Pescarii de la Marea Neagră: sfârşit de poveste

Cel mai liber om din lume

E ora trei dimineaţa şi tocmai s-a trezit. Îşi face pal­mele căuş, aruncă pe ochi apă rece şi-apoi se-aşază la masă, savurând în tihnă două căni mari cu ceai, însoţite de câteva felii de pâine unse cu miere şi unt. Pentru el, ceaiul e precum nectarul plin de nemurire al zeilor din Olimp. Bea peste trei litri pe zi. "În meseria asta, sunt mulţi care s-au ratat ori au murit din cau­za al­coolului. Se zice că fără băutură nu rezişti pe mare. Prostii. Eu nu beau decât ceai. Iasomia pentru ten­siu­ne, busuiocul pentru fi­cat, iar seara încă două căni de sunătoare sau tei pentru un somn liniştit". Înghite ultimul dumicat, se închină larg, cu ochii în­chişi, şi-apoi începe echi­pa­rea. O treabă tare anevo­ioasă, cu multe rânduri de haine, care-l fac să pară vân­jos ca un urs. "Nu-i de glumă cu gerul din larg. Doar puţin dacă adie vân­tul şi ţi se sfărâmă pie­lea pe tine". Pune pe cap o că­ciulă de piele, trasă peste urechi, îşi ia traista pe umăr şi iese în bezna nop­ţii, târşâindu-şi cizmele mari de cauciuc pe pietri­şul din faţa casei. Nici ţipe­nie de om pe drum, doar o pisică noctambulă îi dă ti­mid târcoale, mieunând ră­guşit şi adulmecându-i mi­rosul de peşte din haine. E sfârşitul lui martie, dar gerul încă îi mai biciuie obrajii. După un sfert de oră, ajunge în port, la barăcile pescăreşti. Cândva, la ora asta, era plin de pescari aici. Îşi pregăteau uneltele şi-apoi plecau voioşi în grupuri mari de bărci. Acum, e numai el, cu faţa şi mâinile bocnă, într-un decor părăsit. "Mă înţeapă la inimă, domnule reporter, când văd cum s-a năruit lumea asta a noastră. Nici nu vă puteţi imagina ce zile frumoase erau alea, când plecam în larg cu toţii, ca nişte adevăraţi vikingi". În noaptea asta, marea se-arată cuminte, ca un lac nesfârşit. O fâşie plină de pâlcuri luminoase tremură uşor sub ra­zele lunii, până hăt, spre capătul pământului. Pentru el însă, tihna asta nu înseamnă nimic. "Marea te amă­geş­te de multe ori. La mal, când pleci, arată ca un ghiol liniştit, iar când ajungi în larg, te scutură de nu te vezi". Deschide ba­raca şi scoate de-acolo câteva pături şi sculele pescă­reşti. Minciog, juvelnic, paragat şi-o cutie mare cu nade. Timp de vreo oră, le pregăteşte cu mare migală. Le aşează apoi pe toate la pupa bărcii, se închină cu ochii la cer şi o ia uşor spre larg, trăgând fără prea mare osteneală de vâsle. După vreo 50 de metri, lasă ramele jos şi porneşte motorul. De-acum, gata, poate sta liniş­tit acolo, în spatele bărcii, cu gân­durile lui abia dez­mor­ţite, doar cu grija de a manevra când şi când câr­ma rece ca gheaţa. E o hodoroagă de barcă din lemn, veche de vreo 20 de ani, cu un motor anemic, de numai şase caiputere. Şi totuşi, barca asta nu l-a lăsat niciodată la greu, l-a salvat din îngrozitoare lupte cu valuri cât casa, a rezistat la lovituri grele, de stânci tăioase ca o secure. "Plătesc pentru amărâta asta zeci de milioane pe an. Impozit mai mare decât pentru o maşină de lux. Actele mă costă vreo 16 mili­oane. Pe urmă, trebuie să-i dau an de an cu ulei de in, să o repar, să o vopsesc. Îmi spu­neţi şi mie, cu ce mai ră­mân după un an de muncă? Ăsta-i bles­temul peştelui, domnule reporter: «Câţi solzi pe mine, atâtea petice pe tine». Nu mai e pescarul ce-a fost cândva. Azi, nu mai suntem decât câţiva amă­râţi. Da' ştiţi ceva? Nu mă plâng deloc. Ba dim­po­trivă, sunt fericit cu meseria asta, de-o viaţă. Şi ştiţi de ce? Pentru că pescarul e cel mai liber om din lume". Vântul de gheaţă îi taie faţa şi răsuflarea. Nu-i mare sco­fală, la fel a fost şi ieri, şi-acum două zile şi în fiecare dimineaţă de iarnă, de 40 de ani în­coace. Zâm­beşte din plin, cu tot chipul, ridi­când un braţ către cer. Da, aici, în larg, se simte el cel mai liber şi cu sufletul cel mai aproape de Dumne­zeu. Pentru că aici totul e atât de neştiut şi nesigur, că toată nădejdea e în mâinile Lui. Malul e tot mai depar­te, luminile se văd tot mai mici, ca nişte stele abia ză­rite printre nori. "Ce frumuseţe era odată acolo, pe faleză! Era plin de lumini, hoteluri, terase... Acum, e numai ruină. Cher­hanaua s-a dărâmat, marea a înghi­ţit jumătate din plajă, totul se duce de râpă". Barca pârâie din toate colţurile, înaintând mai departe, spre larg, până când luminile din urmă nu se mai văd. De-aici încolo nu mai există nici un reper, doar apă cât vezi cu ochii, oriunde ai întoarce privirea. "Fără buso­lă, n-ai nici o şansă să mai ajungi de unde-ai plecat. Sunt mulţi care s-au pierdut ori au ajuns la bulgari. Te mai iei după soare, dar ce te faci dacă cerul e înnorat? Sau dacă e ceaţă, de nu vezi la un metru în faţă? Cândva, exista la ţărm o «urlătoare», un difuzor mare, care scotea nişte sunete puternice când era ceaţă pe mare şi ajuta pescarii să se întoarcă la ţărm. A dispă­rut şi asta, sunt ani mulţi de când n-am mai auzit-o". E ora şase. La poalele cerului zorile încep deja să mi­jeas­că. Gata, opreşte motorul, adulmecă parcă locul şi--apoi întinde paragatul în apă. Zeci de cârlige cu nade, înşirate pe o funie lungă, se pierd uşor printre valuri. De-acum, urmează doar aşteptarea. Se ghemu­ieş­te acolo, în spatele bărcii, şi aşteaptă cu aceeaşi blân­dă şi misterioasă răb­dare cu care aşteaptă în fiecare dimineaţă, de 40 de ani încoace. "Îmi place să stau aşa, singur în mijlocul mării, şi să-mi las gândurile să zboare. În momentele astea devin cel mai bun om din lume. Mă gândesc cu drag la toţi oamenii, chiar şi la ăi de mi-au făcut numai rele. Habar n-am de ce se în­tâmplă aşa. O fi poate oleacă de frică şi asta mă mai înmoaie la suflet". Marea a început să clocotească. Un nor uriaş acoperă răsăritul, suflând ca un balaur rafale ascuţite de vânt. El stă şi aşteaptă zgribulit acolo, în barca lui amărâtă, cu ochii la cer şi mâinile împreunate, gata parcă de rugăciune.

Lupul mării

Îl cheamă Terente. Terente Ignat. I se mai spune Lu­pul mării, Corsarul sau Spaima chefalului. E cel mai dibaci pescar din Mangalia şi cel mai aprig barcagiu de la malul Mării Negre. Are chipul senin, sprâncenele blonde şi ochii azurii, de lipovean sadea. S-a născut aici, în Mangalia, dar toată copilăria şi-a petrecut-o la bunici, în Mahmudia, locul în care undiţa era atunci prima şi cea mai de preţ jucărie a copiilor. Anul ăsta o să împlinească 58 de ani şi patru decenii de când a ieşit pentru prima oară singur în larg. Până atunci, îi însoţea pe cei bătrâni şi pe taică-său. Ce vre­muri, ce oameni! Sute de pescari, majoritatea lipoveni, toţi unul şi unul, născuţi cu harul ăsta, uniţi până la moarte şi plini de înţelepciune. Mulţi dintre ei au pierit, sărmanii de ei, doar câţiva îşi mai duc ultimii ani prin cătunele lor ascunse în inima deltei. Astăzi, pescarii sunt tot mai puţini, de la Constanţa şi până la Vama Veche, aproape că îi numeri pe degete. Unii din ei abia dacă ştiu să arunce un paragat, ori să fixeze un talian. Sunt foşti muncitori, trimişi în şomaj, pripăşiţi şi ei pe lângă bară­cile pescarilor cu vechime. Habar n-au ce-i aia frăţie pescărească, ţi-ar lua şi vâslele de la barcă, doar ca să ajungă numai ei la locul cu peşte. Ajungem la mal. În sacul lui Terente sunt vreo trei kilograme de guvizi, doar atât, după trei ore de stat la şase kilometri în larg, pe un ger cumplit şi nişte valuri de groază. "Asta-i via­ţa, mă trezesc la trei dimineaţa şi muncesc pentru ni­mic. Aşa arată viaţa mea de fiecare zi. Se numeşte "mun­ca în zadar". Dar eu nu mă simt aşa disperat, pentru că mie îmi place. Stau acolo, pe mare, singur şi liber, şi asta mă face pe mine fericit. Atâta doar îmi pare rău, că tradiţia asta se duce".
Au fost vremuri când nu se întorcea niciodată cu mai puţin de 30 de kilograme de peşte. Calcan, chefal, sturion, lufar, zargan. Chefalul "fierbea" în apă, erau tone, îţi săreau în barcă, nu alta! Astăzi, dacă prinzi unul măcar, e mare minune. Calcan găseai şi aici, lângă dig, deşi e un peşte de adâncime şi stă de obicei la vreo şase kilometri în larg. Acum, nici acolo nu mai dai de el. "Petrolierele din şantierul naval au făcut mare pră­păd. Tot timpul miroase aici a petrol. E crimă, dom­nule, au dispărut tone de peşte". E prima oară când zâmbetul lui a pierit. Mă priveşte încruntat, ridicând de jos plasa cu peştele prins. "Uitaţi-vă aici, trei kilo­grame amărâte de guvizi. Stau în fiecare zi pe mare şi-mi suflă moartea în ceafă, pentru câţiva peşti prăpă­diţi. Nimeni nu mai are grijă de marea asta a noastră, nimeni nu mai controlează nivelul de poluare. Toţi sunt puşi pe distrus şi pe furat. De-aia s-a dus de râpă şi tradiţia noastră". Rămâne aşa, cu plasa aia în mână şi ochii sticlind de furie şi durere. Apoi, din spatele nos­tru, aud vocea unei femei: "Gata, omule, nu te mai plân­ge atâta. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că avem ce pune pe masă". Stă în uşa barăcii, cu obrajii rumeni şi bucălaţi, îmbrăcată toată în roşu, ca o cireaşă dată în pârg. E nevasta lui, trăiesc împreună de 34 de ani, o cheamăConstanţa şi toată viaţa ei a fost casnică, semn că în trecut se descurcau bine doar din pescuit. "Sun­tem ca Stan şi Bran, împreună mereu", zice el, pri­vind-o ghiduş. "O singură noapte a trebuit să plece de-acasă la părinţi şi atunci mi-a fost tare greu, abia am putut să adorm, era casa pustie". Au doi băieţi mari, unul câteodată la lucru în Italia, celălalt sezonier aici, pe litoral. Nu vor să audă de pescuit, traiul greu al pescarului din ultimii ani nu-i ispiteşte deloc. Terente nu e prea încântat de perspectivele lor, dar nu prea are ce face. Ar fi vrut să-i vadă mai pe picioarele lor, cu o meserie bine ştiută. Aşa, trebuie să tragă tot el pentru traiul lor liniştit. Munceşte pe rupte, de la trei dimi­neaţa, până seara la opt. Vine din larg, duce tot peştele la patron, îl cântăreşte, patronul îi scrie numele pe o listă, iar banii vin uneori şi după câteva luni. Dar e bine şi-aşa, când ştie că are de luat. Apoi, până seara la opt, mai meştereşte la barcă ori pregăteşte sculele pentru a doua zi. Mâine o să fie furtună mare în larg. Toţi pes­carii adevăraţi ştiu asta. Au un simţ aparte care nu dă greş niciodată. Cândva, semnalul cel mai sigur de fur­tună era atunci când începeau pescăruşii să se rotească deasupra mării. Astăzi, nu mai au obiceiul ăsta. Pe­sem­ne, cred pescarii, de la undele electromagnetice care le-au stricat tot rostul. De-atunci, s-au întâmplat multe tragedii. Sunt multe furtuni care apar brusc, fără nici un semn de avertizare, iar cele mai periculoase sunt cele "de vest", adică cele care bat dinspre ţărm. "M-a prins acum câţiva ani o furtună ca asta. Am zis că nu mai ajung viu la mal, a fost ceva îngrozitor. A venit aşa, din senin. Deodată s-a înnegrit ţărmul şi a început vijelia. Nu erau valuri mari, dar mă trăgea în larg cu o putere colosală. Dădeam la rame degeaba, nu înain­tam deloc. Am ajuns la mal abia după 12 ore, toată fami­lia şi toţi prietenii mei erau acolo. Credeau că am murit şi că nu mă vor mai găsi niciodată". A trăit multe momente ca ăsta, când moartea i-a dat atât de aproape târcoale. A avut prieteni care au murit înecaţi ori striviţi între stânci, ori pur şi simplu n-au fost găsiţi nici până în ziua de azi. Asemenea drame se întâmplă mereu, dar ele nu l-au descurajat niciodată. Dimpo­trivă, l-au făcut mai puternic şi mai smerit în faţa lui Dumnezeu. Acum, ştie că mâine o să fie furtună mare şi nu va mai ieşi în larg. Iar asta nu-i place deloc. În­seam­nă bani mai puţini, dar şi o zi de chin, în care nu-şi va găsi deloc rostul.

Singurătatea pescarului

Un nor negru şi uriaş stă parcă gata să cadă peste sat. A dat năvală brusc dinspre mare, acoperind numai­decât tot cerul. Acolo, în larg, a început furtuna. Nici un pescar nu îndrăzneşte acum să pună barca pe apă. Se spune că aici, în Tuzla, ar fi trăit cândva cea mai mare comunitate de pescari lipoveni. Vremurile alea suntastăzi istorie. Doar câţiva vântură-lume, bătuţi de soar­tă, mai vin să-şi găsească culcuş prin vechile barăci. Acolo, la barăcile lor, încerc eu să ajung. Mă strecor încet printre case, încercând să aflu în ce direcţie e ma­rea. N-am pe cine să întreb, vijelia a lăsat parcă satul pus­tiu. Rafale turbate culcă copacii la pământ şi ridică volburi de praf. Trec de ultima casă şi în faţa mea se deschide un câmp uriaş, tăiat de un drumeag plin de noroi şi hârtoape. De-aici, nu mai am încotro. O ţin aşa, înainte, pe drumul ăsta, par­că spre nicăieri. În faţă, foarte departe, nori grei şi urâţi ca nişte balauri acoperă orizontul şi parcă vin spre mine înghiţind totul în cale. Acolo, sub cerul ăla plin de monştri, se vede marea. Fioroasă, supremă, suvera­nă. Aud până aici vuietul ei sinistru şi mi-e teamă. Şi totuşi, în mod ciudat, pri­veliştea asta nemaivăzută şi înfricoşătoare mă ademe­neşte să merg mai departe. Ajung la capătul câmpului şi văd plaja jos, chiar sub coas­tă. Din când în când, valuri uriaşe îi înghit aproape tot nisipul, duduind nă­prasnic. Undeva, în stânga, înălţate pe un dâmb mic şi pietros, se văd barăcile. Trei co­cioa­be dărăpănate, ca nişte bor­deie distruse de valuri şi vânt. Cine-ar putea să stea în ruinele astea? Şi totuşi, în faţa lor observ câte­va rufe întinse pe-o sâr­mă. Vreau să cobor, dar o namilă de câine îmi simte prezenţa şi dă ime­diat alarma, stâr­nind o haită întrea­gă. "Cine-i acolo?" Un bărbat piper­nicit tocmai iese dintr-o ba­racă, holbându-se la mine buimac. Potoleş­te furia câinilor şi-apoi îmi face semn să mă apropii. "Căutaţi peş­te? N-avem nimic, un­de să ieşi pe ur­gia as­ta? Nu vedeţi cum suflă Vastoc-ul?" Îl chea­mă Iulian Varona, are 40 de ani şi se trage dintr-un neam vestit de pescari lipoveni din Jurilovca. S-a pripăşit pe-aici abia astă toamnă, când nea Costică, patronul, s-a ho­tărât să deschidă afacerea şi să-l ia şi pe el în echi­pă. În total, sunt 12 oa­meni, toţi lipoveni, dar deocamdată nu-i aici de­cât el şi cu Va­sile Leahu, un consătean la fel de amărât ca şi el. "Ceilalţi sunt încă acasă, vin la sfârşit de aprilie, când se deschide sezo­nul". Vân­tul ne dă jos din picioare, aşa că mă pof­teşte să intrăm în ba­ra­că. Trei paturi de fier, o masă în mijloc, un cuptor sfrijit, plin de rugină, şi peste tot multe pături. Colegul lui, nea Vasile, stă pe unul din paturi, măsu­rân­du-mă cu ochii pleoştiţi. "Avem aici tot ce ne tre­buie", îmi zice Iu­lian. "Pa­tro­nul ne-adu­ce de toate. Vine în fie­ca­re sea­ră şi ne aprovi­zio­nează. Alimente, apă, ţi­gări. Alt­fel, am muri în pustiul ăsta". A mai lu­crat aici, în Tuzla,până acum vreo opt ani. Tot aici, la ba­răcile astea, dar atunci era alt patron. În­tr-o toam­nă însă, s-a în­chis prăvălia şi el a tre­buit să plece. A stat o vre­me acasă, la Juri­lovca, după care s-a hotărât să meargă în Spania. A lu­crat opt ani pe pesca­doa­rele din Atlantic. Luni de zile nu vedea nici un pe­tic de pământ. Când reve­nea pe uscat, parcă nu mai ştia să meargă. Câş­tiga binişor, cam 1300 pe lună, dar era muncă la negru şi, după un timp, condiţiile s-au înăs­prit şi-a fost silit să se în­toar­că acasă. "Bles­tem ma­re pe capul nostru! Sunt pes­car de la zece ani, dar niciodată n-a fost mai rău ca acum. Nu mai e peşte deloc, zici că a otră­vit ci­neva marea". Nea Vasile zâmbeşte amar şi-l aprobă. "Înainte, mergeam la Gura Portiţei şi să­rea peştele-n barcă", zice el cu glas mo­rocănos. "Du­pă revoluţie, au venit nişte domni grei de la Bucureşti şi-au dat po­runcă să nu mai prindă cizmă de pescar pe-acolo. Ne-am retras cu toţii aici, pe lito­ral. La înce­put era bine şi-aici, scoteam la un talian cam două, trei tone de peşte. Acum, cum glumim noi, mai mult filtrăm apa. Nu luăm mai mult de două, trei sute de kilograme. Au dispărut specii întregi, poluarea asta a făcut ravagii. Mi-a povestit odată un scafandru că de câte ori se scufunda în apropiere de Capul Midia, găsea bancuri cu mii de peşti morţi. Aşa că ăsta-i blestemul nostru, să muncim degeaba".
Ei nu sunt pescari de larg, precum Terente. Metoda lor se numeşte "la taliene", talianul fiind un fel de năvod uriaş, fixat la 300 de metri în larg, cu nişte ancore şi pari mari de lemn. Toată treaba lor este să instaleze grozăvia asta la început de sezon şi-apoi, în fiecare dimineaţă, la şase, să scoată peştele de-acolo. Pe la sfârşitul lui aprilie, când vin toţi pescarii, vor pune talianul în apă. Până atunci, ei doi pregătesc parii şi păzesc plaja. Iulian a stat aici toată iarna. Singur, zi şi noapte, cu marea la uşă. La început, au fost nopţi în care vuietul sinistru venit dinspre larg îl ţin­tu­ia în pat cu ochii îngro­ziţi şi răsuflarea tăiată. Zile la rând de viscole şi vijelii cumplite, cu valuri care voiau parcă cu tot dinadinsul să-i înghită baraca. "Am tras multe nopţi de groază, când zi­ceam că gata, până aici mi-a fost. Când se pornea vâjâitul ăla, ziceai că e sfârşitul lu­mii, nu alta! Până la urmă m-am obiş­nuit. Oleacă de rugăciune şi trece şi frică şi tot. Oricum, mie îmi place singurătatea. Să stau aşa, liber, să nu mă deranjeze nimeni. Aşa sunt pescarii, mai singuri şi visători". Zâmbeşte şi rămâne puţin cu privirea pierdută. A avut cândva o prietenă pe care-a iubit-o. Era din Constanţa şi-au stat îm­pre­ună vreo doi ani. Ea însă nu prea îi înţelegea melancoliile şi dorul frenetic de ducă, aşa că şi-a luat tălpăşiţa şi şi-a găsit un bărbat mai puţin visător şi cu bani. De atunci, Iulian s-a însingurat tot mai mult, până când a ales să vină aici, în locul ăsta sălba­tic, şi să trăiască total izolat, ca un pustnic. "Acum recunosc că mai simt câteodată aşa, un dor să mă în­dră­gostesc, să am şi eu o iubită, o familie. Dar când aud atâtea po­veşti cu scandaluri şi des­părţiri, mi se duce tot che­ful. Aşa că rămân cu pes­cui­tul şi cu marea mea, chiar dacă şi ea e câteo­dată mai fandosită şi fu­rioasă". Nea Vasile râde în hohote. Nu l-a auzit nicio­dată pe Iulian vorbind aşa frumos. Cuvintele lui l-au uns pur şi simplu la suflet, mai ales pentru că şi el are cam aceleaşi păreri. Şi el a trăit cu o femeie, ba chiar au fost căsătoriţi vreo trei ani. Într-o zi, a venit mai devreme de pe mare şi-a prins-o cu altul. De-atunci, să nu mai audă de dragoste sau familie. Ei doi şi-au depănat de multe ori amintirile astea. Până începe sezonul de pescuit, altcevanici n-au de făcut în pustiul de-aici, iar foşnetul permanent al mării de la picioarele lor le întoarce mereu gândurile în trecut. Ies foarte rar în sat, e mult de mers până acolo şi oamenii nu prea îi privesc cu simpatie. Când vine seara, aprind focul în cuptor, joacă table sau şah, iar la ora opt fix deschid un hârb de televizor, să vadă ştirile pe TVR. Iar dacă au noroc să reziste mai mult bateria, mai văd şi-o bucăţică dintr-un film. Dacă nu, ies afară, beau un rachiu şi îşi povestesc amintiri până îi uită Dumnezeu acolo, pe malul mării. În noaptea asta însă, nu prea au cum să iasă. "Vastoc-ul", "Regele Mării", adică vijelia din larg, va hăuli la fel de sinistru încă vreo două zile.