- Este Mecca lumii catolice. Milioane de pelerini vin în Franța, la Lourdes, să se închine statuii Fecioarei Maria, în speranța că-și vor vindeca trupul și sufletul. Iar minunile nu întârzie să se împlinească. Așa cum este și întâmplarea incredibilă pe care v-o povestim -
Sunt un medic la pensie. Am lucrat toată viața mea profesională într-un mare centru medical universitar la Paris, în domeniul oncologiei. Anul acesta se împlinesc 45 de ani de când îngrijesc - în măsura posibilităților medicale în vigoare - oameni atinși de "boala secolului". Am văzut și am trăit alături de ei zeci de mii de situații medicale în care lupta cu "absolutul", uneori chiar cu "imposibilul", era dramatică.
Mi-am început drumul profesional în oncologia medicală la București, în 1963, și am continuat activitatea mea la Paris, din anul 1967. În acele momente ale oncologiei născânde, atât la București cât și la Paris, rezultatele erau pline de decepție. Mijloacele terapeutice de care se dispunea atunci erau destul de limitate și, privite prin prisma posibilităților medicale actuale, ni se par "arhaice". Diagnosticul de cancer era sinonim cu... sfârșitul vieții! În plus, de acest cuvânt era legată noțiunea - aproape obligatorie - de suferință și de durere fără limite. Dar, odată cu trecerea anilor, s-a asistat la mari progrese medicale, în așa măsură încât, la vreo 20 de ani după aceea, prin anii '80, se putea afirma, cu o evidență flagrantă, că se poate vorbi de vindecare a cancerului..., bineînțeles, numai pentru stadiul localizat, fără să se fi ajuns la stadiul de metastaze. Acest cuvânt îl înlocuia, deci, pe cel de "cancer"! Și au mai trecut... vreo 20 de ani, deci încă o generație: lumea medicală și cercetarea științifică mondială au continuat să caute, să cerceteze, să spere și, în felul acesta, cam spre anii 2000, putem să afirmăm că: "Existența metastazelor nu mai este o sancțiune de sfârșit de viață, și în multe cazuri - din fericire, în fiecare an mai multe - asistăm la vindecări, chiar în pofida metastazelor!". Ceea ce nu era de imaginat acum 40 de ani devine o realitate în multe cazuri, bineînțeles, atunci când se poate face apel la mijloacele științifice, tehnice, farmacologice de ultimă performanță, într-un context de institute medicale universitare ce au acces la acest platou tehnic. Dar, deși s-au făcut pași de gigant, există, totuși, destule cazuri în care, în ciuda eforturilor, a competenței, a mijloacelor științifice și tehnice ultime, "cazul" evoluează fulgerător și inexorabil către deznodământul dureros! Sfâșietoare umilință pentru medicii devotați care luptă și speră alături de omul în suferință... Cu toate astea, în activitatea fiecărui medic există nenumărate "istorii" excepționale, multe "cazuri" care ies din contextul clasic al cotidianului, care rămân în memorie - pentru un lung timp - poate pentru totdeauna. Toți medicii pot afirma - cu mâna pe conștiință - că "imprevizibilul" poate și el face parte din cotidianul medical, că există și cazuri cu adevărat excepționale, pentru care medicina actuală este incapabilă să găsească o explicație valabilă, o justificare științifică logică. În acest context, diferite persoane din preajma mea, cunoscând participarea mea indirectă la o "astfel de istorie" excepțională, m-au rugat să aștern în scris acest fapt, care ar putea da de gândit multora dintre noi.
Este vorba despre o pacientă care, în decembrie 1993, când s-a îmbolnăvit grav, avea 56 de ani. A prezentat o severă formă de leucemie acută mieloblastică, care a implicat o spitalizare imediată în serviciul de "camere sterile" a institutului de oncologie de la Villejuif. A fost supusă la un prim ciclu de chimioterapie citostatică, așa cum protocolul terapeutic o cerea. După numai câteva zile, pacienta a prezentat cea mai gravă complicație în cadrul bolii respective: o meningită leucemică mieloblastică. Consecința clinică imediată a fost o comă profundă, din cauza invaziei de celule leucemice mieloblastice a structurii cerebrale complexe. În acest context, o altă complicație gravă a venit să întunece tabloul clinic: o septicemie cu piocianic, microb greu de stăpânit, chiar cu cele mai performante antibiotice noi, complicată și de o pneumonie cu piocianic (se știe în medicină că meningita mieloblastică în cadrul unei leucemii acute este sinonimă cu moartea în câteva zile, cu atât mai mult în cadrul septicemiei cu piocianic. Verdictul este 100% definitiv.) Totuși, echipa medicală nu a cedat; am transferat pacienta din sectorul steril al unității medicale de la Villejuif în serviciul de reanimare intensivă dintr-un alt mare spital universitar din Paris. Pacienta a intrat în serviciul de reanimare la 3 ianuarie 1994, și a trăit în mod artificial, în comă, respirând prin plămân artificial, dar fără nici o urmă de tratament citostatic pentru grava ei leucemie.
Într-o după-amiază de sâmbătă, de sfârșit de martie 1994, medicii i-au comunicat soțului pacientei intenția lor de a "opri" plămânul artificial, fiind vorba de o comă prelungită, fără nici o urmă de speranță de recuperare. Aici intervine aspectul "excepțional" al istoriei noastre! În mod timid, soțul pacientei a avut totuși curajul și disperarea să spună medicilor: "Vă rog să nu opriți plămânul artificial astăzi! Vă rog!". Foarte mirați, și cu o mare compasiune, medicii întreabă: "De ce tocmai astăzi?". Stupefiați, aud răspunsul unui om puternic, echilibrat, un agricultor bogat și responsabil din Normandia, un om întreg la minte și la trup, pentru care nu există jumătăți de măsură: "Pentru că tocmai astăzi o mare parte a familiei noastre se află la Lourdes, ca să facă o rugăciune colectivă pentru soția mea: cei doi fii, soțiile lor, un frate, un văr. Dragostea de mamă și disperarea lor i-au împins să străbată mai mult de 1000 de km, ca să se roage toți în genunchi, ținându-se de mână, pentru un... miracol!, fiind conștienți că numai un miracol ar mai putea să o reîntoarcă din drumul fără de întoarcere pe care se găsește!". Mișcați de fervoarea acestui om, reanimatorii din spitalul parizian au acceptat să nu oprească mașinile în acea seară, așa cum era prevăzut! Ei bine, realitatea a fost zguduitoare. La câteva zile după acest episod, în mod spontan, pacienta s-a trezit din coma profundă în care se găsea de mai mult de 3 luni. A deschis întâi ochii; nu putea să vorbească căci era intubată (avea traheotomie). Vorbea cu ochii! Medicii au acceptat să o extubeze, au închis traheotomia; putea respira prin propriii ei plămâni. Au început să-i facă examene, și "miracolul" a fost, și este și astăzi, enorm: atât în sânge, în măduva osoasă, cât și în lichidul cefalorahidian nu s-a mai găsit nici o urmă de celule leucemice! Minunea acestei remisiuni complete spontane a celei mai grave forme de leucemie acută mieloblastică, fără nici o terapie citostatică de mai mult de 3 luni... este mult mai "de necrezut" decât trezirea ei din comă. După două săptămâni i s-a permis să părăsească spitalul, serviciul de reanimare, și a venit la Institutul de la Villejuif, unde noi am constatat și confirmat această remisiune completă, fără precedent în literatura medicală științifică mondială!
De atunci (aprilie 1994) pacienta se găsește într-o perfectă stare de sănătate. Și-a reluat viața normală, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu a mai avut nevoie de nici un tratament. Studiind literatura științifică mondială de specialitate, am constatat că nu mai există un al doilea caz asemănător.
Acest fapt m-a îndreptățit pe mine, în anul 2001, la 7 ani de la acest "eveniment medical excepțional", să semnalez cazul Biroului medical de la Lourdes, organism ce are misiunea omologării eventuale a "miracolelor". Acesta este un comitet științific medical internațional, cu specialiști din majoritatea universităților Franței (Paris, Bordeaux, Montpellier, Strasbourg etc.), cât și cu participare medicală internațională (Anglia, Italia, Portugalia etc.). Cu un deosebit de critic spirit științific, fiecare caz este "decorticat", și până să se poată afirma existența "miracolului", pot trece mulți ani. Într-adevăr, în cazul de față, după aproape 7 ani de la semnalarea lui, deci la 14 ani de la grava boală, dosarul este încă în curs de omologare, în pofida evidenței flagrante. Dacă se va accepta într-un sfârșit, va deveni al 68-lea caz de miracol omologat, în decursul a mai mult de 150 ani de când există acest loc excepțional: Lourdes.
Am fost chemată de două ori la Lourdes, ca să susțin "cazul" științific în fața acestui aeropag. Arhiepiscopul, care este și el prezent la aceste conferințe medicale, mi-a împărtășit perplexitatea lui în fața acestui caz care, după părerea lui, este "excepțional" din două puncte de vedere, teologic vorbind:
* în primul rând, nu bolnavul a fost cel care a venit să se roage personal la Lourdes, ci "ai lui", făcându-ne în felul acesta să ne cutremurăm, încercând să înțelegem forța rugăciunii colective pentru cineva.
* în al doilea rând, că este pentru prima oară în analele biroului medical de la Lourdes când nu pacientul sau familia lui semnalează "miracolul", cerând să fie luat în considerație, ci un membru al corpului medical universitar, care, mărturisind cu umilință limitele științei, cere ajutor pentru a înțelege ceea ce știința nu poate să explice.
Avem toți de gândit la această istorie adevărată, trăită! Prin ea, am putea accepta, fiecare dintre noi, că există și fapte care depășesc puterea noastră de înțelegere, și că suntem - poate - mânuiți de forțe "spirituale" care domină materia și materialismul!
Fiecare înțelege ce vrea și ce poate. Ca în fiecare fapt al vieții, și în capacitatea de înțelegere există o libertate individuală!
Dr. MARINA MUSSET