Uciderea părinților
La mijlocul anilor '70 ai veacului trecut, pe întinsele teritorii ale Uniunii Sovietice, începuse să circule zvonul potrivit căruia, undeva în Kiev, lângă o mânăstire, locuiește o femeie neobișnuită. Ea nu se numea doctor, dar vindeca o mulțime de oameni, tratând boli fără leac, în fața cărora medicii se declarau neputincioși. Era o femeie atât de evlavioasă, încât până și ateii plecau capul în semn de umilință în fața ei. Nu se credea o profetă, dar vorbele sale întotdeauna grăiau adevărul, căci ei viitorul i se arăta limpede ca lumina zilei. În popor, oamenii o numeau simplu - Matușka (măicuța) Alipia, cea nebună după Hristos.
În acele vremuri grele, de persecuții religioase, când comuniștii duceau o luptă crâncenă împotriva Bisericii, un asemenea personaj amenința regimul, devenind un adevărat potrivnic ideologic. Însă ca printr-un miracol, nimeni și nimic nu au împiedicat-o pe Maica Alipia să se întâlnească cu credincioșii, să le vorbească despre destinul ce îi aștepta, să tămăduiască sute de oameni care veneau în valuri la ea din toate colțurile întinsei Uniuni Sovietice. Dar cine era această femeie și cum de reușea ea să atingă atât de profund sufletele oamenilor?
Agapia Tihonovna Avdeeva, cea care peste ani, îmbrăcând haina monahală, va primi numele de Alipia, s-a născut în martie 1905 în familia unor țărani foarte credincioși, într-un sătuc din regiunea Penza, din sud-vestul Rusiei. Dragostea ei pentru credință s-a manifestat încă din primii ani ai copilăriei, când micuța Agapia fugea de acasă pentru a se duce la biserică. Acolo, printre sfinți, se simțea fericită. Sufletul său era deschis către Dumnezeu și Tatăl Ceresc o hărăzise cu un dar ales: ea putea vedea ceea ce alții nu deslușeau, pătrundea în sufletele oamenilor, simțindu-le trăirile, citindu-le gândurile. Doar dintr-o singură privire, știa ce se ascunde în mintea fiecăruia, însă fetița rămânea tăcută, contemplativă. Când a început să meargă la școală și a învățat primele slove, Agapia a descoperit frumusețea cărților religioase, viețuirea și nevoințele sfinților. Dintre toate, cartea sa de suflet era Psaltirea. Chiar și peste ani, în perioada adolescenței, când fetele de vârsta ei erau deja cu gândul la măritiș, Agapia își petrecea timpul în rugăciune, purtând mereu la ea Sfânta Psaltire. Oriunde se ducea, deschidea cartea și începea să citească, încercând din răsputeri să nu-și umple mintea cu deșertăciunile vieții.
În 1917, când în Rusia a izbucnit Marea Revoluție și peste oameni a năvălit tăvălugul bolșevismului ateu, Agapia nu avea decât 12 ani. Nenorocirea a lovit-o din plin, răpindu-i nemilos cei mai frumoși ani. Pe vremea aceea, bolșevicii îi hăituiau și îi pedepseau pe cei care nu voiau să renunțe la credința în Hristos. Întrucât părinții Agapiei continuau să-și manifeste deschis convingerile religioase, oficialitățile au trimis la casa familiei Avdeev un detașament punitiv al armatei. Soldații au năvălit în casă și i-au ucis cu sălbăticie părinții, chiar sub ochii îngroziți ai copilei. După ani, Maica Alipia a mărturisit că toate aceste evenimente cumplite s-au întâmplat pentru a-i căli pe cei aleși de Hristos. "Revoluția a avut un scop spiritual. Domnul a lăsat ca aceste urgii să se petreacă, pentru ca toți acei credincioși, a căror evlavie se șubrezise, să se vindece. Prin suferință sufletele oamenilor s-au tămăduit de necredință și păcate".
Moartea tragică a părinților și nefericitele întâmplări prin care a trecut ulterior nu au făcut decât să o apropie pe Agapia și mai mult de credință. Tăcută din fire, Agapia a devenit și mai interiorizată. Lucra din greu, alături de oamenii din sat, la muncile câmpului, ajuta cum putea la reconstruirea caselor ce fuseseră dărâmate de bolșevici, fără a se plânge vreodată. În acei ani cumpliți de război civil, de foamete și prigoană, Domnul a protejat-o și a întărit-o spiritual și fizic. Cu dăruire de sine și devoțiune, Agapia ajuta pe toată lumea, găsind cuvânt de mângâiere pentru fiecare și, mai ales, se ruga. Se ruga neîncetat, cu evlavie pentru toți cei năpăstuiți, pentru toți cei aflați în suferință, chiar și pentru cei care îi făcuseră cândva atâta rău.
Temnița de pe malul mării
Războiul civil se încheiase și, după o scurtă perioadă de acalmie, în Rusia a început un nou război, de astă dată mult mai perfid și violent, mai teribil, un război spiritual, împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu. Era o luptă crâncenă, purtată de militanții ateismului. Valurile de persecuții au lovit întreaga țară, iar cei vizați nu erau doar oamenii clerului, ci și simpli credincioși. Cu toate astea, până în ultima clipă a vieții sale, Maica Alipia a rămas în rândurile "oștii" lui Hristos, în rândurile apărătorilor credinței. În acele vremuri, justiția aproape că nu exista: pentru faptul că erai creștin, sentința îți era deja pronunțată și nu era alta decât condamnarea la moarte sau la ani grei de temniță. În anul 1930, Agapia a fost arestată și încarcerată. În temniță, a suferit ca o muceniță, toate ororile închisorii, cu ore în șir de interogatorii istovitoare, însoțite de tortură fizică și psihică. Cea mai grea pedeapsă a celor încarcerați era așteptarea constantă a morții. În fiecare noapte, cineva era împușcat. Toate aceste încercări chinuitoare, care zdrobeau până și pe cei mai puternici oameni, pentru Agapia au însemnat doar un foc purificator, o cale prin care își călea credința și dragostea pentru Dumnezeu. Noaptea, la lumina lunii, scria pe bucățele de hârtie "scrisori" deținuților care nu se aflau în aceeași celulă. Îi îndemna să nu renunțe la dreapta credință și să nu se lepede de Hristos, încredințându-i că numai prin astfel de mucenicie sufletele lor vor fi salvate. Printr-un miracol, Agapia a reușit să fugă din închisoare.
Maria Skidan, cea care ani de zile a viețuit în aceeași chilie cu Maica Alipia, la Mânăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Goloseevsk (Ucraina de astăzi), a povestit tot ceea ce măicuța îi relatase de-a lungul vremii. "Într-o noapte, Sfântul Apostol Petru i s-a arătat în vis și i-a spus: «Mergi către mare!». Apoi a povățuit-o ce și cum să facă, ca să scape din temniță. Ușile i s-au deschis, câinii nu au simțit-o, gărzile de strajă nu au văzut-o și măicuța a reușit să fugă. 11 zile a umblat desculță printre stânci, flămândă și însetată, încercând să ajungă la mare, așa cum îi spusese Sfântul Petru. Pe trup i-au rămas până la moarte cicatricele acestei grele încercări".
După fuga din temniță, Agapia a început o viață de pribegie, umblând prin țară, propovăduind cuvântul Domnului, ajutându-i pe nevoiași. Deși ducea un trai auster, uneori neavând nici măcar o îmbucătură de pâine, Agapia era fericită, căci își urma calea pentru Hristos. Dar nu a trecut mult și a izbucnit cel de-al doilea Război Mondial. Din nou țara a fost cuprinsă de dureri și suferințe, de foamete și lipsuri cumplite. O parte din teritoriu se afla sub ocupație nazistă, iar cealaltă parte era afectată grav de război. În nesfârșitele sale drumuri de propovăduire a Cuvântului Domnului, deseori, Agapia a fost luată de către ai săi drept spion german, iar de către nemți - drept partizană. Oropsită și schingiuită de unii și de alții, nu s-a dat bătută, niciodată nu s-a îndepărtat de la credință și nu a încetat nicio clipă să se roage, chiar și pentru dușmani.
Primele minuni
Aflând că moaștele Sfântului Teodosie al Cernigovului, mutate din oraș în vremea persecuțiilor religioase, s-au reîntors "acasă", Agapia a pornit pe jos spre a se închina acestora. Nepoposind în nicio așezare, dormind sub cerul liber, pe câmp ori prin păduri, după câteva săptămâni, a ajuns, sleită de puteri, la mânăstirea unde moaștele erau venerate. Agapia a mers la preotul mânăstirii și l-a rugat să o găzduiască peste noapte, căci picioarele nu o mai ascultau. Dar acesta a refuzat-o, întorcându-i spatele. Agapia a citit în sufletul părintelui că un necaz îl macină și a pornit în urma lui, deși acesta o alungase. La poarta casei, a întâlnit-o pe soția preotului care, plângând, i-a povestit că fiica lor a căzut, s-a lovit la cap și de atunci zace în pat fără cunoștință. Agapia a cerut să o vadă și, intrând în casă, a luat într-un vas puțină apă sfințită, cu care i-a frecționat copilei tâmplele și ochii, apoi i-a picurat câțiva stropi printre buze. După câteva minute, fata și-a revenit în simțiri și a început să vorbească cu mama ei ca și cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Uluită, preoteasa s-a întors către Agapia și, căzându-i în genunchi, i-a mulțumit cu lacrimi în ochi. "Nu mie trebuie să-mi mulțumești, ci Sfântului Teodosie. La el m-am rugat pentru fiica voastră și uite că el s-a îndurat de dânsa", i-a răspuns Agapia.
După terminarea războiului, Agapia și-a îndreptat pașii către Lavra Pecerska din Kiev. Aici a intrat în rândul măicuțelor, primind numele de călugărie Alipia, în cinstea Sfântului Alipie Stâlpnicul. Arhimandritul Kronid, cel care îi devenise părinte spiritual, i-a dat o misiune mucenicească pe care o avusese și Sfântul Alipie - de a "stâlpnici", adică de a trăi retrasă, în sihăstrie. Locul ales a fost nu un stâlp, ci scorbura unui tei bătrân, aflat la câțiva kilometri de mânăstire. În gaura copacului nu se putea sta decât aplecat de spate. Acolo s-a nevoit maica Alipia, timp de trei ani, vară și iarnă, rugându-se neîncetat, potolindu-și foamea și setea doar din pâinea uscată ce i se aducea o dată pe săptămână și sorbind apa ploilor. După cei trei ani de sihăstrie, măicuței Alipia i s-a permis să trăiască în mânăstire, alături de călugărițele Lavrei. În timpul zilei muncea din greu, iar noaptea, aproape că nu dormea, petrecându-și timpul în rugăciune. Trupul ei firav nu simțea oboseală, nu știa ce înseamnă boală. Aici, în Lavra Pecerska, a viețuit maica Alipia vreme de 15 ani, până în 1961, când mânăstirea a fost iarăși închisă, sub pretextul reconstrucției. Când autoritățile au venit să sigileze poarta mânăstirii, măicuța a căzut în genunchi în fața lor și, cu mâinile ridicate către cer, i-a rugat cu lacrimi să nu permită un asemenea sacrilegiu. Deși înduioșați de evlavia ei, oficialii trimiși au trebuit să execute hotărârea. Astfel, maica Alipia a fost din nou nevoită să pornească în pribegie, fără acte, fără bani, cu trupul aproape dezgolit. Dacă în perioada stalinistă, asemenea oameni care umblau propovăduind cuvântul Domnului erau aruncați în pușcării, în anii '60, pedeapsa era mult mai dură: erau închiși în spitalele de boli psihice, pentru a fi "lecuiți". Dar se vede că maica Alipia avea de partea ei ajutorul divin, căci autoritățile nu au îndrăznit să se atingă de ea, deși răspândiseră zvonul că e nebună. Se ruga pe străzi cu atâta cucernicie și patos, încât toți erau impresionați. Și rugăciunile ei fierbinți erau mereu ascultate.
Darul prorociei
Cu timpul, oamenii au înțeles că matușka Alipia, cea nebună întru Hristos, nu este bolnavă psihic, ci are un dar special, acela al tămăduirii sufletelor, al prorocirii și înaintevederii. Cu binecuvântarea preotului paroh al Bisericii Înălțarea Domnului din Kiev, Alexei Iliușenko, maica Alipia, în fiecare duminică, după săvârșirea Sfintei Liturghii, primea într-o anexă a bisericii pe toți credincioșii care veneau la ea pentru un sfat, pentru molitvă sau pentru a le vindeca rănile sufletești. Cu ajutorul unei enoriașe, maica Alipia și-a găsit adăpostul într-una din camerele fostei case monahale ale Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului din Goloseevsk. Când maica Alipia s-a mutat aici, mânăstirea era aproape o ruină. Zidurile începuseră să se surpe, iar frumoasa biserică în care odată slujiseră mari duhovnici ai Rusiei arăta acum jalnic. Dar maica Alipia a prezis că mânăstirea va renaște și va deveni un loc de pelerinaj pentru toți credincioșii. Și timpul a dovedit că grăise adevărul. În 1993, la cinci ani după trecerea ei în rândul celor drepți, lăcașul a renăscut, devenind Schit al Lavrei Pecerska din Kiev. Peste încă trei ani, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, schitul s-a transformat în mânăstire, reluându-și numele inițial - Acoperământul Maicii Domnului din Goloseevsk.
Din 1960 până la sfârșitul vieții sale, aici a trăit maica Alipia, într-o cămăruță cu zidurile crăpate, ce sta să se prăbușească. Dar vestea despre puterile ei miraculoase se răspândise în mai toată Rusia, și oameni de pretutindeni soseau la ea, cu diverse probleme. Unii încercau să îi ofere bani, dar măicuța nu primea niciodată nimic, nici de la cei bogați, cu atât mai puțin de la cei sărmani. Spunea mereu că totul vine de la Dumnezeu și că ea nu este nimic altceva decât un simplu instrument al Domnului, un mijlocitor între credincioși și Tatăl Ceresc. Nu mânca mai nimic și, deși ajunsese numai piele și os, nu părea a fi în suferință. Trupul său era încovoiat, căci maica Alipia purta pe spate icoana Sfântului Apostol Petru, cel care o salvase din temniță în anii tinereții și pe care îl venera în mod deosebit. La gât își atârnase un lanț pe care agățase o mulțime de chei grele de fier. Numărul lor corespundea numărului fiilor săi duhovnicești. De câte ori primea sub oblăduirea sa duhovnicească câte un credincios, matușka mai atârna la gât o cheie. Vorbea mereu în metafore, iar atunci când se adresa cuiva, nu îl privea în ochi, ci se uita într-o parte, ca și cum lângă ea ar mai fi fost cineva. Modul ei de viață le părea oamenilor straniu, mai ales că și înfățișarea ei era jalnică. În fiecare dimineață, se trezea la ora trei și începea să se roage, până ce la ușa chiliei sale se forma deja un șir fără sfârșit de oameni. Deși uneori ofta și părea epuizată, maica Alipia primea pe toată lumea, făcându-și timp pentru fiecare. Întotdeauna cunoștea dinainte pentru ce problemă anume venise fiecare și după puterile sale îi ajuta pe toți. Nu rareori, vorbele ei păreau de neînțeles, căci maica Alipia, trăind în viitor ca în prezent, prevestea evenimentele și vorbea ca și cum acestea deja s-ar fi întâmplat.
Nici aici nu a scăpat măicuța de prigoana autorităților. Într-o zi, la chilia ei a venit o ambulanță de la spitalul de psihiatrie. Medicul păși pragul cămăruței sale sărăcăcioase, pregătit cu cămașa de forță, dar se opri brusc, de parcă cineva îl țintuise locului. Maica Alipia stătea în genunchi, neclintită, în fața icoanei Maicii Domnului. Se ridică încet și îi spuse doctorului: "Ești un om bun, dar sufletul tău este împovărat. Ascunzi o mare taină. Ți-ai părăsit copilul în tinerețe, iar acum suferi din această pricină. Du-te acum, fiule, și în fața casei tale vei întâlni un copil care joacă mingea. El este băiatul tău". Cu mișcări mecanice, de parcă nu era conștient de trupul său, medicul se răsuci pe călcâie și ieși din chilie. A doua zi se întoarse la maica Alipia și, cu lacrimi în ochi, îi mulțumi. Doctorul își regăsise fiul după ani.
Măicuței Alipia i s-a arătat că la 26 aprilie 1986, urma să se producă un accident groaznic, la centrala nucleară din orașul Cernobîl. Cu mult înainte de catastrofă, matușka i-a avertizat pe oameni că apele vor fi otrăvite și pământul va lua foc. "Stingeți focul! Nu lăsați gazul! Doamne Dumnezeule, nu lăsa să se întâmple asta în Săptămâna luminată!", striga Alipia. Dar nimeni nu-i înțelegea vorbele. Mai mult de o jumătate de an, a stat în post și rugăciune profundă, pentru salvarea Pământului și a oamenilor de la dezastrul ce avea să se dezlănțuie asupra Ucrainei și lumii întregi. Cu o zi înainte de accident, maica Alipia s-a dus la Biserica Înălțarea Domnului din centrul Kievului și s-a așezat în genunchi, pe trepte. Plângând, cu mâinile ridicate către ceruri, striga: "Dumnezeule mare, ai milă de fiii tăi! Salvează-i!". Când accidentul s-a produs și panica s-a instalat în oraș, maica Alipia și preotul paroh Alexei Iliușenko au ieșit pe străzi încercând să-i liniștească pe oameni, chemându-i la biserică, ca împreună să se roage. Zile în șir, biserica a avut porțile deschise și slujbele s-au ținut neîncetat. În acele zile teribile, maica Alipia a salvat mulți oameni ce intraseră în panică și acționau haotic și, vorbindu-le din inimă, i-a liniștit și readus pe calea cea dreaptă.
Matușka Alipia își anunță moartea
Cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, maica Alipia a întrebat-o pe cea care începuse să viețuiască alături de ea, în chilia dintre zidurile mânăstirii abandonate: "Spune-mi, Maria, în ce zi a săptămânii cade 30 octombrie?". Aflând că va fi o duminică, maica nu spuse nimic, dar chipul ei se lumină. Cu două săptămâni înainte de a închide ochii, îi spuse din nou Mariei: "Încălzește apă, ajută-mă să mă spăl, căci eu curând voi pleca din astă lume pământească". Și după încă câteva zile, i-a chemat în chilie pe toți fiii săi duhovnicești, a îngenuncheat în fața lor și, sărutându-le mâinile, le-a cerut iertare fiecăruia. "Când prima zăpadă va cădea, voi pleca. Dar nu plângeți! Când veți avea necazuri, veniți la mormântul meu, povestiți-mi ce vă apasă, ca și cum aș fi lângă voi, vie, și Dumnezeu vă va auzi și se va îndura de voi, ajutându-vă și ocrotindu-vă!".
Prezicerea s-a împlinit în dimineața zilei de 30 octombrie 1988. Când primii fulgi de nea au început să cadă, în chilia ei sărăcăcioasă, maica Alipia și-a făcut cruce cu mâna tremurândă și a adormit întru Domnul. Chipul ei, brăzdat de anii grei și palid ca ceara s-a luminat brusc. În sfârșit, era împăcată și fericită. Plecase să-L întâlnească pe Hristos.
De atunci, an de an, în ziua prăznuirii ei, 30 octombrie, valuri de pelerini sosesc la mormântul ei. Pe locul fostei sale chilii s-a ridicat o capelă. Pentru minunile săvârșite în timpul vieții și după moartea ei, în anul 2006, s-a formulat propunerea către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene ca maica Alipia cea nebună întru Hristos, să fie canonizată și trecută în lumea sfinților. Acatistul și troparul, precum și icoana Sfintei, încă necanonizate, au început să circule prin lume.