Miracolul polonez

"Formula AS" pe drumuri europene

Argument

Salariul minim în Polonia e 1.600 de zloţi, peste 1.900 de lei, cam cât e la noi salariul mediu pe economie. Salariul mediu e 3.800 de zloţi în Polo­nia, adică 4.500 de lei, în vreme ce preţurile sunt aproape egale cu cele din România: marile lanţuri internaţionale de magazine, ca H&M, bună­oară, afişează acelaşi preţ în zloţi şi în lei. Practic, într-o ţară din fostul bloc comunist, oamenii ajung să aibă, în numai 20 de ani, o putere de cumpărare de două ori mai mai mare decât la noi! Dar asta nu e tot: Polonia e campioană în atragerea de fonduri europene: a cheltuit deja toţi banii alocaţi de UE în bugetul 2008-2013, în vreme ce România abia da­că a atras 15%. Pe noul buget european, Polonia va primi 2.800 de euro per locuitor, în vreme ce Ro­mâ­nia doar 2.100! Un drum cu trenul de la Var­şovia la Cracovia, lung de 300 de kilometri, se face în 3 ore, în vreme ce, în România, de la Bucureşti la Cluj-Napoca faci cei 500 de kilometri în aproa­pe 10 ore. Am vrut să vedem cu ochii noştri de ce şi cum de la ei se poate, iar la noi nu. Ne-am întâlnit, timp de o săptămână, cu miniştri şi înalţi oficiali polonezi, cu profesori, analişti şi jurnalişti de prestigiu, unii dintre ei experţi şi în proble­matica României, am luat, deopotrivă, pulsul ma­rilor oraşe şi al sătucurilor de munte, pentru a vă putea prezenta, pe larg, secretele "Miracolului po­lonez". Prima parte a unei campanii de anvergură, în care "Formula AS" şi-a propus să treacă prin cele mai importante ţări foste socialiste, pentru ca să înţelegem mai bine cum stau ei şi, în definitiv, cum stăm noi.

Culorile ruinei

Un stâlp de fier, înalt cât o cruce-n cimitir, doar atât mai rămăsese în picioare, în 1947, din Columna lui Si­gismund al III-lea. Grandiosul monument închinat de Varşovia marelui rege polonez dominase oraşul de pe malul Vistulei, de la înălţimea celor aproape 25 de metri ai săi, vreme de trei secole. O columnă demnă de împăraţii Ro­mei: mar­mură albă, alea­să, ţintuită cu deco­raţiuni meta­lice, peste care trona statuia lui Si­gis­mund, din bronz placat cu aurul cel mai stră­lu­citor. Locul pe care o ridicaseră meşterii italieni (la 1644!) fusese aşa ales, încât statuia era vi­zibilă din orice loc al oraşului te-ai fi aflat. Cu mâna stângă, regele spri­­jinea o cruce grea, semn al cre­din­ţei poporului său, iar cu dreapta ridica ameninţător o sabie, simbol al luptei împotriva diavolului. 300 de ani şi-a dus crucea Sigismund, alături de urmaşii săi, 300 de ani şi-a vânturat sabia tăioasă în lupta cu răul. Până când, în august '44, în primele zile ale Revoltei rezistenţei poloneze din Varşovia, Coloana lui Sigismund avea să fie răpusă de tirurile infernale ale avioanelor naziste din Luftwaffe.
Doar stâlpul de fier înfipt în fun­daţia monumentului mai amintea, la trei ani după război, de faimoasa co­lumnă. Un stâlp de fier într-un mor­man de cărămizi, iar, de jur-împrejur, ruinele vechilor palate din centrul oraşului regal, cu zidurile crenelate de muşcăturile mor­tale ale obuzelor. Imaginea aceasta a ruinelor ce înconjoară ciotul vechii columne a lui Sigismund este una dintre cele mai scumpe icoane ale luptei de peste un mileniu a Poloniei pentru independenţă şi mărire. O fotografie color, reali­zată în 1947 de Henry Cobb, pe atunci un tânăr student american pasionat de arhitec­tură, aflat în Europa, într-o călătorie de studiu. Desco­perită întâmplător acum doi ani, imaginea, alături de alte instantanee la fel de dramatice, e parte integrantă a unei expoziţii în aer liber, pe care nu ai cum să o oco­leşti, în drum spre sau dinspre Centrul Vechi al Varşo­viei. "Culorile ruinei" e o expoziţie cu ade­vărat impre­sionantă: un oraş făcut una cu pământul, bombardat până nu a mai rămas piatră pe piatră, cărămidă pe cărămidă. Abia ici-colo, arcadele unei biserici gotice sau structura de rezistenţă a vreunui fost hotel de lux din interbelic, statueta umilă a câte unui sfânt, ascunsă între pomi, rup monotonia dezolantă a deşertului de moloz. Şi, apoi, mai sunt şi chipurile oamenilor. Nu rui­nele, ci chipurile oamenilor l-au impresionat cel mai mult pe tânărul student Cobb: chipurile oamenilor, amestecul acela de durere şi dem­nitate, de îndârjire şi de forţă, pe care nu-l poate pune în cuvinte după 60 de ani, dar pe care camera foto l-a surprins atunci, în '47, şi l-a învăluit în magie şi culoare.
Ajuns în America, tânărul Henry Cobb a pus foto­grafiile într-un colţ al casei şi a uitat de ele. Nu ştia că are pe mână un tezaur. A aflat asta abia după ce, prin­tr-o stranie conspiraţie a sorţii, cineva le-a găsit şi le-a pus pe Internet, fără să-l întrebe măcar. Când au văzut fotografiile, polonezii au rămas înmărmuriţi. Era acolo, în culorile ruinei surprinse de tânărul Cobb, toată po­ves­tea suferinţei, a rezistenţei şi a ambiţiei lor. Şi-au recunoscut chipurile în durerea şi încrâncenarea din fotografiile vechi ale lui Cobb! L-au chemat în Polonia pe bătrânul arhitect american şi l-au tratat ca pe un erou naţional. I-au organizat expoziţii, i-au dedicat articole, cărţi şi albume. Au făcut cozi întregi pentru un autograf pe "Culorile ruinei". Polonezii nu uită: "Culorile rui­nei" sunt parte din viaţa lor, parte din dramatica lor istorie...

Istoria reclădită de la zero

Un sfert din Varşovia, toate co­mo­rile oraşului, unele vechi, de la 1200, au fost puse la pământ, în nu­mai două luni, de trupele naziste. După recâşti­garea oraşului, forţele lui Hitler au dărâmat, deliberat, clă­dire cu clădire, încă mai bine de o treime din oraş. Planul era diabolic: să distrugă orice urmă, orice amin­tire, orice mărturie a istoriei şi a culturii veşnic nesupusei Polonii. Varşovia dăduse, încă din secolul al XVIII-lea, prima Constituţie demo­cratică din Europa, era un model de toleranţă şi echilibru, avea unul dintre cele mai avangardiste modele politice ale vremii, iar toată această simbolistică a libertăţii, ca şi amin­tirea puter­nicului regat de odinioară, trebuia rase pentru totdea­una de pe faţa pământului.
În 1945, la finalul războiului, 85% din oraş era com­plet distrus. Dar oamenii din fotografiile studen­tului Cobb nu s-au dat bătuţi. Voluntari din întreaga Polonie au venit în ajutorul varşovienilor. Au dat jos scheletele înspăimântătoare ale vechiului oraş şi s-au pus pe re­construit. Şi nu oricum! Ci cu o ambiţie teribilă, şi-au pus în cap să refacă oraşul exact aşa cum fu­sese înainte de invazia germană: stradă cu stradă, biserică cu biserică, statuie cu statuie, clădire cu clă­dire. "Totul s-a făcut din munca şi din banii polone­zilor, pentru că guvernul comunist nu a acceptat aju­torul Planului Marshall", îmi spune analistul polo­nez Adam Burakowski, de la Radio Polskie, autor, printre altele, al unei cărţi despre dictatura lui Nicolae Ceauşescu, la editura Polirom. Ce a ieşit din acest efort ireal, întins pe mai bine de cinci ani, al poporului polonez, e o bijuterie de oraş. "Modelul po­lonez", lecţia sublimă a recon­strucţiei Varşoviei, se predă şi azi în marile facul­tăţi de arhitectură şi de urbanism din lume.
Cei 60 de ani scurşi de la re­construcţie au îmbogăţit cu efect de patină efortul oamenilor. Ca­podoperă a barocului, castelul regal în care s-a instalat Sigis­mund al III-lea după ce a mutat capitala la Varşovia, pare că stă acolo, nemişcat, din secolul al XIV-lea, Catedrala "Sfântul Ioan" pare dăltuită în piatră, chiar de maeştrii goticului de secol XV, vilele înalte, cu alură bruxelleză, din Piaţa Veche, respiră, toate, aerul fin al aristocraţiei de la 1800 şi ceva. Bulevardele largi, aeri­site, cu piatră cubică, vibrează şi acum, ca odinioară, sub roţile caleş­tilor. Nu există de­ta­­liu cunoscut care să le fi scăpat construc­tori­lor! A­ce­leaşi materiale, ace­eaşi anvergură, ace­leaşi înflo­rituri stilistice, de la în­gerii care spri­ji­nă arca­dele până la cele mai neîn­sem­nate dan­telării meta­lice la porţi sau la geamuri. Fai­moa­sa "Uni­versitas Var­so­vi­en­sis", bi­sericile, pa­la­te­le, şco­lile, statuile, toate sunt azi la fel cum fuse­seră în anii '30, înaintea Răz­boiului. Iar în locul cio­tului de fier din foto­grafia-sim­bol a lui Hen­ry Cobb se înal­ţă acum, peste tot şi toate - o vezi din depăr­tare! - Co­lum­na lui Si­gismund, im­pe­tuoasă şi sclipitoare. Re­gele îşi du­ce crucea, la fel ca acum mai bine de 300 de ani, în vreme ce, cu sabia scoasă din tea­că, pândeşte răul, gata să-l reteze din scurt.

O cruce în noapte

La orele înserării, sub iar­na care, la mijloc de mar­tie, e mai aprigă ca ori­când, Oraşul Vechi arată ca un decor de Crăciun: lipsesc doar beculeţele. Puţini oa­meni pe străzi, lumea din Varşovia s-a săturat până peste cap de cele 6 luni de frig crâncen. "Mi-e dor de zilele toride ale Bucureş­tiului", e mesajul cu care mă întâmpină zâmbitor, pe treptele Bibliotecii Vechi din cadrul Universităţii, Bartlomiej Zdaniuk, reputat pro­fesor şi politolog po­lonez, bun cunoscător al Ro­mâniei şi al limbii româ­ne. Dar, în ciuda iernii cum­plite din Varşovia, noapte de noapte, pe orice vreme, de 3 ani de zile, zeci de oameni se strâng, pâlcuri-pâl­curi, în faţa Palatului Prezidenţial de pe bulevardul Krakow­skie Przedmiescie, pentru a se ruga pentru sufletele liderilor pierduţi în accidentul aviatic de la Smolensk, din 2010. Atunci, în blestemata zi de 10 aprilie, aero­nava în care se aflau preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, soţia sa, importanţi membri ai Guvernului şi ai camerelor Parlamentului, comandanţi ai Forţelor Armate, precum şi alţi demnitari polonezi de prim rang, s-a prăbuşit în Rusia, în apropiere de Katyn, un alt loc cu amintiri infernale pentru poporul polonez. Puternica delegaţie urma să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn, locul unde peste 20.000 de ofiţeri, veritabilă elită a Poloniei, au fost exe­cutaţi de forţele serviciilor secrete sovietice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dramă după dramă, aşa s-a scris istoria Poloniei, în ultimele secole. Iar accidentul din 2010 nu e decât cea mai dureroasă şi mai recentă ilustrare a acestui fapt. Acum 3 ani, Polonia şi-a pierdut, din nou, unii dintre cei mai vrednici oameni ai săi. Iar polonezii nu uită. Seară de seară, oamenii vin în faţa intrării Palatului Prezidenţial. Îşi cară singuri crucea, o cruce înaltă şi frustă, precum cea a regelui Sigismund. O înalţă între cei doi lei uriaşi care păzesc poarta de la intrarea în Palat, coboară în bernă steagul papal şi pe cel naţional, apoi încep, şoptit, plâns, rugile către Cel de Sus. O dată pe lună, în ziua de 10, sute de conaţionali li se ală­tură, într-o demon­straţie de amploare, pen­tru cin­stirea victi­melor de la Katyn şi a vred­nicilor lor urmaşi căzuţi la Smo­lensk în 2010... E frig de crapă pietrele, ninge in­fernal, turiştii dârdâie între două bliţuri şi două cafenele, în vre­me ce pe Krakowskie Przed­mies­cie se cântă tânguit, până în miez de noapte, când oamenii îşi iau crucea şi pleacă, aga­le, spre casele lor. Au pri­virile acelea din foto­grafiile tânărului Henry Cobb...

Miracolul rezistenţei: tradiţie, patriotism, credinţă

De unde au atâta putere polonezii? De unde îşi trag curajul şi încrederea de a o lua de la capăt, după atâtea şi atâtea grele încercări, de unde mai găsesc ambiţia de a se reafirma ca una dintre marile forţe ale Europei unite? Polonezii au un stat al lor încă de la 966. Au fost o forţă veritabilă în această parte de Europă, vreme de sute de ani, până când, în secolul al XVIII-lea, au fost ocupaţi şi dezmembraţi de Prusia, Austria şi Rusia. Această cumplită lovitură a istoriei nu a făcut decât să-i întărească şi mai mult în puterea şi în credinţa lor. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, când şi-au recâş­tigat independenţa, polonezii au ţinut-o din insu­recţie în insurecţie, nu s-au dat o clipă bătuţi. Cu fie­care luptă, cu fiecare insurecţie, spiritul polonez, senti­men­tul de naţiune, a ieşit mai întărit.
Când vorbesc despre elitele Poloniei, atât profeso­rul Bartlomiej Zdaniuk, cât şi analistul Adam Bura­kowski ajung, din două vorbe, la marii lideri religioşi de care a avut parte ţara lor - cardinalul Stefan Vyszyn­ski, primatul Poloniei până în 1981, cardinalul Karol Wojtyla, devenit Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi preoţi obiş­nuiţi, ca Jerzy Popieluszko, confesorul con­ducăto­rilor puternicului sindicat Solida­rita­tea, beatificat de Papa Benedict al XVI-lea, după ce a fost ucis de servi­ciile secrete co­muniste în 1984. Biserica Catolică a jucat mereu un rol-cheie în societatea poloneză. A fost, în cele mai grele momente, adevă­rata forţă de opoziţie, mai cu seamă în timpul obsedantelor decenii ale comunis­mului. Exemplul lipsei de obedienţă a preo­ţilor faţă de puterea comunistă nu avea cum să nu magnetizeze poporul. Strâns uniţi în jurul Bisericii, polonezii au reuşit să se opună cusucces repetatelor încercări de colectivizare a muncii agricole. E doar un detaliu al forţei de rezistenţă a polonezilor, dar un detaliu care are şi azi efecte extra­ordinare, în felul în care gândeşte şi acţio­nează Polonia rurală. După cum, la fel, tra­diţia forţei de opoziţie a Bisericii e valabilă şi azi, în plină demo­craţie: o viguroasă forţă conservatoare, grupată în jurul unor valori ce nu pot fi negociate şi care a mers până la mişcări extrem de tranşante împotriva aderării Polo­niei la Uniunea Europeană! Aderenţa polonezilor la Biserică se vede la tot pasul. O putem deduce fie şi numai luând în considerare faptul că săptămânalul "Gosc Niedzielny" ("Oaspetele de du­minică"), un influent ziar reli­gios, are un tiraj de 140.000 de exemplare!
În Duminica Floriilor cato­lice, "Nedelia Palmova", cum îi spun polonezii, satele şi oraşele se umplu de febra culorii. Toată lumea se pregăteşte să-l primească pe Iisus în cetatea sufletului său. Nu au frunze de pal­mier, dar împletesc din flori uscate, viu colorate, su­per­be buchete, "palme", pe care le poartă cu mândrie în drum spre biserică, unde merg să le sfinţească. La Cracovia, în cel mai cos­mopolit oraş al Poloniei, bise­ricile sunt pline, de Flo­rii. Ceremoniile religi­oase se oficiază succesiv, din două în două ore, pentru ca mulţimea imensă care aş­teaptă afară să ajungă să-şi sfinţească "palmele" colo­rate. Sunt foarte mulţi tineri în biserici, cupluri frumoa­se, pregătindu-se să pri­mească, după numai o săptă­mână, vestea cea mare a Învierii Domnului. Sunt foarte bine îmbrăcaţi, deloc opulenţi, afişează o dis­tinc­ţie cu adevărat nobilă, sunt mereu atenţi cu cei din jur, mereu dispuşi să te asculte şi să te îndrume şi tră­dează sobrietatea senină a oamenilor care ştiu ce vor de la viaţă. O altă definiţie a "modelului polonez".

Oamenii şi cifrele din spatele unui miracol

La fel ca în '47, când studentul Henry Cobb foto­grafia "Culorile ruinei", şi acum, în 2013, tot oamenii sunt cei care spun cel mai bine povestea "miracolului polonez". În trei zile, la Varşovia, nu vei vedea un om, nici măcar un om, care să treacă strada când e roşu la semafor! În magazine, rândul e sfânt. "Cine e ulti­mul?", e prima întrebare a celor care tocmai intră în mini-market. Polonezii au un cult al legii şi al proce­durii: au ţinut să-mi precizeze asta absolut toţi inter­locutorii mei din Varşovia şi Cracovia. "Înainte să se apuce de un lucru, polonezul întreabă care a proce­dura, care sunt paşii de făcut. Apoi, ia punct cu punct şi nu se lasă până nu duce treaba la bun sfârşit". Astfel croiţi, polonezii s-au potrivit cum nu se poate mai bine pe modelul birocratic riguros, sever, promovat de Bruxelles. Polonia a îndeplinit criteriile de aderare la Uniunea Europeană încă din 2004, cu 3 ani înaintea Ro­mâniei, iar de atunci s-a remarcat pe scena euro­peană ca o voce distinctă, mereu atentă la interesele sale, dar, încă mai mult, ca o campioană a eficienţei în atragerea de fonduri UE. A obţinut pentru intervalul 2008-2013 suma-record de 68 de miliarde de euro, pe care i-a cheltuit deja, până la finele lui 2012, în con­diţiile în care România abia a depăşit pragul de ab­sorbţie de 10%!
Elzbieta Bienkowska, ministrul polonez al Dezvol­tării Regionale, cea care coordonează întregul sistem de atragere şi de management al fondurilor europene, a devenit, în nici 5 ani, una dintre marile vedete ale sce­nei publice europene. Un tehnocrat în cel mai pur sens la cuvântului, o femeie fără ambiţii politice, care a aflat despre numirea sa ca ministru de la taximetristul care o ducea la o întânire solicitată de viitorul premier al Poloniei, Elzbieta Bienkowska a ţinut în anii din urmă prima pagină a tuturor marilor gazete de analiză politică şi economică ale Europei. Sub privirile uimite ale mai-marilor lumii, "Miracolul polonez" căpăta, prin Elzbieta Bienkowska, un sens nou. Înţelegerea acestui miracol a fost, din start, una dintre direcţiile principale ale vizitei "Formulei AS" în Po­lonia, iar întâlnirile cu înalţi oficiali din Ministerul Dez­vol­tării au fost programate cu prioritate. Prinsă cu agenda sa europeană, Elzbieta Bien­kowska ne-a îndrumat spre unul dintre oamenii ei de bază, subsecretarul de stat, Marcin Kubiak. Ne-a pus la dispoziţie toate secretele suc­cesului Poloniei în dome­niul fondurilor europene, alături de recomandările ministe­rului pe care îl con­duce pen­tru îmbunătăţirea atragerii de bani europeni pentru o ţară ca România, care are mari pro­bleme în acest domeniu. La data şi ora stabilite, Mar­cin Kubiak mă aştepta deja cu mapa pregătită. Un inter­viu "la cheie", în cel mai pur stil impus de modul de lucru al Elzbietei Bienkowska, cu răspunsuri struc­turate la fiecare dintre temele de discuţie propuse de "Formula AS". "Aveţi în mapă toate răspunsurile, toate cifrele, toate concluziile. Vă invit să avem o discuţie re­la­xată şi agreabilă", m-a întâmpinat oficialul polo­nez, un tânăr cu un CV impresionant, fost ambasador al ţării sale în Africa de Sud. Cifrele din mapa pregătită de staff-ul Elzbietei Bienkowska sunt pur şi simplu impresionante: aproape 300.000 de locuri de muncă create din bani europeni, peste 10.000 de kilometri de drumuri noi, 1.900 de tramvaie şi autobuze, 3.600 de grădiniţe, peste 2.000 de laboratoare şi de institute de cercetare înfiinţate sau modernizate, 2.800 de proiecte realizate de către universităţile din Polonia!În plină criză europeană, Polonia a înţeles că banii de la UE pot fi adevăratul motor de dezvoltare economică. În loc să se împrumute scump de la FMI, Polonia a pre­ferat să ia bani gratis, să parieze pe cartea fondurilor, majoritatea nerambursabile, de la UE. Aşa a ajuns Po­lo­nia singura ţară din UE care nu a cunoscut recesiu­nea economică şi singura ţară care nu a dat jos la alegeri alianţa aflată la guvernare.

*

"Polonia, un model? Nu ştim ce să zicem...", îţi vor răspunde, unii elegant, alţii chiar sincer, toţi cei pe care îi întrebi la Varşovia sau Cracovia. Sunt veşnic nemul­ţumiţi, veşnic neîmpăcaţi cu starea de fapt, cu mersul lucrurilor, veşnic în căutarea unei alternative, a unei soluţii mai bune, a unei căi de a merge mai de­parte. Nu au cunoscut recesiunea, nu au avut salariile sau pensiile tăiate, au dublul salariului minim pe eco­nomie şi dublul salariului mediu faţă de România, dar vor mai mult, continuând să fie critici cu clasa politică şi cu cei de la guvernare, critici cu Uniunea Europeană. Sub nicio formă nu le place să se culce pe o ureche, să se îmbete cu o victorie sau cu o reuşită. Măcar pentru atât şi tot merită să ţinem seama de "Modelul polonez"!

(Varşovia - Cracovia, Polonia)