Lumi uitate - HUŢULII

- Mari păstrători de tradiţie, trăiesc risipiţi prin satele Bucovinei -

Nimeni n-a putut stabili cu exactitate origi­nile neamului huţul. Se pierd aiurea, în urmă cu vreo 2000 de ani. Unii spun că huţulii sunt urmaşi ai da­cilor liberi şi c-ar fi fost aici de când lumea, dar influenţaţi apoi de slavi şi goţi. Alţii le zic slavi, veniţi în nordul Moldovei la înce­putul Evului Me­diu. Ve­niţi, în număr mare altă­dată, din Pocuţia şi Gali­ţia, au mai rămas as­tăzi câteva mii prin toată lumea, dintre care cei mai mulţi trăiesc la noi, adu­naţi în triunghiul Bro­dina-Moldova Suliţa-Iz­voarele Sucevei. Din so­lemnitatea vechii spiţe au mai rămas baltagul - mar­ca etnică huţulă - şi caii ageri, în şeile cărora călăreau altădată regi fără ţară, prin Nordul Car­paţilor.

Ca-n Vestul Sălbatic

Dacă aţi şti cum e să fii purtat sub cetini, prin­tr-o noapte neagră, în trap întins de doi cai huţuli, iuţi ca văpăile, atunci, cu siguranţă, coloana ver­te­brală v-ar furnica niţel. Sania se balansează în spas­me pătimaşe pe jgheaburile - adânci până la piatră - nu prea bine netezite de cu seară, de tractorul cu plug, iar pe la curbe aproape atingi cu cotul neaua înaltă. În faţă, doi flăcăi mari, înveş­mân­taţi în camuflaj, stau la taifas în goană. În spate suntem noi, "domnii de la oraş", acoperiţi cu pături pe genunchi. Ne te­mem... puţin. Mergem către Mol­dova Suliţa, cel mai risipit sat din câte am văzut: 20 de kilometri, cu case ici-colo. Botuş, Benea, Breaza, toate aşezările de pe aici sunt aşa. Au fost colonizate huţu­leşte, ca-n Vestul Sălbatic: omul şi-a clădit casa la lizie­ră, pe vârful dealului său, ca să-l poată supra­veghea mai lesne şi ca să poată gândi în tihnă.Nicio­dată n-a fost colecti­vizare pe aici. Ba chiar zic unii că cei de la poalele codrului n-au crescut un porc toată viaţa lor. Îşi iau vânatul direct din ogradă, cu puşca, sau, pur şi simplu, cerbul îşi mai prinde pi­cioarele în gardurile caselor.
La ultimele recensăminte, puţini oameni s-au mai declarat huţuli. Huţul, huţan era acelaşi lucru pe timpul comuniştilor. Pe vremuri, îi păcăleau evreii de-i uscau, le iscodeau pe dată firea lor des­chisă, timidă, încrezătoare în orice. Totuşi, dacă-l întrebi, orice căruţaş de pe uliţele satului îţi va spune astăzi că el e huţul din neamuri uitate, se va fuduli îndelung cu caii săi mici şi puternici, pe care au sosit călare din Polonia strămoşii săi gurali. Sunt blonzi, au feţe roşii plesnind a sănătate şi na­sul mare, borcănat. Vorbesc o limbă ciudată, un a­mes­tec de polonă, ucraineană, macedoneană şi româ­nă. Gospodari cum n-ai văzut, trăiesc aşa, pe piscuri, la kilometri distan­ţă de vecini. Copiii merg cea­suri întregi până la şcoli. Mulţi îi ştiu de zgârciţi şi iuţi la mânie. Ei sunt, în fapt, doar timizi. Şi liberi.
Dar mai multe decât din orice recensăminte şi statis­tici detaliate poţi afla în crâşma din satul lor, un­de, pe seară, se adună toţi. Un poliţist îmi face cunoş­tinţă cu crâş­marul doar pen­tru a vedea ce mână are. Într-adevăr, poartă la mănuşă cât eu la pantof - cu mâna aia poţi despica butuci. "Vezi ce aripă are, e cea mai mare lopată pe care am văzut-o de când lu­crez în judeţ. «Şta­la­pană», nene." Rezemat de bar, aud c-au mai rămas în sat numai vreo zece huţuli bătrâni adevăraţi: trăiesc singuratici la marginea sa­tului şi nu prea mai discută cu nimeni. Sunt foarte res­pectaţi, puţin temuţi; po­liţistul chibzuieşte chiar că nu i-am putea deranja la ora asta târzie. Dar pe uşa crâşmei apare un alt huţul, roşu până-n breton, care ne cheamă afară: "Am gă­sit! Hai, înapoi în sanie!".

Unde-i huţulia, huţulca noastră...

Aşteptăm cuminţi pe potecă. Ne va primi? În odaie, lumina pâlpâie scurt, apoi fereastra se aprinde palidă. Din prispă, rutea­nul oacheş, roş', ne face sem­ne. "Intraţi, intraţi, e cam bolnav bătrânul, are 83 de ani, să-i vorbiţi tare." O încăpere scundă, cu poze solemne, de la nuntă, pe pereţi. Miros acru, de boală grea, ireversibilă. Băbuţa chircită, lungă de juma' de metru, plânge din pat: "Poftiţi, poftiţi, mă scuzaţi că nu pot să mă ridic". Pe celălalt pat şade mândru bătrânul huţul Vasile Stepan, acoperit cu un cojocel peste pulpe. Bătrânul adulmecă atent toate întrebările noastre, răspunde prompt, scurt şi exact. "Prin păr­ţile noastre au mai rămas cel mult 100 de huţuli au­tentici. E sărăcie mare acum, unde este huţulia noastră? Huţulia, huţulca noastră..." Noi întrebăm neştiutori, bătrânul ne răspunde. Văd dan­suri focoa­se, în soare galben, cu fete asudate şi flăcăi frumoşi, ce poartă nelipsitul baltag şi pleosca de apă la şold. Văd cizmele înalte cum bat huţulca, kalo­meea, în colbul de la Bro­dina, şi viorile, şi duba, şi fluieraşul. Şi sumanele roşii, bundiţele cu dihori, venind cu jale mare din Galiţia pe caii şoricii. "Unde-i huţulia noastră?..." Biserica asta din sat, în care toate sărbă­torile se fac acum doar pe rit vechi ortodox, tot huţu­lii au făcut-o. Îl văd acum pe unul Dovbuş, des­pre care ne spune moşul, haiduc mare, cu doişpe oa­meni sub el. S-o urcat pe un dâmb, cu oameni cu tot, şi cu o găleată mare de aur. Aşa vânjos era, că o zvâr­lit o dată baltagul vreo două sute de metri până "s-o înfigat" în pământ. Şi el a zis că acolo va fi altarul, i-a dat găleata ceea de aur unuia, să clădească biserica în şapte ani. Dar omul şi-a luat avere mare, iar când a aflat Dovbuş de una ca asta, l-a tăiat în drumul mare. Ruteanul îl aprobă pe bătrân din prag, auzise de nu ştiu când povestirea asta.
La sfârşit, bătrânul Stepan scoate de după sobă baltagul lung, de-o sută de ani, tot ce are un huţul mai de preţ în năpăstuita-i viaţă. Baltagul ăsta fusese păstrat în vreo trei generaţii de huţuli, iar bătrânul voia, trebuia, să-l lase şi el maideparte, în ceasul morţii. "Lasă, nea' Stepane, că ne îngropi mata' pe toţi. Ia uitaţi-vă la mine: ce, ziceţi că am făcut cinci­zeci?", hohoteşte ruteanul pe blana uşii. Dar moşnea­gul strânge în braţe din ce în ce mai tare, ca pe un copil, arma aceea decorativă. Începe să murmure iarăşi, dezacordat, ca pentru el: "Unde-i huţulia noas­tră? O să mă ridic, o să descalec, şi-o să mai batem cu toţii o huţulcă...". Ne roagă să-i trimitem poza asta cu baltagul, s-o pună la mormânt, ne în­treabă dacă mai avem întrebări, ne spune că-i târziu. Aşez pe masă două ciocolate ieftine, cu rom, şi plec, fără să mă uit înapoi. De-abia afară, aveam să în­trezăresc cam ce e huţulia aceasta "a noastră". Un dans magic, o religiozitate venetică, o solidarizare între oameni migratori, sau poate doar un soi de naţionalism al călăreţilor fără de ţară.

BOGDAN IACOB