"Cum poate spune cineva că blocul ăsta nu e blestemat?! Cinci oameni s-au sinucis aici, sărind de la etaj, și asta numai pe acest tronson. Și toți ca împinși de diavol! Primii doi erau foarte tineri, copii de liceu fără minte. Mereu îi vedeam împreună. S-au luat de mână și s-au aruncat amândoi de la etajul opt. Și asta pentru că părinții nu le dădeau voie să se căsătorească. A treia a fost Marcela, femeie veselă, plină de viață, n-ai fi zis că are vreo suferință. Nimeni nu știe de ce a făcut un asemenea gest necugetat. Lumea a fost tare șocată atunci. Apoi, a urmat cel de la nouă, Mitică. Cu el a fost și mai ciudat. Vecinul lui de palier, cu care mai stătea de vorbă, spunea că Mitică, înainte de a se sinucide, se tot plânsese că pe timpul nopții la el în casă apar fantome. Tocmai aceste spirite ale unor oameni demult morți l-au împins pe Mitică să sară de la etaj. Și acum... Fane, băiat înalt, voinic, tânăr. N-avea niciun motiv să facă așa ceva! Vă spun clar, aici e un blestem!" - povestește cu o voce resemnată un ins mărunțel și nebărbierit. Dând cu mâna a lehamite, se îndreptă cu pași târșiți, înspre casa scărilor blocului.
Auzisem demult poveștile cu iz de romane de groază ale imobilului cu zece etaje, construit după cutremurul cel mare din 1977, situat la intersecția străzilor Postăvarului, cu 1 Decembrie 1918, din cartierul bucureștean Balta Albă. De-a lungul vremii, zvonurile referitoare la blestemul acestor locuri erau transmise din generație în generație. Se spune că în anii '70, când în această zonă s-a început construcția masivă a blocurilor, bătrânii care au apucat să mai trăiască i-ar fi avertizat pe muncitori că acest pământ este "ciumat" și că viața aici va fi mereu curmată.
Istoria începe în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, la finele veacului al XVIII-lea, când din poruncă domnească, pe aceste locuri a fost construit un spital pentru bolnavii de ciumă, teribila epidemie care a secerat Bucureștiul de câteva ori. Morții erau îngropați în imediata vecinătate a lazaretului, iar cadavrele lor, stropite cu var nestins, nu au mai fost nicicând reînhumate.
Câteva decenii mai târziu, în 1813, molima devastatoare a lovit din nou capitala Valahiei, de data aceasta cu mult mai cumplit. Se spune că "ciuma lui Caragea" fusese adusă chiar de domnitor, din capitala Imperiului Otoman. Așa cum menționează cronicile, la sosirea Principelui Ioan Gheorghe Caragea în țară, în 1812, în alaiul care îl însoțea pentru a-l înscăuna domnitor al Țării Românești, un slujitor s-a îmbolnăvit brusc și în scurtă vreme a decedat. Fiind vorba despre un om de rând, moartea năprasnică a acestuia a fost trecută cu vederea și degrabă uitată, însă la scurt timp, ciuma a început să secere locuitorii urbei. Boala fusese adusă de la Constantinopol, unde deja făcuse adevărate ravagii. Porțile orașului București au fost zăvorâte și în Capitală s-a instituit starea de carantină. Vătafii, funcționari ai administrației orașului, au fost trimiși la curțile oamenilor, să bată din poartă în poartă ca să le explice cum să se ferească de molimă. Tulumbagiii, cei însărcinați cu stingerea incendiilor, umblau cu tulumbele lor, dezinfectând toate cotloanele tunelurilor întortocheate de sub Capitală, acolo unde mișunau adevărate hoarde de șobolani.
Se spune că "ciuma lui Caragea" a fost atât de înspăimântătoare, încât zilnic, în București mureau peste o sută de oameni. Morții erau duși la marginea moșiei Dudești-Cioplea, ce aparținea uneia dintre cele mai vestite familii boierești din Țara Românească. Acolo, într-o groapă uriașă, cadavrele erau "îngropate" în var, în încercarea oficialităților de a stinge focarul. Se pare că de aici provine și numele actualului cartier: Balta Albă. Ploile care spălau varul formau bălți imense, albe. Nimeni nu călca pe aceste pământuri înțesate cu schelete umane și oamenii vorbeau că de pe maidanul unde erau aruncate de-a valma cadavrele celor năpăstuiți, în timpul nopții, se aud strigăte stranii, ca niște gemete de durere.
Anii au trecut și, în perioada comunistă, pe terenul ce forma un adevărat cimitir, s-au turnat betoane și s-a început construcția a zeci de blocuri de locuințe. Acest loc de care odinioară oamenii nu îndrăzneau nici să se apropie a devenit un imens cartier. La temelia caselor, în fundațiile de beton armat, sub străzile și trotuarele peste care pășim zilnic zac încă osemintele oamenilor morți de ciumă, în urmă cu două secole. Și poate că lanțul sinuciderilor din blocul construit peste acele rămășițe nu este decât o simplă coincidență, însă nu putem totuși să nu ne întrebăm dacă, nu cumva, acest pământ chiar este blestemat.
Sufletele blocului
"Am locuit în acel bloc timp de 12 ani", îmi povestește Angela, în vârstă de 63 de ani, prietena mamei mele. "Nu sunt deloc superstițioasă, nu cred în paranormal, însă acolo, cu siguranță, se petrece ceva straniu, ceva necurat. Și spun asta pentru că am simțit totul pe propria-mi piele. Dacă aș fi auzit de la alții, nu aș fi crezut o iotă, dar totul mi s-a întâmplat mie și parcă nici așa nu-mi vine să cred. Numai când te gândești că toți care s-au sinucis locuiau pe același tronson de etaje, te înfiori! E mult prea mult ca să fie doar o simplă coincidență! În grădinița împrejmuită din fața blocului, acolo unde au și căzut cei ce s-au aruncat, nu crește absolut nimic, terenul este mereu uscat și crăpat. Vecinii s-au tot străduit să planteze flori și copăcei, dar nimic verde nu rezistă. Crește ce crește și, în câteva luni, moare. Totul a început când s-a sinucis Marcela. Locuia la etajul opt. Era o femeie durdulie, mereu roșie la față, cu poftă de viață. Mereu mă oprea și mă întreba ce mănânc eu de sunt atât de slabă. Chiar cu o zi înainte de tragedie, am stat de vorbă. În noaptea în care s-a sinucis, în jurul orei 2, m-am trezit transpirată și îngrozitor de speriată. O visasem pe Marcela care mă ruga să nu îi dau de pomană nimic. Dimineață, am aflat că se aruncase de la etaj, pe la ora 1. M-am înfiorat toată, dar mi-am spus că nu a fost decât o coincidență. Apoi s-a aruncat de la etaj Mitică. Tot noaptea s-a sinucis. În jurul orei morții lui, l-am visat. Am simțit cum cineva mă veghează în somn. Deși dormeam, i-am auzit pașii, apoi i-am simțit respirația. M-a luat în brațe și m-a strâns atât de tare, că mi-au trosnit oasele. Parcă se agăța de mine să nu plece. «Nu am vrut să mor», mi-a șoptit. «Sufletele m-au luat. Sunt zeci de suflete acolo, jos, care ne cheamă». Apoi, mi-a dat drumul și m-am trezit. A fost cea mai terifiantă experiență din viața mea! Mă tot întreb de ce mi s-au arătat tocmai mie aceste suflete. Nu sunt nici credincioasă și nici nu cred în fenomene paranormale, însă toate aceste evenimente șocante și, totodată, atât de stranii, m-au determinat să mă mut din acel bloc. Și iată, sunt cinci ani de când am plecat de acolo și nimic ciudat nu mi s-a mai întâmplat. Mi-este foarte clar că e ceva legat de acel teren. Poate că, într-adevăr, sufletele celor care au murit de ciumă și au fost zăvorâte în Balta Albă sunt neliniștite și își cer tributul, pentru sacrilegiul de a nu fi fost înmormântați creștinește".
Blestemul de foc al Teatrului Balșoi
Asemenea clădiri, cu o faimă nefastă, ridicate pe locuri în care cândva s-au săvârșit crime odioase ori s-au aflat cimitire nestrămutate, există în multe colțuri ale lumii. Teatrul Balșoi (Mare) din Moscova, una dintre cele mai renumite instituții de cultură din lume, o clădire cu o arhitectură impresionantă, are o istorie bogată, învăluită în legende. Însă cea mai misterioasă este legenda denumită de către moscoviți "Blestemul de foc".
De-a lungul veacurilor, de la inaugurarea teatrului, în 1776, și până astăzi, clădirea a suferit nenumărate incendii. Se spune că totul a început încă din secolul al XVII-lea când, asupra acestui loc, s-a aruncat blestemul focului. În 1605, Moscova se afla și ea sub teroarea ciumei, cea mai devastatoare molimă care a afectat vreodată omenirea. După ce "moartea neagră" deja secerase Orientul Apropiat și apoi întreaga Europă, acum venise rândul marelui Cnezat de la Răsărit. Din porunca țarului Fiodor al II-lea al Rusiei s-au instituit măsuri de prevenție: toate mărfurile care intrau în țară erau "dezinfectate " cu oțet, la fiecare răscruce de drumuri se înălțau ruguri "purificatoare", clădirile erau curățate cu pucioasă, iar cele în care se suspecta că există oameni atinși de maladie erau sigilate și locatarilor li se interzicea cu desăvârșire să iasă afară. Pe ulițe, oamenii umblau purtând pe cap o mască în formă de cap de pasăre, cu cioc, în care introduceau plante parfumate, pentru a domoli mirosul pestilențial, de cadavru, ce se instalase în oraș. În acea perioadă, încă nu se cunoșteau cauzele reale ale răspândirii epidemiei și medicii bănuiau că ciuma este transmisă de păsări. Tocmai de aceea, oamenii se camuflau astfel, crezând că așa vor fi feriți de boală.
Lui Nikita Vladimirovici Dviniatin, un boier de vază ce locuia în centrul Moscovei, toate măsurile de carantină instituite pentru prevenirea extinderii bolii i s-au părut de prisos. Astfel că a impus, pentru el și familia sa, propriile măsuri de prevenție: a zăvorât ușile și ferestrele casei și nimeni nu avea voie să intre sau să iasă. Conacul său se afla în inima capitalei ruse, chiar pe locul în care astăzi se înalță maiestuoasa clădire a Teatrului Mare. Într-o bună zi, un bărbat îmbrăcat într-o mantie neagră, cu gluga trasă peste față, a bătut la ușa casei lor. S-a recomandat ca fiind un renumit medic și l-a convins pe Nikita Dviniatin că are un leac împotriva ciumei, o poțiune miraculoasă, creată de doftorii și vracii țarului. Boierul, care nu mai dormea de luni în șir, temându-se pentru viața copiilor săi, s-a lăsat convins de misteriosul bărbat și i-a permis acestuia să pătrundă în locuință. Ca hipnotizați, toți membrii familiei au luat poțiunea vindecătoare și au băut-o pe nerăsuflate. Însă de îndată ce au sorbit din "leac", au și căzut ca secerați la pământ, sfârșind într-o agonie cumplită, căci "medicamentul" era, de fapt, otravă. Singurul supraviețuitor a fost fiul cel mic, care, speriat de înfățișarea bărbatului îmbrăcat în negru, a vărsat poțiunea și s-a ascuns sub pat. Crezând că în casă nu mai este nimeni în viață, bărbatul, care nu era decât un tâlhar la drumul mare, și-a dat jos gluga de pe cap și, în grabă, a început să adune toate bunurile de preț. Pe neobservate, băiețelul a ieșit din ascunzătoarea sa și, tiptil, s-a strecurat afară. A dat fuga la vecini și, plângând, le-a povestit întreaga întâmplare. Îngroziți de soarta cumplită a familiei Dviniatin, oamenii au dat năvală în casa boierului și, prinzându-l pe escroc, l-au forțat să-și bea "miraculosul leac". Doar că acesta, înainte să ducă la gură poțiunea, a aruncat un blestem asupra casei, invocând urgiile focului: "Fie ca acest loc să sufere mereu, așa cum sufăr eu acum! Focul să îl cuprindă neîncetat, așa cum otrava îmi arde acum măruntaiele!". De teama pedepsei autorităților, oamenii i-au aruncat cadavrul în subsolurile întunecate ale casei, acolo unde nimeni nu pătrundea, de frica șobolanilor. Legenda spune că osemintele "vindecătorului" au rămas acolo până astăzi, iar spiritul său continuă să se răzbune, provocând periodic incendii.
Fantoma de la Teatrul Mare
În 1770, când din ordinul Împărătesei Ecaterina cea Mare s-a început ridicarea Teatrului Mare, centrul Moscovei, străbătut de râul Neglinka, avea un teren mlăștinos, ce greu suporta construcția unei clădiri impozante. De aceea, fundația teatrului a fost întărită cu trunchiuri masive de stejar. Se spune că înainte de finalizarea construcției, pe timpul nopții, din subsolurile teatrului răzbătea un vaier prelung și dureros. Nu a trecut mult și, într-o noapte, clădirea a luat foc. Autoritățile nu au reușit să depisteze cauza incendiului și lucrările au fost continuate.
1805. Era o seară frumoasă, de mai. La Teatrul Mare se ținea o reprezentație de balet și operă cu artiști sosiți din Franța. Sala teatrului era ticsită de spectatori. Toată protipendada Moscovei se afla acolo, căci evenimentul se anunțase unul cu totul inedit. Deodată, un urlet sfâșietor întrerupse spectacolul. Artiștii încremeniră pe scenă, iar spectatorii, complet uluiți, se ridicară în picioare. Strigătul straniu se stinse treptat și directorul artistic făcu semn ca reprezentația să continue. Dar nu trecură câteva minute, că un fum gros, înecăcios, invadă sala de teatru. De sub scenă, se iviră limbi mistuitoare de foc. În subsolurile teatrului izbucnise un incendiu. Lumea se buluci către ieșire, călcându-se în picioare. Din fericire, nu au existat victime, însă, nici de data aceasta, ancheta nu a putut scoate la iveală cauza incendiului izbucnit atât de pe neașteptate.
1853. În clădirea Teatrului Balșoi izbucnește din nou, la fel de brusc, un incendiu, de data aceasta devastator. Zeci de oameni au rămas captivi între zidurile în flăcări, pierind în chinuri cumplite. Zile în șir s-au luptat pompierii cu limbile uriașe de flăcări. Văpaia era atât de puternică, încât a topit și coloanele de fier care susțineau tavanul. Toate interioarele au fost distruse și din clădire nu au mai rămas decât zidurile exterioare și colonada de la intrarea principală. Ulterior, autoritățile au descoperit că focul izbucnise în atelierul de tâmplărie, aflat la demisol. Cauza însă a rămas la fel de suspectă ca și în cazurile anterioare. Stranie a fost și mărturia sufleorului teatrului, care scăpase cu viață, numai datorită intuiției sale. Acesta declarase că, în ziua incendiului, văzuse cum în subsolul teatrului se strecoară, ca o fantomă, silueta unui personaj ciudat: un bărbat ce purta o mantie neagră pe umeri, cu capul acoperit de o glugă lungă, ca și cum nu ar fi vrut să fie deconspirat. Sufleorul, care cunoștea legenda "vraciului" și a blestemului său, se sperie îngrozitor. Urcă treptele în goană și se duse țintă la directorul teatrului. Livid la față, cu răsuflarea întretăiată, îi povesti despre fantoma vraciului din subsol și îl avertiză că pericolul unui incendiu îi pândește. Directorul îl privi lung și îl sfătui ca altă dată să nu se mai cinstească cu votculiță în timpul serviciului. Însă sufleorul știa foarte bine că nu pusese picătură de alcool în gură și că arătarea ce îi apăruse înaintea ochilor era chiar fantoma vraciului. Convins fiind că un dezastru avea să urmeze, se îmbrăcă și părăsi în grabă clădirea, ce peste câteva ore fu cuprinsă de flăcări.
Recent, presa de la Moscova a vuit, povestind despre un scandal iscat în același Teatru Balșoi. În martie, anul curent, Serghei Filin, directorul artistic al celebrului teatru, a fost victima unei agresiuni ce pare desprinsă din romanele de aventuri: un bărbat necunoscut, mascat, i-a aruncat acid în ochi. Victima, care a suferit arsuri grave în zona ochilor și a feței, a fost dusă de urgență la spital. A fost supus unei intervenții chirurgicale și în prezent se află la un spital din Germania, pentru recuperare. La scurt timp, balerinul Teatrului Balșoi, Pavel Dmitricenko, a recunoscut că el este cel care a "comandat" agresiunea asupra directorului, fără să menționeze însă și motivele. Vedeta teatrului, cât și autorul efectiv al atacului, au fost arestați și autoritățile continuă ancheta pentru a stabili mobilul agresiunii.