Minunatele icoane pe lemn din Muzeul Catedralei Ortodoxe din Cluj

O sărbătoare spirituală

Iubirea cea veşnică

Maica Domnului îşi strânge Pruncul la piept. Stă cu obrazul lipit de obrazul Lui. Îi simte mireasma fra­ge­dă şi respiraţia caldă. Ţine mâ­na micului Iisus cu delica­teţe şi sfioşenie, abia îndrăz­nind să-L atingă. Chipul ei ira­diază o lumină misterioasă cum­va, bucu­rie, dar şi o umbră de teamă, de parcă aşteaptă să se în­tâm­ple ceva nedorit. Ochii îi sunt fericiţi. Par să îm­păr­tă­şească lumii bucuria uriaşă pe care o trăieşte, îm­pli­nirea ma­ter­nităţii, fericirea vieţii iz­vo­dite din trupul ei. Sprân­ce­nele îi sunt ridicate a mirare sau mai de­gra­bă a uimire, în faţa mi­racolului cu care a fost dăruită de Dum­nezeu: pruncul sfânt. Poate de asta este şi un pic îmbujorată în obraz şi buzele ei par a zâmbi smerit. Dar Mai­ca Domnului nu-i priveşte în faţă pe cei ce se opresc să-i con­tem­ple chipul negrăit de fru­mos. Pri­veş­­te undeva într-o parte, departe, spre ceva nevăzut. Pa­re dusă pe gânduri, într-un mo­ment de melancolie, ţesut îm­preună cu bucuria negrăită a clipei. Ca şi cum acest răgaz în care îşi ţine pruncul în braţe e unic, nu doar prin bucurie, ci şi prin tristeţea ce va urma. Sfânta Fecioară îşi strânge în braţe nu doar copilul, ci şi du­rerea suferinţei viitoare. Ea ştie! Are deja adevărul în suflet şi în această contopire cu pruncul ei, pe care nu l-ar da niciodată din braţe. Micul Iisus îşi lipeşte şi el obrazul, parcă a ocrotire, de Maica Sa. Îşi lasă mâna lui mică în mâna ei. Are şi el sprâncenele ridicate a ui­mi­­­re, dar şi a îngrijorare pentru ce va urma. În privirea lui serioasă şi gravă, teama biruie bucuria. Ştie prin ce durere va trece Maica Sa cea iubită, ştie prin ce chinuri va trece chiar el. De altfel, pe pi­ciorul său se vede deja rana viitoare a cu­ielor care îl vor crucifica. O iubire ne­sfâr­şită este această îmbrăţişare, care cu­prinde în ea şi viaţa, şi suferinţa, şi mân­tuirea. O iubire nepă­mân­­­teană, fiindcă Maica Domnului şi Prun­cul Iisus fac par­te şi din viaţa aceas­ta, dar şi din cea de apoi. Sunt mult mai pre­­­sus de moarte. Tră­iesc în iubire, îm­bră­­­ţi­şaţi întru eternitate. Iubirea cea veşnică.

Icoana care a plâns de două ori

Toate acestea, şi mai mult decât pot spune cu­vintele, se află într-o singură icoa­nă: Maica Domnului cu Pruncul, pictată la 1673, de vestitul Luca din Iclod, cel care a făcut şi celebra icoană de la Mânăstirea Ni­cula. Chiar şi astăzi sunt voci care susţin că adevărata icoană de la Nicula ar fi de fapt aceasta aflată în Muzeul din Cluj, iar cea aflată în mâ­năs­tirea de lângă Gherla, doar o copie a ace­luiaşi autor. Cele două icoa­ne sunt "su­rori": sunt făcute de acelaşi meşter şi au lă­­cri­mat amândouă, în anii negri de do­minaţie austro-un­gară a Transil­­vaniei. Aceasta despre care vorbim a plâns în 1717, apoi în 1729, şi se află acum la Cluj, într-un loc magnific, un adevărat tezaur al artei şi ortodoxiei ro­mâneşti: Muzeul Mitropolitan al Clujului. În­tr-o laterală a Catedralei Or­todoxe din ca­pitala Ardealului există o uşă, deasupra căreia scrie simplu, Muzeu. O in­trare mi­că şi cumva ascunsă către subsolul clă­dirii, încât, într-o zi de primăvară stră­lucitoare, poţi trece pe lângă ea, fără să o observi. Dar ce noroc s-o gă­seşti! În câ­teva săli amenajate impecabil, se află o extraor­dinară comoară a credinţei în Dumnezeu: pes­te 500 de icoa­ne vechi, româneşti, pictate în majoritate pe lemn, de o fru­museţe ce îţi taie răsuflarea. Până ajungi la icoana Fe­cioa­rei fă­cută de Luca din Iclod, treci prin câteva camere în care ochii a zeci de sfinţi îţi în­căl­zesc inima şi sufletul. Zeci de chipuri ale lui Hris­tos te cer­­cetează de fiecare dată di­fe­rit şi de fie­care dată la fel. Sunt icoane făcute de meşteri popu­lari geniali, cu o ex­pre­­sivitate neobiş­nui­tă, cum doar sim­pli­tatea ţă­ra­nu­lui o poate avea. Por­trete în linii simple, însu­fleţite de o magie colo­ris­tică ire­ală: nuan­ţe aprinse de roşu, por­to­caliu, verde sau auriu, com­­­binate cu nuanţe de lemn şi pă­mânt, de brun şi roşcat. Aici apa­re un Sfânt Nicolae uri­aş, într-o icoană împără­teas­­că, făcută în subtile nu­an­­ţe de auriu, dincolo Sfântul Gheor­­­ghe, în culori vii şi bi­ruitoare, alături un Hris­tos cu pri­vi­re blajină şi părul îm­pletit în coadă, pe spate, ca ve­chii ţă­rani din Ardeal. Din unele icoane, de la 1600 sau 1700, ace­laşi Hris­tos te priveşte cu ochi oblici şi po­­meţii înalţi, în­vă­luit parcă în şi mai mult mister. Şi tot trecând pe lângă aceste mărturii ne­şti­ute ale cre­dinţei şi artei ţărăneşti pe lângă aceste icoa­ne super­be, cum poate nu­mai în unele în­că­peri ale Er­mi­ta­jului mai poţi ve­dea, a­jungi, în cele din ur­mă, la icoa­na Fecioa­rei cu Prun­cul. După ce sufletul îţi este cu­tre­murat de pu­terea şi frumuseţea Criştilor, în faţa aces­tei icoane rămâi ca a­tras de forţa unui mag­­net. Puterea ei este şi astăzi la fel de mare ca atunci când făcea mi­nuni! Adusă de la Mânăstirea Nicula, în satul Ilişua, din apro­piere de Năsăud, apoi la Biserica Pia­riş­tilor din Cluj şi de acolo aici, în acest mu­zeu, oame­nii merg pe urmele ei ca vrăjiţi. O ur­­mează oriunde. O află şi vin du­pă ea din toate col­ţurile Ar­dea­lu­lui. Deşi este ex­pusă într-un mu­zeu, deşi pare doar un "ex­ponat" frumos lu­minat şi pus în valoare, oa­me­nii vin întruna să se roage şi să în­genuncheze în faţa ei, cu o ar­doare nestră­mu­tată. Potopiţi de necazuri şi de du­reri, roşi de să­ră­cie şi boală, se închină la icoana atot­puternicei Fecioare cu prun­cul, lăsându-şi ini­ma să se înlă­cri­me­ze cu în­credere neclin­tită că le va uşura, şi lor, sufletul şi viaţa, aşa cum a făcut, sute de ani la rând.

"Adevărata poveste a credinţei româneşti"

Despre povestea aces­tui loc mi­raculos, am stat de vor­bă cu di­rec­torul Mu­­­zeului Mitropolitan din Cluj, domnul aca­de­mi­cian Marius Po­rumb, u­nul dintre cei mai de sea­­mă iubitori şi cerce­tători ai icoanei transil­vă­nene.

- Domnule aca­de­mician, aveţi un mu­zeu unic, prin fru­mu­seţea artistică extraor­dinară şi prin va­loa­rea lui pentru creş­ti­nis­mul românesc. Este, fără nicio îndoială, un reper major al artei europene, dar mai ales al orto­doxiei. Care este po­ves­tea acestui loc?

- Timp îndelungat, românii nu au avut voie să-şi construiască biserici în interiorul zidurilor cetăţii. Îm­prejurul Clujului, creştinismul ortodox era foar­te vechi şi majoritar, însă în interiorul oraşului, este o singură biserică veche, Biserica Bob. Aceasta a fost construită abia la 1810, cu mare greutate. Autori­tăţilor li s-a spus că se construieşte un depozit, pe urmă a fost sfinţit şi aşa au avut românii aici prima biserică. De aceea am con­siderat necesar un ase­me­nea muzeu, care să spună adevărata poveste a credinţei româneşti, să fie un reper, în primul rând, pentru istoria şi arta românilor. În­ceputurile sale aparţin episcopului Nicolae Ivan, unve­ritabil vizionar şi un om de ex­cep­ţie. El a hotărât, la 1924, în­fiinţarea unui muzeu orto­dox. La 1938, muzeul s-a mu­tat în reşedinţa episcopală şi, în cele din urmă, Mi­tropolitul Barto­lo­meu Anania a iniţiat stabi­lirea mu­ze­ului în acest spa­ţiu, sub Ca­te­drală. Ne-am deschis por­ţi­le muzeului, aşa cum îl ve­deţi astăzi, în 2011. Şi am fă­cut-o cu mare bucu­rie, pen­tru că îl con­sider drept un loc foarte im­por­tant pen­tru clujeni. Acum puteţi vedea în Cluj splen­­­dide icoane româneşti din toate col­ţurile Transil­va­niei, pictate pe lemn sau pe sticlă. Patri­mo­niul Mu­zeului Mitropoliei Clujului cu­prinde şi obiecte de cult, potire, manuscrise liturgice din secolele XV-XIX şi ti­pă­rituri din secolele XVII-XIX, ce provin din di­ferite centre tipografice româ­neşti. Acestea din ur­mă ne arată o continuă circu­laţie a cărţii, de o parte şi de al­ta a Car­paţilor şi, în plus, este clar că ele au con­tribuit hotărâtor la unitatea limbii în întreg spaţiul lo­cuit de ro­mâni.

- Cum aţi reuşit să adunaţi într-un singur loc toa­te aceste comori? Cum aţi reuşit să aduceţi icoa­nele aici?

- Asta se datorează, în primul rând, generozităţii celor ce au înţeles demersul nostru. Sunt, în majoritate, ţă­ranii români, sunt sate întregi care au acceptat să se despartă de cele mai dragi obiecte ale sufletului lor. Dragostea lor pentru aceste icoane a rămas neştirbită: şi astăzi, ei vin şi se roagă la ele, chiar aici, în muzeu, într-un extraordinar gest de credinţă. Datorită lor am câştigat în plus dragostea şi admiraţia celor ce ne vi­zitează muzeul. Bunătatea acestor oameni simpli a fost dublată, în anii din urmă, de sprijinul Mitropolitului Bar­tolomeu Anania. Trebuie spus că fără ajutorul aces­tui mare teolog şi cărturar, muzeul nu ar fi fost posibil, aşa cum îl vedeţi astăzi, la un nivel european. Dincolo de aceste lucruri, a fost o muncă uriaşă de căutare în fie­care sat transilvănean şi de identificare a valorilor de patrimoniu. Ce vedeţi aici este munca de zeci de ani a câtorva generaţii de cercetători şi iubitori de artă.

- Toate aceste icoane, de o frumuseţe cutre­mu­ră­toare, au fost realizate de pictori ţărani? Puteau meş­terii populari să ajungă la un asemenea rafi­na­ment şi o asemenea expresivitate?

- Pentru a vă răspunde la această întrebare, voi face recurs la Lucian Blaga. El a spus că artă populară exis­tă în mod firesc, la toate popoarele, însă estetica artei populare româneşti este, fără îndoială, una dintre cele mai rafinate. Nu ai cum să nu tresari când vezi creaţiile româneşti, nu ai cum să nu fii impresionat de calitatea lor artistică de exceptie. De exemplu, în spaţiul de sub pronaosul Catedralei, se află expuse numeroase icoane de pe la 1700, semnate sau atribuite unor pictori ca Ra­du Munteanu din Ungureni, Ale­xan­dru Ponehalschi, Ne­chita Zugravul, Popa Ivan din Ră­şinari, Andrei din Corneşti, Iacov din Răşinari, Ştefan Popa, Gheorghe, fiul lui Iacov, Tudor Zugravul sau David de la Curtea de Argeş. Sunt icoane superbe, ce ar putea rivaliza cu ta­blourile marilor pictori occiden­tali ai vremii. Sigur că atunci când cineva îţi arată într-un atelier cum să faci un lucru, aceea nu mai este artă populară pură, în­să majoritatea acestor ateliere erau şcoli de meşte­şugari. Totuşi, majoritatea acestor pictori erau oameni sim­pli, porniţi din sate, erau, după cum le spune câteo­dată numele, "zugravi". Mai avem aici şi două săli dedicate icoanelor pe sticlă, un mare număr de icoane ilustrând diferite faze ale celui mai vechi cen­tru tran­silvănean de pictură pe sticlă, care a fiinţat la Mâ­năs­tirea Nicula şi în satul din apropiere. De o valoare de­osebită sunt icoanele da­tate în secolul XVIII, pictate la Nicula,muzeul având una din colec­ţiile cele mai bo­ga­te din România. Şi acestea sunt rea­lizate tot de meşteri populari, însă au o distincţie in­confundabilă.

- Icoanele acestea pot fi expuse în orice mare mu­zeu al lumii. Există o ex­pli­caţie pentru frumuseţea lor?

- "Se va picta în mod cu­viincios, precum în Ţara Românească." Aşa spune contractul dintre biserica ce a comandat o icoană şi Şte­fan Zugravul. Cuviinţa era pro­babil smerenia, împreu­nă cu postul şi rugăciunea. Fru­museţea acestor icoane este poate frumuseţea cre­dinţei celor ce au pictat. Dar, cu siguranţă, şi credinţa celor ce s-au închinat la ele a pus pe chipul sfinţilor o lu­mină ce nu poate fi ex­pli­cată sau înţeleasă.