Pescarii de la Marea Neagră: sfârșit de poveste

Catalin Apostol
Cel mai liber om din lume

E ora trei dimineața și tocmai s-a trezit. Își face pal­mele căuș, aruncă pe ochi apă rece și-apoi se-așază la masă, savurând în tihnă două căni mari cu ceai, însoțite de câteva felii de pâine unse cu miere și unt. Pentru el, ceaiul e precum nectarul plin de nemurire al zeilor din Olimp. Bea peste trei litri pe zi. "În meseria asta, sunt mulți care s-au ratat ori au murit din cau­za al­coolului. Se zice că fără băutură nu reziști pe mare. Prostii. Eu nu beau decât ceai. Iasomia pentru ten­siu­ne, busuiocul pentru fi­cat, iar seara încă două căni de sunătoare sau tei pentru un somn liniștit". Înghite ultimul dumicat, se închină larg, cu ochii în­chiși, și-apoi începe echi­pa­rea. O treabă tare anevo­ioasă, cu multe rânduri de haine, care-l fac să pară vân­jos ca un urs. "Nu-i de glumă cu gerul din larg. Doar puțin dacă adie vân­tul și ți se sfărâmă pie­lea pe tine". Pune pe cap o că­ciulă de piele, trasă peste urechi, își ia traista pe umăr și iese în bezna nop­ții, târșâindu-și cizmele mari de cauciuc pe pietri­șul din fața casei. Nici țipe­nie de om pe drum, doar o pisică noctambulă îi dă ti­mid târcoale, mieunând ră­gușit și adulmecându-i mi­rosul de pește din haine. E sfârșitul lui martie, dar gerul încă îi mai biciuie obrajii. După un sfert de oră, ajunge în port, la barăcile pescărești. Cândva, la ora asta, era plin de pescari aici. Își pregăteau uneltele și-apoi plecau voioși în grupuri mari de bărci. Acum, e numai el, cu fața și mâinile bocnă, într-un decor părăsit. "Mă înțeapă la inimă, domnule reporter, când văd cum s-a năruit lumea asta a noastră. Nici nu vă puteți imagina ce zile frumoase erau alea, când plecam în larg cu toții, ca niște adevărați vikingi". În noaptea asta, marea se-arată cuminte, ca un lac nesfârșit. O fâșie plină de pâlcuri luminoase tremură ușor sub ra­zele lunii, până hăt, spre capătul pământului. Pentru el însă, tihna asta nu înseamnă nimic. "Marea te amă­geș­te de multe ori. La mal, când pleci, arată ca un ghiol liniștit, iar când ajungi în larg, te scutură de nu te vezi". Deschide ba­raca și scoate de-acolo câteva pături și sculele pescă­rești. Minciog, juvelnic, paragat și-o cutie mare cu nade. Timp de vreo oră, le pregătește cu mare migală. Le așează apoi pe toate la pupa bărcii, se închină cu ochii la cer și o ia ușor spre larg, trăgând fără prea mare osteneală de vâsle. După vreo 50 de metri, lasă ramele jos și pornește motorul. De-acum, gata, poate sta liniș­tit acolo, în spatele bărcii, cu gân­durile lui abia dez­mor­țite, doar cu grija de a manevra când și când câr­ma rece ca gheața. E o hodoroagă de barcă din lemn, veche de vreo 20 de ani, cu un motor anemic, de numai șase cai putere. Și totuși, barca asta nu l-a lăsat niciodată la greu, l-a salvat din îngrozitoare lupte cu valuri cât casa, a rezistat la lovituri grele, de stânci tăioase ca o secure. "Plătesc pentru amărâta asta zeci de milioane pe an. Impozit mai mare decât pentru o mașină de lux. Actele mă costă vreo 16 mili­oane. Pe urmă, trebuie să-i dau an de an cu ulei de in, să o repar, să o vopsesc. Îmi spu­neți și mie, cu ce mai ră­mân după un an de muncă? Ăsta-i bles­temul peștelui, domnule reporter: «Câți solzi pe mine, atâtea petice pe tine». Nu mai e pescarul ce-a fost cândva. Azi, nu mai suntem decât câțiva amă­râți. Da' știți ceva? Nu mă plâng deloc. Ba dim­po­trivă, sunt fericit cu meseria asta, de-o viață. Și știți de ce? Pentru că pescarul e cel mai liber om din lume". Vântul de gheață îi taie fața și răsuflarea. Nu-i mare sco­fală, la fel a fost și ieri, și-acum două zile și în fiecare dimineață de iarnă, de 40 de ani în­coace. Zâm­bește din plin, cu tot chipul, ridi­când un braț către cer. Da, aici, în larg, se simte el cel mai liber și cu sufletul cel mai aproape de Dumne­zeu. Pentru că aici totul e atât de neștiut și nesigur, că toată nădejdea e în mâinile Lui. Malul e tot mai depar­te, luminile se văd tot mai mici, ca niște stele abia ză­rite printre nori. "Ce frumusețe era odată acolo, pe faleză! Era plin de lumini, hoteluri, terase... Acum, e numai ruină. Cher­hanaua s-a dărâmat, marea a înghi­țit jumătate din plajă, totul se duce de râpă". Barca pârâie din toate colțurile, înaintând mai departe, spre larg, până când luminile din urmă nu se mai văd. De-aici încolo nu mai există nici un reper, doar apă cât vezi cu ochii, oriunde ai întoarce privirea. "Fără buso­lă, n-ai nici o șansă să mai ajungi de unde-ai plecat. Sunt mulți care s-au pierdut ori au ajuns la bulgari. Te mai iei după soare, dar ce te faci dacă cerul e înnorat? Sau dacă e ceață, de nu vezi la un metru în față? Cândva, exista la țărm o «urlătoare», un difuzor mare, care scotea niște sunete puternice când era ceață pe mare și ajuta pescarii să se întoarcă la țărm. A dispă­rut și asta, sunt ani mulți de când n-am mai auzit-o". E ora șase. La poalele cerului zorile încep deja să mi­jeas­că. Gata, oprește motorul, adulmecă parcă locul și--apoi întinde paragatul în apă. Zeci de cârlige cu nade, înșirate pe o funie lungă, se pierd ușor printre valuri. De-acum, urmează doar așteptarea. Se ghemu­ieș­te acolo, în spatele bărcii, și așteaptă cu aceeași blân­dă și misterioasă răb­dare cu care așteaptă în fiecare dimineață, de 40 de ani încoace. "Îmi place să stau așa, singur în mijlocul mării, și să-mi las gândurile să zboare. În momentele astea devin cel mai bun om din lume. Mă gândesc cu drag la toți oamenii, chiar și la ăi de mi-au făcut numai rele. Habar n-am de ce se în­tâmplă așa. O fi poate oleacă de frică și asta mă mai înmoaie la suflet". Marea a început să clocotească. Un nor uriaș acoperă răsăritul, suflând ca un balaur rafale ascuțite de vânt. El stă și așteaptă zgribulit acolo, în barca lui amărâtă, cu ochii la cer și mâinile împreunate, gata parcă de rugăciune.

Lupul mării

Îl cheamă Terente. Terente Ignat. I se mai spune Lu­pul mării, Corsarul sau Spaima chefalului. E cel mai dibaci pescar din Mangalia și cel mai aprig barcagiu de la malul Mării Negre. Are chipul senin, sprâncenele blonde și ochii azurii, de lipovean sadea. S-a născut aici, în Mangalia, dar toată copilăria și-a petrecut-o la bunici, în Mahmudia, locul în care undița era atunci prima și cea mai de preț jucărie a copiilor. Anul ăsta o să împlinească 58 de ani și patru decenii de când a ieșit pentru prima oară singur în larg. Până atunci, îi însoțea pe cei bătrâni și pe taică-său. Ce vre­muri, ce oameni! Sute de pescari, majoritatea lipoveni, toți unul și unul, născuți cu harul ăsta, uniți până la moarte și plini de înțelepciune. Mulți dintre ei au pierit, sărmanii de ei, doar câțiva își mai duc ultimii ani prin cătunele lor ascunse în inima deltei. Astăzi, pescarii sunt tot mai puțini, de la Constanța și până la Vama Veche, aproape că îi numeri pe degete. Unii din ei abia dacă știu să arunce un paragat, ori să fixeze un talian. Sunt foști muncitori, trimiși în șomaj, pripășiți și ei pe lângă bară­cile pescarilor cu vechime. Habar n-au ce-i aia frăție pescărească, ți-ar lua și vâslele de la barcă, doar ca să ajungă numai ei la locul cu pește. Ajungem la mal. În sacul lui Terente sunt vreo trei kilograme de guvizi, doar atât, după trei ore de stat la șase kilometri în larg, pe un ger cumplit și niște valuri de groază. "Asta-i via­ța, mă trezesc la trei dimineața și muncesc pentru ni­mic. Așa arată viața mea de fiecare zi. Se numește "mun­ca în zadar". Dar eu nu mă simt așa disperat, pentru că mie îmi place. Stau acolo, pe mare, singur și liber, și asta mă face pe mine fericit. Atâta doar îmi pare rău, că tradiția asta se duce".
Au fost vremuri când nu se întorcea niciodată cu mai puțin de 30 de kilograme de pește. Calcan, chefal, sturion, lufar, zargan. Chefalul "fierbea" în apă, erau tone, îți săreau în barcă, nu alta! Astăzi, dacă prinzi unul măcar, e mare minune. Calcan găseai și aici, lângă dig, deși e un pește de adâncime și stă de obicei la vreo șase kilometri în larg. Acum, nici acolo nu mai dai de el. "Petrolierele din șantierul naval au făcut mare pră­păd. Tot timpul miroase aici a petrol. E crimă, dom­nule, au dispărut tone de pește". E prima oară când zâmbetul lui a pierit. Mă privește încruntat, ridicând de jos plasa cu peștele prins. "Uitați-vă aici, trei kilo­grame amărâte de guvizi. Stau în fiecare zi pe mare și-mi suflă moartea în ceafă, pentru câțiva pești prăpă­diți. Nimeni nu mai are grijă de marea asta a noastră, nimeni nu mai controlează nivelul de poluare. Toți sunt puși pe distrus și pe furat. De-aia s-a dus de râpă și tradiția noastră". Rămâne așa, cu plasa aia în mână și ochii sticlind de furie și durere. Apoi, din spatele nos­tru, aud vocea unei femei: "Gata, omule, nu te mai plân­ge atâta. Mulțumește-i lui Dumnezeu că avem ce pune pe masă". Stă în ușa barăcii, cu obrajii rumeni și bucălați, îmbrăcată toată în roșu, ca o cireașă dată în pârg. E nevasta lui, trăiesc împreună de 34 de ani, o cheamă Constanța și toată viața ei a fost casnică, semn că în trecut se descurcau bine doar din pescuit. "Sun­tem ca Stan și Bran, împreună mereu", zice el, pri­vind-o ghiduș. "O singură noapte a trebuit să plece de-acasă la părinți și atunci mi-a fost tare greu, abia am putut să adorm, era casa pustie". Au doi băieți mari, unul câteodată la lucru în Italia, celălalt sezonier aici, pe litoral. Nu vor să audă de pescuit, traiul greu al pescarului din ultimii ani nu-i ispitește deloc. Terente nu e prea încântat de perspectivele lor, dar nu prea are ce face. Ar fi vrut să-i vadă mai pe picioarele lor, cu o meserie bine știută. Așa, trebuie să tragă tot el pentru traiul lor liniștit. Muncește pe rupte, de la trei dimi­neața, până seara la opt. Vine din larg, duce tot peștele la patron, îl cântărește, patronul îi scrie numele pe o listă, iar banii vin uneori și după câteva luni. Dar e bine și-așa, când știe că are de luat. Apoi, până seara la opt, mai meșterește la barcă ori pregătește sculele pentru a doua zi. Mâine o să fie furtună mare în larg. Toți pes­carii adevărați știu asta. Au un simț aparte care nu dă greș niciodată. Cândva, semnalul cel mai sigur de fur­tună era atunci când începeau pescărușii să se rotească deasupra mării. Astăzi, nu mai au obiceiul ăsta. Pe­sem­ne, cred pescarii, de la undele electromagnetice care le-au stricat tot rostul. De-atunci, s-au întâmplat multe tragedii. Sunt multe furtuni care apar brusc, fără nici un semn de avertizare, iar cele mai periculoase sunt cele "de vest", adică cele care bat dinspre țărm. "M-a prins acum câțiva ani o furtună ca asta. Am zis că nu mai ajung viu la mal, a fost ceva îngrozitor. A venit așa, din senin. Deodată s-a înnegrit țărmul și a început vijelia. Nu erau valuri mari, dar mă trăgea în larg cu o putere colosală. Dădeam la rame degeaba, nu înain­tam deloc. Am ajuns la mal abia după 12 ore, toată fami­lia și toți prietenii mei erau acolo. Credeau că am murit și că nu mă vor mai găsi niciodată". A trăit multe momente ca ăsta, când moartea i-a dat atât de aproape târcoale. A avut prieteni care au murit înecați ori striviți între stânci, ori pur și simplu n-au fost găsiți nici până în ziua de azi. Asemenea drame se întâmplă mereu, dar ele nu l-au descurajat niciodată. Dimpo­trivă, l-au făcut mai puternic și mai smerit în fața lui Dumnezeu. Acum, știe că mâine o să fie furtună mare și nu va mai ieși în larg. Iar asta nu-i place deloc. În­seam­nă bani mai puțini, dar și o zi de chin, în care nu-și va găsi deloc rostul.

Singurătatea pescarului

Un nor negru și uriaș stă parcă gata să cadă peste sat. A dat năvală brusc dinspre mare, acoperind numai­decât tot cerul. Acolo, în larg, a început furtuna. Nici un pescar nu îndrăznește acum să pună barca pe apă. Se spune că aici, în Tuzla, ar fi trăit cândva cea mai mare comunitate de pescari lipoveni. Vremurile alea sunt astăzi istorie. Doar câțiva vântură-lume, bătuți de soar­tă, mai vin să-și găsească culcuș prin vechile barăci. Acolo, la barăcile lor, încerc eu să ajung. Mă strecor încet printre case, încercând să aflu în ce direcție e ma­rea. N-am pe cine să întreb, vijelia a lăsat parcă satul pus­tiu. Rafale turbate culcă copacii la pământ și ridică volburi de praf. Trec de ultima casă și în fața mea se deschide un câmp uriaș, tăiat de un drumeag plin de noroi și hârtoape. De-aici, nu mai am încotro. O țin așa, înainte, pe drumul ăsta, par­că spre nicăieri. În față, foarte departe, nori grei și urâți ca niște balauri acoperă orizontul și parcă vin spre mine înghițind totul în cale. Acolo, sub cerul ăla plin de monștri, se vede marea. Fioroasă, supremă, suvera­nă. Aud până aici vuietul ei sinistru și mi-e teamă. Și totuși, în mod ciudat, pri­veliștea asta nemaivăzută și înfricoșătoare mă ademe­nește să merg mai departe. Ajung la capătul câmpului și văd plaja jos, chiar sub coas­tă. Din când în când, valuri uriașe îi înghit aproape tot nisipul, duduind nă­prasnic. Undeva, în stânga, înălțate pe un dâmb mic și pietros, se văd barăcile. Trei co­cioa­be dărăpănate, ca niște bor­deie distruse de valuri și vânt. Cine-ar putea să stea în ruinele astea? Și totuși, în fața lor observ câte­va rufe întinse pe-o sâr­mă. Vreau să cobor, dar o namilă de câine îmi simte prezența și dă ime­diat alarma, stâr­nind o haită întrea­gă. "Cine-i acolo?" Un bărbat piper­nicit tocmai iese dintr-o ba­racă, holbându-se la mine buimac. Potoleș­te furia câinilor și-apoi îmi face semn să mă apropii. "Căutați peș­te? N-avem nimic, un­de să ieși pe ur­gia as­ta? Nu vedeți cum suflă Vastoc-ul?" Îl chea­mă Iulian Varona, are 40 de ani și se trage dintr-un neam vestit de pescari lipoveni din Jurilovca. S-a pripășit pe-aici abia astă toamnă, când nea Costică, patronul, s-a ho­tărât să deschidă afacerea și să-l ia și pe el în echi­pă. În total, sunt 12 oa­meni, toți lipoveni, dar deocamdată nu-i aici de­cât el și cu Va­sile Leahu, un consătean la fel de amărât ca și el. "Ceilalți sunt încă acasă, vin la sfârșit de aprilie, când se deschide sezo­nul". Vân­tul ne dă jos din picioare, așa că mă pof­tește să intrăm în ba­ra­că. Trei paturi de fier, o masă în mijloc, un cuptor sfrijit, plin de rugină, și peste tot multe pături. Colegul lui, nea Vasile, stă pe unul din paturi, măsu­rân­du-mă cu ochii pleoștiți. "Avem aici tot ce ne tre­buie", îmi zice Iu­lian. "Pa­tro­nul ne-adu­ce de toate. Vine în fie­ca­re sea­ră și ne aprovi­zio­nează. Alimente, apă, ți­gări. Alt­fel, am muri în pustiul ăsta". A mai lu­crat aici, în Tuzla, până acum vreo opt ani. Tot aici, la ba­răcile astea, dar atunci era alt patron. În­tr-o toam­nă însă, s-a în­chis prăvălia și el a tre­buit să plece. A stat o vre­me acasă, la Juri­lovca, după care s-a hotărât să meargă în Spania. A lu­crat opt ani pe pesca­doa­rele din Atlantic. Luni de zile nu vedea nici un pe­tic de pământ. Când reve­nea pe uscat, parcă nu mai știa să meargă. Câș­tiga binișor, cam 1300 pe lună, dar era muncă la negru și, după un timp, condițiile s-au înăs­prit și-a fost silit să se în­toar­că acasă. "Bles­tem ma­re pe capul nostru! Sunt pes­car de la zece ani, dar niciodată n-a fost mai rău ca acum. Nu mai e pește deloc, zici că a otră­vit ci­neva marea". Nea Vasile zâmbește amar și-l aprobă. "Înainte, mergeam la Gura Portiței și să­rea peștele-n barcă", zice el cu glas mo­rocănos. "Du­pă revoluție, au venit niște domni grei de la București și-au dat po­runcă să nu mai prindă cizmă de pescar pe-acolo. Ne-am retras cu toții aici, pe lito­ral. La înce­put era bine și-aici, scoteam la un talian cam două, trei tone de pește. Acum, cum glumim noi, mai mult filtrăm apa. Nu luăm mai mult de două, trei sute de kilograme. Au dispărut specii întregi, poluarea asta a făcut ravagii. Mi-a povestit odată un scafandru că de câte ori se scufunda în apropiere de Capul Midia, găsea bancuri cu mii de pești morți. Așa că ăsta-i blestemul nostru, să muncim degeaba".
Ei nu sunt pescari de larg, precum Terente. Metoda lor se numește "la taliene", talianul fiind un fel de năvod uriaș, fixat la 300 de metri în larg, cu niște ancore și pari mari de lemn. Toată treaba lor este să instaleze grozăvia asta la început de sezon și-apoi, în fiecare dimineață, la șase, să scoată peștele de-acolo. Pe la sfârșitul lui aprilie, când vin toți pescarii, vor pune talianul în apă. Până atunci, ei doi pregătesc parii și păzesc plaja. Iulian a stat aici toată iarna. Singur, zi și noapte, cu marea la ușă. La început, au fost nopți în care vuietul sinistru venit dinspre larg îl țin­tu­ia în pat cu ochii îngro­ziți și răsuflarea tăiată. Zile la rând de viscole și vijelii cumplite, cu valuri care voiau parcă cu tot dinadinsul să-i înghită baraca. "Am tras multe nopți de groază, când zi­ceam că gata, până aici mi-a fost. Când se pornea vâjâitul ăla, ziceai că e sfârșitul lu­mii, nu alta! Până la urmă m-am obiș­nuit. Oleacă de rugăciune și trece și frică și tot. Oricum, mie îmi place singurătatea. Să stau așa, liber, să nu mă deranjeze nimeni. Așa sunt pescarii, mai singuri și visători". Zâmbește și rămâne puțin cu privirea pierdută. A avut cândva o prietenă pe care-a iubit-o. Era din Constanța și-au stat îm­pre­ună vreo doi ani. Ea însă nu prea îi înțelegea melancoliile și dorul frenetic de ducă, așa că și-a luat tălpășița și și-a găsit un bărbat mai puțin visător și cu bani. De atunci, Iulian s-a însingurat tot mai mult, până când a ales să vină aici, în locul ăsta sălba­tic, și să trăiască total izolat, ca un pustnic. "Acum recunosc că mai simt câteodată așa, un dor să mă în­dră­gostesc, să am și eu o iubită, o familie. Dar când aud atâtea po­vești cu scandaluri și des­părțiri, mi se duce tot che­ful. Așa că rămân cu pes­cui­tul și cu marea mea, chiar dacă și ea e câteo­dată mai fandosită și fu­rioasă". Nea Vasile râde în hohote. Nu l-a auzit nicio­dată pe Iulian vorbind așa frumos. Cuvintele lui l-au uns pur și simplu la suflet, mai ales pentru că și el are cam aceleași păreri. Și el a trăit cu o femeie, ba chiar au fost căsătoriți vreo trei ani. Într-o zi, a venit mai devreme de pe mare și-a prins-o cu altul. De-atunci, să nu mai audă de dragoste sau familie. Ei doi și-au depănat de multe ori amintirile astea. Până începe sezonul de pescuit, altceva nici n-au de făcut în pustiul de-aici, iar foșnetul permanent al mării de la picioarele lor le întoarce mereu gândurile în trecut. Ies foarte rar în sat, e mult de mers până acolo și oamenii nu prea îi privesc cu simpatie. Când vine seara, aprind focul în cuptor, joacă table sau șah, iar la ora opt fix deschid un hârb de televizor, să vadă știrile pe TVR. Iar dacă au noroc să reziste mai mult bateria, mai văd și-o bucățică dintr-un film. Dacă nu, ies afară, beau un rachiu și își povestesc amintiri până îi uită Dumnezeu acolo, pe malul mării. În noaptea asta însă, nu prea au cum să iasă. "Vastoc-ul", "Regele Mării", adică vijelia din larg, va hăuli la fel de sinistru încă vreo două zile.