ŞTEFAN CÂLŢIA - "Nu mai alergaţi încontinuu! Opriţi-vă din când în când şi uitaţi-vă la ceaşca voastră de cafea!"

Marele pictor expune la Galeria AnnArt

Minute uitate

Ştefan Câlţia este unul dintre puţinii noştri pictori instalaţi cu autoritate în elita artei româneşti şi euro­pene. Născut la Braşov, pe 15 mai 1942, a fost unul dintre studenţii străluciţi ai lui Corneliu Baba. Cu o poftă a invenţiei şi o aplecare spre lucru nestăvilite, Ştefan Câlţia a expus prin toate marile capitale cultu­rale ale lumii, unde a lăsat ecouri adânci: din Elveţia, Germania, Olanda, Norvegia şi până în S.U.A. Pictu­rile lui se află în numeroase colecţii private europene, precum şi în Muzeul de Artă Contemporană din Oslo, Muzeul HR Giger din Gruyère, Elveţia, Muzeul Na­ţional de Artă Contemporană din Bucu­reşti şi Mu­zeul Bruken­thal din Sibiu. Şi pentru că anul trecut, Ştefan Câl­ţia a împlinit 70 de ani, maestrul a ţinut să-şi ser­beze această vârstă rotun­dă într-un mod aparte. Printr-un şir triumfal de expoziţii, numite "Şapte poveşti cu Ştefan Câlţia". O frumoasă imersiune în opera complexă a pictorului. Cele mai multe au avut la loc la galeria de suflet a maestrului, "Galeria Posibilă" (al cărei director este Matei, fiul său) dar şi la "Galeria AnnArt", unde, în zilele acestea, de parcă ar vrea să-şi încheie în triumf acest veritabil "an Câlţia", pictorul vine cu o expoziţie ca un Concert imperial de primăvară, un concert plin de savuroase energii şi armonii de culori, cu rever­beraţii muzicale, întrupate în flori şi în obiecte, des­cum­pănitor de simple şi de frumoase. Răsfirate pe pereţii galeriei, tablourile înfăţişează naturi moarte, dar încărcate de o emoţie specială - obiecte obişnuite şi simple, răspândind o anume dulceaţă a lumii. Este dulceaţa şi tandreţea unei vieţi care în acest veac com­pu­terizat ar părea pierdută. Viaţa cea adevărată, care ar trebui trăită zi de zi. Nalbe şi clematite erup graţios din glastre de sticlă şi din ulcioare de lut, mângâin­du-ţi privirea, alături de oale cu flori albastre şi de flori de toate culorile, gutui, cutii cu bomboane sau simple borcane multicolore, care te fac să te concen­trezi mult timp asupra lor, printr-un ceva misterios şi totuşi la îndemână. Expoziţia cuprinde 47 de lucrări recente, realizate între 2011-2013, toate în ulei, dar şi două desene în tuş pe pânză, şi ne arată o faţetă mai puţin cunoscută din opera lui Ştefan Câlţia. Cât de departe par aceste delicate naturi moarte ale maestru­lui Ştefan Câlţia, faţă de compoziţiile sale grandioase, cu perso­naje funambuleşti! Realitatea e însă alta. Aşa cum spune Simona Vilău, curatoarea expoziţiei: "Fie că reprezintă natura palpitândă, mugurii de pri­măvară gata să izbucnească în flori, lujerii plă­pânzi ai unor noi începuturi sau alăturarea ne­iertătoare a vegetalului cu amorful dur al supra­feţelor obiectuale, pictorul le însufleţeşte cu aceeaşi forţă vitală şi cu aceeaşi profunzime, pe care le regă­sim în cele mai complicate scene din lumea perso­najelor sale". Pentru cei care caută noutatea la tot pasul şi cu orice preţ, eu cred că aceste gingaşe naturi statice ale lui Ştefan Câlţia aparţin unei noutăţi re­găsite. Să arăţi lumii de azi, artificioasă şi sofisticată, noutatea simplităţii de odinioară, poate fi şi acesta un act de curaj.
Dar evenimentul de la Galeria AnnArt mai are ceva cu totul original: pe lângă cele trei săli deschise pu­blicului, expoziţia ocu­pă în plus câte un loc anu­me, în şapte reşedinţe pri­vate, unde şapte familii de prieteni ai lui Ştefan Câl­ţia au primit în găzduire câte o lucrare de-a pictoru­lui, vor primi vizitatori şi vor ţine un jurnal al acestor întâlniri. Luxu­rian­tul cata­log al expoziţiei va anexa, la sfârşit, un fas­cicul de carte cu această nouă po­veste relatată de vizitatori. Este şi un mod prin care Galeria AnnArt îşi manifestă grija faţă de tablouri. "Noi ocrotim lucră­rile" - spune Gabriela Massaci. "Ne pasă foarte mult unde ajung. Şi am vrut să facem un exerciţiu. Ce se în­tâmplă pe parcursul a şase săptămâni, cum vieţuieşti cu o lu­crare de Câlţia în casa ta? Şi vor răspunde oa­meni de cultură diferiţi: un arhitect, un critic literar, un artist şi asta mi se pare o provocare bună".
Pe un perete al galeriei AnnArt, gazdele au creat şi un "inventar afectiv", cum l-au numit, format din fotografii de arhivă alb-negru, ce conţine imagini culese din istoricul ope­rei lui Ştefan Câlţia, din care deducem că natura statică l-a preocupat con­stant, începând cu anii '70. Curatoarea Simona Vilău l-a botezat astfel. Şi tot ea i-a găsit un nume dens şi expoziţiei lui Ştefan Câlţia - Mi­nute uitate: "Cât timp anume privim cu adevă­rat la o imagine? Să fie vorba de ore, minute, se­cunde? Recuperarea tim­pului uitat/pierdut/sacri­ficat este una din mizele aclimatizării cu această lume nouă, demiurgic creată de artist. Privirea noas­tră alunecă voluptuos pe lucirile porţelanurilor picta­te, glisează pe sticla impecabil redată şi se cufundă leneş în fundalurile catifelate. Sau se miră, minute întregi, de veridicitatea parfumată a fructelor şi de spaţialitatea fidelă a oalelor de lut smălţuit. Sunt rare momentele în care mintea se deschide şi ochiul se odihneşte, ambele în acelaşi timp".

Simplitate şi linişte

Adevărul e că îmi doream mult să fac un interviu cu maestrul Ştefan Câlţia. Dar el e uneori greu de găsit. Poate că se întâmplă cu el aşa cum povesteşte cu har Gabriela Massaci, directoarea Galeriei AnnArt: "Sunt aproape convinsă că domnul Ştefan Câlţia locuieşte de ani mulţi bine ascuns. Degeaba e asediat de colecţionari fermecaţi şi de colecţionari calculaţi, degeaba îl interpelează curatori tineri şi vârstnici; degeaba se adjudecă fără greş toate lucrările lui prin licitaţii, degeaba spune poveştile astea care te înro­besc prin înţelepciune şi farmec şi degeaba se află lucrările lui în muzee mari ale lumii şi tot degeaba a devenit personaj iconic al culturii române. Domnul Câlţia este cooperant şi plin de bunăvoinţă faţă de acest destin rar şi preţios, pe deplin meritat, de altfel. Dar el, de fapt, stă ascuns. Pictează. Iar când iese, când şi când, la lumină, e uşor de recunoscut: poartă o armură blândă - cu barbă albă şi ochi albaştri şi un şorţ de pânză îngroşat de multe culori de ulei. Şi mai poartă şi grija lucrărilor lui, nu le lasă să fie bruscate în scenarii şi montări «moderne», le pregăteşte pen­tru drumuri însemnate". În cele din urmă, am putut şi eu să-l văd pe domnul Câlţia şi să stau de vorbă cu el, în câteva lungi minute emoţionante şi dense. Şi nu ştiu dacă s-a întâmplat cum mi-a spus domnia-sa, că venea de la atelier. Eu cred, mai degrabă, că Ştefan Câlţia coborâse chiar dintr-un tablou de-al său, cumva. Aşadar...

Colţul în care bucuria şi pacea se adună

- Într-o lume a artelor plastice încă dominată de experiment, dar şi în lumea cea mare în care trăim, plină de neaşezare şi zbateri, dvs. aţi intuit o anume stare a omenirii, care tânjeşte către echilibru şi linişte, către simplitate şi regăsirea propriei identi­tăţi. De aceea aţi ales să pictaţi glastre cu flori şi căni smălţuite din lut?

- Nu cred că suntem într-o perioadă de experi­ment. Sau dacă suntem într-o perioadă de experiment, suntem de când am apărut noi pe faţa Pământului. Oricum, cuvântul experiment mie nu-mi face plăcere. Tot timpul încercăm ceva în viaţa noastră, zi cu zi. În fiecare zi eşti pus într-o situaţie nouă. Ce-i asta? Experiment? Nu. E viaţa noastră de zi cu zi. În schimb, eu cred că noi suntem dornici de a comunica. Eu cred că ar trebui să privim tot ce-i în jurul nostru calmi şi detaşaţi de complexele pe care le avem, dato­rită unei false agitaţii a vieţii noastre de zi cu zi. Şi să nu uităm că noi suntem înconjuraţi de obiectele pe care le folosim. Şi, mai ales, de acelea pe care le folo­sim cu drag. Obiectul devine frumos nu numai când e creat frumos, ci şi când el e mânuit de cel care îl folo­seşte. Obiectul, câteodată, începe să trăiască împreună cu tine, iar natura statică are un lucru pe care nu-l are niciunul din celelalte domenii ale picturii, nu-l poate cuprinde. E liniştea. Natura statică este colţul sau locul în care tu aduni lucruri care aparent nu sunt foarte importante: o ceaşcă, o floare, o pată de lumină, o pată de culoare. Ele îţi dau o stare de bucurie, o stare de pace, o stare de conversaţie domoală, fără angoase. În viaţa mea de artist, am nevoie de momente de linişte, şi atunci când le am, ele se împlinesc în aceste naturi statice.

- Cum s-a născut această expoziţie?

- Expoziţia mea cu naturi statice nu e un eve­niment din ultimii doi ani. Şi aici trebuie să-i mulţu­mesc Simonei Vilău, curatoarea acestei expoziţii, pen­tru că, într-una din sălile expoziţiei, demonstrează că, de fapt, natura statică e o preocupare permanentă sau de la început a mea. Compoziţia cu personaje, peisajul cu sau fără personaje, natura statică sunt doar nişte domenii ale activităţii mele; ele niciodată nu au con­stituit pentru mine o problemă în sine. Le-am făcut doar atunci când am simţit nevoia să mă exprim într-un anume fel. Iar faptul că acuma suntadunate şi că am făcut o expoziţie numai cu naturi statice, asta nu mi se datorează mie, ci curatorului şi directorului "Galeriei Posibile", Matei. Care, la un moment dat, tot uitându-se prin atelier (el fiind destul de des prin preajma mea), a avut această idee de a face o expo­ziţie numai cu naturi statice. La început am fost puţin reţinut, gândindu-mă că lumea percepe într-un anumit fel natura statică, ca pe un gest minor al artistului, ceea ce pe mine m-ar deranja. După aia, m-am gândit că tocmai această expoziţie ar trebui să demonstreze că, de fapt, natura statică nu e un lucru minor în viaţa unui artist, ci o parte la fel de im­portantă ca şi celelalte lucruri. Ea nu este nici un refugiu, nici o pauză, ci este un moment dens, de linişte, pe care eu vreau să-l transmit şi să-l dăruiesc celor din jurul meu.

- Şi care eu cred că a fost deja receptat ca atare.

- Vedeţi, în natura statică ai o anumită libertate a luminii, a spa­ţiului dintre personaje - pentru că aşa le spun eu obiectelor, "perso­naje". După aceea, ai o plăcere în a descoperi frumuseţea formelor, care şi ele se raportează unele la altele, într-un anume fel. Poţi s-o modifici, poţi s-o mişti oricum. Ea îţi dă o mare libertate în a reuşi să conturezi ceea ce tu tră­ieşti în clipa aia, starea pe care vrei s-o transmiţi celuilalt. Pentru că, repet un lucru pe care l-am spus de mai multe ori, de câte ori lucrez, lucrez cu plăcere şi câteo­dată cu o anumită trudă, greutate, dar totdeauna lucrez şi cu celă­lalt, cu cel care va veni să pri­vească lucrarea. O fac pentru el.

- Dumneavoastră, aici, nu aţi făcut compoziţii complicate cu obiecte. Sunt obiecte în sine şi frumuseţi în sine: o floare, o oală albastră, ceşti de cafea...

- Dacă veţi urmări compo­ziţiile mele, chiar cu personaje cu tot, ele nu sunt complicate. Cred într-o anumită simplitate a modului cum compun elementele care constituie imagini. Şi cred în această sim­plitate, pentru că eu cred în acest echilibru teribil al creaţiei, al naturii în care trăiesc. Pentru mi­ne, lu­mea care mă în­con­joară, creată de Dumnezeu, es­te o lume per­fec­tă, şi atunci în­cerc şi compo­ziţiile, şi lu­crurile mele să le aşez în această lu­me. În clipa în ca­re observi lu­mea şi Creaţia, abia atunci înţe­legi cât de com­plexă e această simplitate a ei. În marile com­poziţii pe ca­re le vedem prin muzee, de pildă, veţi desco­peri că acele com­poziţii sunt foarte simple. Dar dacă priveşti mai atent, dintr-o dată, această simplitate e ca a unei pietre pre­ţioase, la care îi tot tai faţete. Geometria ei e cumva simplă, dar cu cât tai mai multe faţete ale pietrei, cu atât ea devine mai vie şi niciodată nu se termină aceas­tă descoperire a com­plexităţii lumii - atât de simplă, în apa­renţă.

Lingurile de lemn ale bunicii

- Sunt şi urme de amintiri ale co­pi­lăriei dvs. ardeleneşti în toate aces­te obiecte, pictate cu atâta savoare? Blide, glastre, câncere...

- Sigur că da. În toate lucrările mele există o întoarcere pe cărare, înapoi, până când pot s-o cuprind cu amintirea. Aşadar, nu pot spune că nu sunt amintiri în lucrările mele. Am trăit totdeauna între obiecte frumoase. Şi când spun obiec­te frumoase, mă gândesc că, de exemplu, la bunica la ţară, existau două rânduri de linguri de lemn: de post şi de dulce. Dacă eu vă arăt cum e tăiată şi desenată o lingură de lemn, cu care mâncau, pe la 1900 şi ceva, ţăranii noştri ciorba, veţi descoperi că e un design perfect, că e desenul marelui italian care desenează automo­bile. Cum e tăiată, cum e arcuită, toa­te... Or, am trăit între aceste obiecte. Mânerul încuietorii de la şură, care era lustruit de mâna bunicilor şi străbu­ni­cilor, avea o for­mă extraordinară. Erau două lucruri care făceau ca obi­ec­tele să fie aşa. Cred că primul lu­cru era credinţa oa­menilor în Dum­ne­zeu. Oamenii, când cred în Dumnezeu, orice fac, fac ca şi când ar fi sub as­cultare. Or, dacă faci ceva sub aceas­tă ascultare teribilă, nu poţi să faci decât ceva care să mear­gă spre frumos. Pentru că, atunci când Dumnezeu a făcut cerul şi stelele şi a văzut că era bine - acel bine în ebraică înseamnă şi frumos. Binele era frumos. Fru­mosul şi binele erau de la în­ceput împreună. Fru­mosul nu-i numai estetic, frumo­sul e şi morală, fru­mosul cuprinde tot.

- Ce aţi dori să ne mai spuneţi la sfârşitul acestui interviu, maestre Ştefan Câlţia?

- "Galeria Posibilă" şi "Galeria AnnArt", prin acest gest de a aduna aceste lucrări ale mele, fac o demonstraţie limpede şi clară de linişte. De înţelegere a acestei lumi, prin lucrurile simple şi obişnuite, cu care ne înconjurăm zi cu zi. Noi trăim atât de mult cu aceste lucruri şi bucurii simple, cu ceaşca de cafea, cu paharul de apă, cu mica floare pe care am luat-o şi ne-am pus-o într-o cană... Câteodată, acest gest de a rupe o floare şi de a ţi-o pune în pahar şi de-a o aşeza lângă tine, este o umplere spirituală a noas­tră extra­ordinară, o împlinire. Şi eu vin acum cu toate acestea şi spun: "Oamenilor, nu fiţi smintiţi! Nu mai alergaţi încontinuu! Opriţi-vă din când în când şi uitaţi-vă la ceaşca voastră de cafea".

"Galeria AnnArt" se află pe str. Mahatma Gandhi nr. 1, Bucureşti