierea Domnului, ce mă atrage irepresibil acolo este explozia verdelui: mugurii, dezmorțirea albinelor, nașterea puilor însămânțați peste iarnă ș.a.m.d. Mai precis, firea dimprejurul bisericii, cu desfolierea ei extatică, și mai puțin chipurile acrite, ofilite, cârcotașe, scârbite și otrăvite de ură, ale enoriașilor dinăuntru.
În ce mă privește, sărbătoarea implică întâi de toate o infuzie de singurătate și tăcere, nicidecum isteria shoppingului și demența paranghelismului. Un binecuvântat răgaz, când închizi ochii, asculți un cor gregorian și te gândești la binele și răul făcute. Autoevaluare, bilanț interior. Liniștire și re-culegere de sine, în (măcar) iluzia că-ți poți recupera întrucâtva energia nădăjduitoare.
Iar în al doilea rând, sfânta comuniune familială, harul de-a te bucura cât mai mult, cinstit și deplin, împreună cu cei dragi.
Ce poți să ceri mai mult?
SORIN PREDA
În Postul Paștelui, la Cernica
Nu știu alții cum sunt, dar eu, de fiecare dată când intru în Postul Paștelui, mă grăbesc la frumoasele slujbe ale Deniilor și, mai ales, îmi propun să-I ofer lui Dumnezeu ceva - un dar, un gând, o rugăciune măcar. Chiar dacă nu reușesc tot timpul, încerc. Mă străduiesc. Vreau și-mi dau silința, convins fiind, asemenea poetului, că nu drumul parcurs contează, cât mersul în sine, efortul și râvna cea adâncă, așa cum îmi amintesc că le avea marele meu duhovnic de la Flămânda, părintele Iulian. Era un preot extrem de bătrân, la limita neputinței. Chiar și așa, pot spune că nu am întâlnit pe cineva mai blând și mai răbdător ca el. De multe ori mă duceam la spovedanie doar ca să stau în preajma lui, să-i simt pacea sufletească și eventual, la plecare, să iau cu mine (pe haine, pe păr, pe buze) ceva din tăcerea și liniștea unui om, care, deși făcuse 18 ani de temniță grea, părea cel mai fericit om de pe Pământ - un om împăcat cu sine. N-am să uit în veci cum stătea cuminte ca un copil la fereastra casei sale parohiale și aștepta vreun credincios care să vină să-l spovedească. N-am să uit mai ales imaginea părintelui Iulian, străbătând drumul de câțiva metri ce despărțea casa lui de biserică. O imagine crâncenă și tulburătoare cu totul. O imagine apoteotică a neputinței și a biruinței îngemănate în același om. Abia pășind și sprijinindu-se cu greu de brațul unui credincios, părintele mergea aproape stând pe loc. Mergea cu mari eforturi și, totuși, nu înainta deloc. Doamne, ce spectacol! Am rămas un timp să-l privesc cum, în aproape 10 minute, părintele făcuse numai câțiva pași. Abia atunci am înțeles. Abia atunci, un fulger mi-a străbătut conștiința și am descoperit un adevăr ce ar trebui să ne cutremure pe toți: Golgota noastră, a oamenilor obișnuiți, e pe orizontală. Nu trebuie să urcăm neapărat. Trebuie doar să înaintăm. Să pășim pur și simplu. Urcușul cel adevărat este numai pentru cei aleși, pentru cei născuți să fie sfinți și mucenici. Oameni ai lui Dumnezeu.
În Postul Paștelui, caut să-mi mai acord o șansă și să iau unele gânduri bune de la capăt. Oricât m-aș strădui, nu pot să fac acest lucru decât departe de București, în liniștea de cetate monahală a Cernicăi. Doar în sobrietatea și protecția specială a mânăstirii, micul meu legământ capătă contur, deși nici acolo nu-mi vine ușor. Mereu apare o sminteală. Mereu trebuie să se întâmple o ceartă, o furie trecătoare, un gând prostesc de mărire, de care nu scap, până nu arunc mâzga a tot ce e de prisos, după ce răscolesc temeinic prin gânduri, amintiri și sentimente. Pe unele parcă le văd prima oară. Mă minunez de existența lor și chiar mă întreb cu obidă cum am putut trăi în preajma lor, fără să mă deranjeze aerul lor izinit, stătut, ușor muced. Apoi privesc în jur și descopăr că, în Postul Mare, Cernica se transformă într-o lavră a oamenilor tăcuți. Nu ai pe cine să întrebi, să ceri un sfat sau o părere. În veșminte negre și ușor ponosite, obștea se pregătește pentru marea zi a Învierii, a întâlnirii cu Hristos. Aleea prelungă și mărginită de sălcii pletoase e pustie. Nu se aude decât foșnetul vântului, îngânat de zbaterea molatecă a stufărișului din Ostrov. Arar, într-o fâlfâire de mantie, trece câte un rasofor grăbit, ocolindu-te temător sau numai indiferent - de la distanță. Ceva tainic și profund se petrece la Cernica în Postul Paștelui și atunci te gândești, în elanul clipei, că îndemnul lui Hristos, acela de a ne împăca unii cu alții, trebuie premers de o împăcare mult mai importantă - împăcarea cu tine însuți; împăcarea cu gândurile și micile promisiuni făcute cândva, simplu și nesilit de nimeni, în fața lui Dumnezeu.
LILIANA URSU
"Să nu punem plumb pe aripi"
Viața cu Hristos este o sărbătoare. Oricâte griji ne-ar împovăra ființa, să nu uităm că El ne stă alături, gata să ne ajute, să ne scoată din deznădejde, căci deznădejdea e mândrie, spun Sfinții Părinți. Inima noastră e o risipire când ne adunăm cu lumea și nu ne unim cu El.
Ce ne dă nouă, oamenilor, mult râvnita pace? Așteptarea lui Dumnezeu. Unirea cu El. Când îi încredințăm Lui toate grijile și poverile noastre. Din păcate, azi, omul se învârte doar în jurul său, nu-L mai are pe Hristos drept centru, axă biruitoare de neliniști.
"Ca să devii casnic al lui Dumnezeu trebuie să fii «angajatul» lui Dumnezeu și nu «aranjatul» tău", spunea Cuviosul părinte Paisie Aghioritul, dar noi am pierdut bucuria jertfelniciei, îngropați în egoism, în nerăbdare, în necumpătare (citește consumerism). De fapt, în tot ceea ce ne face să viețuim în afara noastră.
Unei lumi ca a noastră, plină de creditori, bănci, datorii, Sfântul Apostol Pavel îi răspunde atât de simplu și de salvator "Să nu rămâi dator cu nimic, doar cu iubire".
Se apropie marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Noi cu ce gânduri și fapte ne umplem viețile? Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ne-a ajutat să încercăm să ne așezăm frumos viețile:
"Doamne și Stăpânul vieții mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert
nu mi-l da mie"
și rugăciunea continuă cu îndemn la smerenie, răbdare, nejudecare a aproapelui și, mai ales, iubire.
La slujba canonului Sfântului Andrei Criteanul, biserica Sfântul Elefterie din București era luminată doar de candele, dar tălpile tuturor creștinilor îngenuncheați la rugăciune sclipeau amețitor: erau pline de stele. Semn că toți umblaseră câte puțin prin Cer, în noaptea rece de iarnă, din prima săptămână a marelui și sfântului post.
Starea de sărbătoare e o stare de pregustare a raiului. Să nu punem plumb pe aripi, să nu ne împovărăm de griji. Toate acatistele închinate Maicii Domnului cuprind bucuria, se repetă mereu și mereu "Bucură-te!" sau auzim îndemnul cel aducător de pace și armonie sufletească: "Intră în bucuria Domnului tău". Din păcate, omul modern, aflat între grabă și relaxare, a exilat bucuria în categoria amuzamentului, totul trebuie să fie "fun". Uită că fiece duminică este ziua Învierii și fiece euharistie e o zi a Rusaliilor. Cel aflat însă în pace cu sine și cu lumea, creștinul trăitor al Sfintelor Taine, cel aflat pe "calea cea strâmtă", știe că strâmtoarea lărgește, pe când lărgimea îngustează.
Sărbători fericite!