Miracolul polonez

"Formula AS" pe drumuri europene

Argument

Salariul minim în Polonia e 1.600 de zloți, peste 1.900 de lei, cam cât e la noi salariul mediu pe economie. Salariul mediu e 3.800 de zloți în Polo­nia, adică 4.500 de lei, în vreme ce prețurile sunt aproape egale cu cele din România: marile lanțuri internaționale de magazine, ca H&M, bună­oară, afișează același preț în zloți și în lei. Practic, într-o țară din fostul bloc comunist, oamenii ajung să aibă, în numai 20 de ani, o putere de cumpărare de două ori mai mai mare decât la noi! Dar asta nu e tot: Polonia e campioană în atragerea de fonduri europene: a cheltuit deja toți banii alocați de UE în bugetul 2008-2013, în vreme ce România abia da­că a atras 15%. Pe noul buget european, Polonia va primi 2.800 de euro per locuitor, în vreme ce Ro­mâ­nia doar 2.100! Un drum cu trenul de la Var­șovia la Cracovia, lung de 300 de kilometri, se face în 3 ore, în vreme ce, în România, de la București la Cluj-Napoca faci cei 500 de kilometri în aproa­pe 10 ore. Am vrut să vedem cu ochii noștri de ce și cum de la ei se poate, iar la noi nu. Ne-am întâlnit, timp de o săptămână, cu miniștri și înalți oficiali polonezi, cu profesori, analiști și jurnaliști de prestigiu, unii dintre ei experți și în proble­matica României, am luat, deopotrivă, pulsul ma­rilor orașe și al sătucurilor de munte, pentru a vă putea prezenta, pe larg, secretele "Miracolului po­lonez". Prima parte a unei campanii de anvergură, în care "Formula AS" și-a propus să treacă prin cele mai importante țări foste socialiste, pentru ca să înțelegem mai bine cum stau ei și, în definitiv, cum stăm noi.

Culorile ruinei

Un stâlp de fier, înalt cât o cruce-n cimitir, doar atât mai rămăsese în picioare, în 1947, din Columna lui Si­gismund al III-lea. Grandiosul monument închinat de Varșovia marelui rege polonez dominase orașul de pe malul Vistulei, de la înălțimea celor aproape 25 de metri ai săi, vreme de trei secole. O columnă demnă de împărații Ro­mei: mar­mură albă, alea­să, țintuită cu deco­rațiuni meta­lice, peste care trona statuia lui Si­gis­mund, din bronz placat cu aurul cel mai stră­lu­citor. Locul pe care o ridicaseră meșterii italieni (la 1644!) fusese așa ales, încât statuia era vi­zibilă din orice loc al orașului te-ai fi aflat. Cu mâna stângă, regele spri­­jinea o cruce grea, semn al cre­din­ței poporului său, iar cu dreapta ridica amenințător o sabie, simbol al luptei împotriva diavolului. 300 de ani și-a dus crucea Sigismund, alături de urmașii săi, 300 de ani și-a vânturat sabia tăioasă în lupta cu răul. Până când, în august '44, în primele zile ale Revoltei rezistenței poloneze din Varșovia, Coloana lui Sigismund avea să fie răpusă de tirurile infernale ale avioanelor naziste din Luftwaffe.
Doar stâlpul de fier înfipt în fun­dația monumentului mai amintea, la trei ani după război, de faimoasa co­lumnă. Un stâlp de fier într-un mor­man de cărămizi, iar, de jur-împrejur, ruinele vechilor palate din centrul orașului regal, cu zidurile crenelate de mușcăturile mor­tale ale obuzelor. Imaginea aceasta a ruinelor ce înconjoară ciotul vechii columne a lui Sigismund este una dintre cele mai scumpe icoane ale luptei de peste un mileniu a Poloniei pentru independență și mărire. O fotografie color, reali­zată în 1947 de Henry Cobb, pe atunci un tânăr student american pasionat de arhitec­tură, aflat în Europa, într-o călătorie de studiu. Desco­perită întâmplător acum doi ani, imaginea, alături de alte instantanee la fel de dramatice, e parte integrantă a unei expoziții în aer liber, pe care nu ai cum să o oco­lești, în drum spre sau dinspre Centrul Vechi al Varșo­viei. "Culorile ruinei" e o expoziție cu ade­vărat impre­sionantă: un oraș făcut una cu pământul, bombardat până nu a mai rămas piatră pe piatră, cărămidă pe cărămidă. Abia ici-colo, arcadele unei biserici gotice sau structura de rezistență a vreunui fost hotel de lux din interbelic, statueta umilă a câte unui sfânt, ascunsă între pomi, rup monotonia dezolantă a deșertului de moloz. Și, apoi, mai sunt și chipurile oamenilor. Nu rui­nele, ci chipurile oamenilor l-au impresionat cel mai mult pe tânărul student Cobb: chipurile oamenilor, amestecul acela de durere și dem­nitate, de îndârjire și de forță, pe care nu-l poate pune în cuvinte după 60 de ani, dar pe care camera foto l-a surprins atunci, în '47, și l-a învăluit în magie și culoare.
Ajuns în America, tânărul Henry Cobb a pus foto­grafiile într-un colț al casei și a uitat de ele. Nu știa că are pe mână un tezaur. A aflat asta abia după ce, prin­tr-o stranie conspirație a sorții, cineva le-a găsit și le-a pus pe Internet, fără să-l întrebe măcar. Când au văzut fotografiile, polonezii au rămas înmărmuriți. Era acolo, în culorile ruinei surprinse de tânărul Cobb, toată po­ves­tea suferinței, a rezistenței și a ambiției lor. Și-au recunoscut chipurile în durerea și încrâncenarea din fotografiile vechi ale lui Cobb! L-au chemat în Polonia pe bătrânul arhitect american și l-au tratat ca pe un erou național. I-au organizat expoziții, i-au dedicat articole, cărți și albume. Au făcut cozi întregi pentru un autograf pe "Culorile ruinei". Polonezii nu uită: "Culorile rui­nei" sunt parte din viața lor, parte din dramatica lor istorie...

Istoria reclădită de la zero

Un sfert din Varșovia, toate co­mo­rile orașului, unele vechi, de la 1200, au fost puse la pământ, în nu­mai două luni, de trupele naziste. După recâști­garea orașului, forțele lui Hitler au dărâmat, deliberat, clă­dire cu clădire, încă mai bine de o treime din oraș. Planul era diabolic: să distrugă orice urmă, orice amin­tire, orice mărturie a istoriei și a culturii veșnic nesupusei Polonii. Varșovia dăduse, încă din secolul al XVIII-lea, prima Constituție demo­cratică din Europa, era un model de toleranță și echilibru, avea unul dintre cele mai avangardiste modele politice ale vremii, iar toată această simbolistică a libertății, ca și amin­tirea puter­nicului regat de odinioară, trebuia rase pentru totdea­una de pe fața pământului.
În 1945, la finalul războiului, 85% din oraș era com­plet distrus. Dar oamenii din fotografiile studen­tului Cobb nu s-au dat bătuți. Voluntari din întreaga Polonie au venit în ajutorul varșovienilor. Au dat jos scheletele înspăimântătoare ale vechiului oraș și s-au pus pe re­construit. Și nu oricum! Ci cu o ambiție teribilă, și-au pus în cap să refacă orașul exact așa cum fu­sese înainte de invazia germană: stradă cu stradă, biserică cu biserică, statuie cu statuie, clădire cu clă­dire. "Totul s-a făcut din munca și din banii polone­zilor, pentru că guvernul comunist nu a acceptat aju­torul Planului Marshall", îmi spune analistul polo­nez Adam Burakowski, de la Radio Polskie, autor, printre altele, al unei cărți despre dictatura lui Nicolae Ceaușescu, la editura Polirom. Ce a ieșit din acest efort ireal, întins pe mai bine de cinci ani, al poporului polonez, e o bijuterie de oraș. "Modelul po­lonez", lecția sublimă a recon­strucției Varșoviei, se predă și azi în marile facul­tăți de arhitectură și de urbanism din lume.
Cei 60 de ani scurși de la re­construcție au îmbogățit cu efect de patină efortul oamenilor. Ca­podoperă a barocului, castelul regal în care s-a instalat Sigis­mund al III-lea după ce a mutat capitala la Varșovia, pare că stă acolo, nemișcat, din secolul al XIV-lea, Catedrala "Sfântul Ioan" pare dăltuită în piatră, chiar de maeștrii goticului de secol XV, vilele înalte, cu alură bruxelleză, din Piața Veche, respiră, toate, aerul fin al aristocrației de la 1800 și ceva. Bulevardele largi, aeri­site, cu piatră cubică, vibrează și acum, ca odinioară, sub roțile caleș­tilor. Nu există de­ta­­liu cunoscut care să le fi scăpat construc­tori­lor! A­ce­leași materiale, ace­eași anvergură, ace­leași înflo­rituri stilistice, de la în­gerii care spri­ji­nă arca­dele până la cele mai neîn­sem­nate dan­telării meta­lice la porți sau la geamuri. Fai­moa­sa "Uni­versitas Var­so­vi­en­sis", bi­sericile, pa­la­te­le, șco­lile, statuile, toate sunt azi la fel cum fuse­seră în anii '30, înaintea Răz­boiului. Iar în locul cio­tului de fier din foto­grafia-sim­bol a lui Hen­ry Cobb se înal­ță acum, peste tot și toate - o vezi din depăr­tare! - Co­lum­na lui Si­gismund, im­pe­tuoasă și sclipitoare. Re­gele își du­ce crucea, la fel ca acum mai bine de 300 de ani, în vreme ce, cu sabia scoasă din tea­că, pândește răul, gata să-l reteze din scurt.

O cruce în noapte

La orele înserării, sub iar­na care, la mijloc de mar­tie, e mai aprigă ca ori­când, Orașul Vechi arată ca un decor de Crăciun: lipsesc doar beculețele. Puțini oa­meni pe străzi, lumea din Varșovia s-a săturat până peste cap de cele 6 luni de frig crâncen. "Mi-e dor de zilele toride ale Bucureș­tiului", e mesajul cu care mă întâmpină zâmbitor, pe treptele Bibliotecii Vechi din cadrul Universității, Bartlomiej Zdaniuk, reputat pro­fesor și politolog po­lonez, bun cunoscător al Ro­mâniei și al limbii româ­ne. Dar, în ciuda iernii cum­plite din Varșovia, noapte de noapte, pe orice vreme, de 3 ani de zile, zeci de oameni se strâng, pâlcuri-pâl­curi, în fața Palatului Prezidențial de pe bulevardul Krakow­skie Przedmiescie, pentru a se ruga pentru sufletele liderilor pierduți în accidentul aviatic de la Smolensk, din 2010. Atunci, în blestemata zi de 10 aprilie, aero­nava în care se aflau președintele Poloniei, Lech Kaczynski, soția sa, importanți membri ai Guvernului și ai camerelor Parlamentului, comandanți ai Forțelor Armate, precum și alți demnitari polonezi de prim rang, s-a prăbușit în Rusia, în apropiere de Katyn, un alt loc cu amintiri infernale pentru poporul polonez. Puternica delegație urma să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn, locul unde peste 20.000 de ofițeri, veritabilă elită a Poloniei, au fost exe­cutați de forțele serviciilor secrete sovietice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dramă după dramă, așa s-a scris istoria Poloniei, în ultimele secole. Iar accidentul din 2010 nu e decât cea mai dureroasă și mai recentă ilustrare a acestui fapt. Acum 3 ani, Polonia și-a pierdut, din nou, unii dintre cei mai vrednici oameni ai săi. Iar polonezii nu uită. Seară de seară, oamenii vin în fața intrării Palatului Prezidențial. Își cară singuri crucea, o cruce înaltă și frustă, precum cea a regelui Sigismund. O înalță între cei doi lei uriași care păzesc poarta de la intrarea în Palat, coboară în bernă steagul papal și pe cel național, apoi încep, șoptit, plâns, rugile către Cel de Sus. O dată pe lună, în ziua de 10, sute de conaționali li se ală­tură, într-o demon­strație de amploare, pen­tru cin­stirea victi­melor de la Katyn și a vred­nicilor lor urmași căzuți la Smo­lensk în 2010... E frig de crapă pietrele, ninge in­fernal, turiștii dârdâie între două blițuri și două cafenele, în vre­me ce pe Krakowskie Przed­mies­cie se cântă tânguit, până în miez de noapte, când oamenii își iau crucea și pleacă, aga­le, spre casele lor. Au pri­virile acelea din foto­grafiile tânărului Henry Cobb...

Miracolul rezistenței: tradiție, patriotism, credință

De unde au atâta putere polonezii? De unde își trag curajul și încrederea de a o lua de la capăt, după atâtea și atâtea grele încercări, de unde mai găsesc ambiția de a se reafirma ca una dintre marile forțe ale Europei unite? Polonezii au un stat al lor încă de la 966. Au fost o forță veritabilă în această parte de Europă, vreme de sute de ani, până când, în secolul al XVIII-lea, au fost ocupați și dezmembrați de Prusia, Austria și Rusia. Această cumplită lovitură a istoriei nu a făcut decât să-i întărească și mai mult în puterea și în credința lor. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, când și-au recâș­tigat independența, polonezii au ținut-o din insu­recție în insurecție, nu s-au dat o clipă bătuți. Cu fie­care luptă, cu fiecare insurecție, spiritul polonez, senti­men­tul de națiune, a ieșit mai întărit.
Când vorbesc despre elitele Poloniei, atât profeso­rul Bartlomiej Zdaniuk, cât și analistul Adam Bura­kowski ajung, din două vorbe, la marii lideri religioși de care a avut parte țara lor - cardinalul Stefan Vyszyn­ski, primatul Poloniei până în 1981, cardinalul Karol Wojtyla, devenit Papa Ioan Paul al II-lea, dar și preoți obiș­nuiți, ca Jerzy Popieluszko, confesorul con­ducăto­rilor puternicului sindicat Solida­rita­tea, beatificat de Papa Benedict al XVI-lea, după ce a fost ucis de servi­ciile secrete co­muniste în 1984. Biserica Catolică a jucat mereu un rol-cheie în societatea poloneză. A fost, în cele mai grele momente, adevă­rata forță de opoziție, mai cu seamă în timpul obsedantelor decenii ale comunis­mului. Exemplul lipsei de obediență a preo­ților față de puterea comunistă nu avea cum să nu magnetizeze poporul. Strâns uniți în jurul Bisericii, polonezii au reușit să se opună cu succes repetatelor încercări de colectivizare a muncii agricole. E doar un detaliu al forței de rezistență a polonezilor, dar un detaliu care are și azi efecte extra­ordinare, în felul în care gândește și acțio­nează Polonia rurală. După cum, la fel, tra­diția forței de opoziție a Bisericii e valabilă și azi, în plină demo­crație: o viguroasă forță conservatoare, grupată în jurul unor valori ce nu pot fi negociate și care a mers până la mișcări extrem de tranșante împotriva aderării Polo­niei la Uniunea Europeană! Aderența polonezilor la Biserică se vede la tot pasul. O putem deduce fie și numai luând în considerare faptul că săptămânalul "Gosc Niedzielny" ("Oaspetele de du­minică"), un influent ziar reli­gios, are un tiraj de 140.000 de exemplare!
În Duminica Floriilor cato­lice, "Nedelia Palmova", cum îi spun polonezii, satele și orașele se umplu de febra culorii. Toată lumea se pregătește să-l primească pe Iisus în cetatea sufletului său. Nu au frunze de pal­mier, dar împletesc din flori uscate, viu colorate, su­per­be buchete, "palme", pe care le poartă cu mândrie în drum spre biserică, unde merg să le sfințească. La Cracovia, în cel mai cos­mopolit oraș al Poloniei, bise­ricile sunt pline, de Flo­rii. Ceremoniile religi­oase se oficiază succesiv, din două în două ore, pentru ca mulțimea imensă care aș­teaptă afară să ajungă să-și sfințească "palmele" colo­rate. Sunt foarte mulți tineri în biserici, cupluri frumoa­se, pregătindu-se să pri­mească, după numai o săptă­mână, vestea cea mare a Învierii Domnului. Sunt foarte bine îmbrăcați, deloc opulenți, afișează o dis­tinc­ție cu adevărat nobilă, sunt mereu atenți cu cei din jur, mereu dispuși să te asculte și să te îndrume și tră­dează sobrietatea senină a oamenilor care știu ce vor de la viață. O altă definiție a "modelului polonez".

Oamenii și cifrele din spatele unui miracol

La fel ca în '47, când studentul Henry Cobb foto­grafia "Culorile ruinei", și acum, în 2013, tot oamenii sunt cei care spun cel mai bine povestea "miracolului polonez". În trei zile, la Varșovia, nu vei vedea un om, nici măcar un om, care să treacă strada când e roșu la semafor! În magazine, rândul e sfânt. "Cine e ulti­mul?", e prima întrebare a celor care tocmai intră în mini-market. Polonezii au un cult al legii și al proce­durii: au ținut să-mi precizeze asta absolut toți inter­locutorii mei din Varșovia și Cracovia. "Înainte să se apuce de un lucru, polonezul întreabă care a proce­dura, care sunt pașii de făcut. Apoi, ia punct cu punct și nu se lasă până nu duce treaba la bun sfârșit". Astfel croiți, polonezii s-au potrivit cum nu se poate mai bine pe modelul birocratic riguros, sever, promovat de Bruxelles. Polonia a îndeplinit criteriile de aderare la Uniunea Europeană încă din 2004, cu 3 ani înaintea Ro­mâniei, iar de atunci s-a remarcat pe scena euro­peană ca o voce distinctă, mereu atentă la interesele sale, dar, încă mai mult, ca o campioană a eficienței în atragerea de fonduri UE. A obținut pentru intervalul 2008-2013 suma-record de 68 de miliarde de euro, pe care i-a cheltuit deja, până la finele lui 2012, în con­dițiile în care România abia a depășit pragul de ab­sorbție de 10%!
Elzbieta Bienkowska, ministrul polonez al Dezvol­tării Regionale, cea care coordonează întregul sistem de atragere și de management al fondurilor europene, a devenit, în nici 5 ani, una dintre marile vedete ale sce­nei publice europene. Un tehnocrat în cel mai pur sens la cuvântului, o femeie fără ambiții politice, care a aflat despre numirea sa ca ministru de la taximetristul care o ducea la o întânire solicitată de viitorul premier al Poloniei, Elzbieta Bienkowska a ținut în anii din urmă prima pagină a tuturor marilor gazete de analiză politică și economică ale Europei. Sub privirile uimite ale mai-marilor lumii, "Miracolul polonez" căpăta, prin Elzbieta Bienkowska, un sens nou. Înțelegerea acestui miracol a fost, din start, una dintre direcțiile principale ale vizitei "Formulei AS" în Po­lonia, iar întâlnirile cu înalți oficiali din Ministerul Dez­vol­tării au fost programate cu prioritate. Prinsă cu agenda sa europeană, Elzbieta Bien­kowska ne-a îndrumat spre unul dintre oamenii ei de bază, subsecretarul de stat, Marcin Kubiak. Ne-a pus la dispoziție toate secretele suc­cesului Poloniei în dome­niul fondurilor europene, alături de recomandările ministe­rului pe care îl con­duce pen­tru îmbunătățirea atragerii de bani europeni pentru o țară ca România, care are mari pro­bleme în acest domeniu. La data și ora stabilite, Mar­cin Kubiak mă aștepta deja cu mapa pregătită. Un inter­viu "la cheie", în cel mai pur stil impus de modul de lucru al Elzbietei Bienkowska, cu răspunsuri struc­turate la fiecare dintre temele de discuție propuse de "Formula AS". "Aveți în mapă toate răspunsurile, toate cifrele, toate concluziile. Vă invit să avem o discuție re­la­xată și agreabilă", m-a întâmpinat oficialul polo­nez, un tânăr cu un CV impresionant, fost ambasador al țării sale în Africa de Sud. Cifrele din mapa pregătită de staff-ul Elzbietei Bienkowska sunt pur și simplu impresionante: aproape 300.000 de locuri de muncă create din bani europeni, peste 10.000 de kilometri de drumuri noi, 1.900 de tramvaie și autobuze, 3.600 de grădinițe, peste 2.000 de laboratoare și de institute de cercetare înființate sau modernizate, 2.800 de proiecte realizate de către universitățile din Polonia! În plină criză europeană, Polonia a înțeles că banii de la UE pot fi adevăratul motor de dezvoltare economică. În loc să se împrumute scump de la FMI, Polonia a pre­ferat să ia bani gratis, să parieze pe cartea fondurilor, majoritatea nerambursabile, de la UE. Așa a ajuns Po­lo­nia singura țară din UE care nu a cunoscut recesiu­nea economică și singura țară care nu a dat jos la alegeri alianța aflată la guvernare.

*

"Polonia, un model? Nu știm ce să zicem...", îți vor răspunde, unii elegant, alții chiar sincer, toți cei pe care îi întrebi la Varșovia sau Cracovia. Sunt veșnic nemul­țumiți, veșnic neîmpăcați cu starea de fapt, cu mersul lucrurilor, veșnic în căutarea unei alternative, a unei soluții mai bune, a unei căi de a merge mai de­parte. Nu au cunoscut recesiunea, nu au avut salariile sau pensiile tăiate, au dublul salariului minim pe eco­nomie și dublul salariului mediu față de România, dar vor mai mult, continuând să fie critici cu clasa politică și cu cei de la guvernare, critici cu Uniunea Europeană. Sub nicio formă nu le place să se culce pe o ureche, să se îmbete cu o victorie sau cu o reușită. Măcar pentru atât și tot merită să ținem seama de "Modelul polonez"!

(Varșovia - Cracovia, Polonia)