Scurt, îndesat, poartă o pălărie, un costum elegant, cu dungi subțiri, și nu-și arată vârsta. Cu atât mai puțin atunci când urcă pe scenă și tună cu vocea sa vibrantă, puternică, care te ridică de la masă. Nea Vasile a devenit celebru în toată țara, odată cu lansarea uneia dintre cele mai îndrăgite piese ale anilor 2000, "Dimineața pe răcoare", cântată împreună cu trupa Zdob și Zdub. Dar povestea lui de lăutar din Mârșa, sat din Câmpia Română, binecunoscut pentru muzicanții săi, este cu mult mai lungă și mai plină de viață.
"Nu voiam mâncare, băutură; țambal și iar țambal"
- Toți lăutarii primesc din familie primele lecții de muzică. De la cine ați învățat să cântați, de la bunicu', de la tata?
- Cânta și bunicu', da' pe el nu l-am prins, că n-a mai venit de pe front. Tata s-a întors din război în '44, rănit la Odessa, nici nu ne cunoșteam bine, nici eu pe el și nici el pe mine. Aveam 7 ani, plecase de acasă când eram de-un an, nici nu-l văzusem. În '37 a plecat la armată, în '38 s-a făcut concentrarea, în '39 a început războiu'. Tata a venit olog cu picioru' și n-a mai cântat. De la el am învățat altceva, să fiu copil cuminte, să vorbesc și să mă comport frumos cu lumea. Că el n-a fost în viața lui inculpat sau reclamant, și nici eu. Și n-am primit și n-am dat nicio palmă, doar o dată lu' fii-miu, că l-am găsit trei zile plecat de la școală.
- Și atunci, cum ați început să cântați?
- Asta a fost așa, o preferință de-a mea, mi-era și mie drag când vedeam băieții de-o seamă cu mine sau mai mari cu un an-doi, cum cântă, aș fi cântat și io, da' n-aveam cu ce. A venit tata, a văzut el că nu știu ce, și mi-a cumpărat un țambal de la un om care nu mai cânta cu el, tot așa, venise din război. Nea Mitu, nea Mitu îl chema p-ăla cu țambalu', și tata i-a dat un porc și a luat țambalu'. L-am luat și cântam și io cu băieții p-acolo, dă-i - dă-i, dă-i - dă-i. Cum i-e drag la fiecare copil... adică, io vorbesc de țigani, fiecare cu preferința lui, unu' cu vioara, altu' cu țambalu', cu contrabasu', că pe atunci nu era acordeoane. Când a dat tata porcu' pe țambal, aveam vreo 12 ani, oleo, ce-mi mai plăcea, nu mai îmi trebuia mâncare, băutură, nimica, țambal și iar țambal. Stăteam singurel acolo, pe prispa lu' tata, cu țambalu' și dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, mai venea băieții cu vioara, de știa mai bine ca mine să cânte, și mă mai învăța și pe mine. La orice om, când ai voință să înveți o carte, o meserie, o faci, că dacă o-nveți forțat de părinți, de cineva, n-o-nveți bine. N-o-nveți bine, dom'le! Io am vrut țambal, că aveam un unchi din partea lu' tata, unu' Mitică, și un unchi din partea lu' mama, care cânta amândoi cu țambalu'. Mă duceam și io pe la ei, făceam treabă, eram slugă p-acolo și luam și țambalu' cu mine. Când terminam treaba, mă lua și-mi mai arăta una, alta. Am observat și io că-i mai bine-n viață să știi o meserie, decât să nu știi niciuna.
Viață amărâtâ
- Era grea viața în Mârșa copilăriei dumneavoastră?
- Amărâtă! Amărâtă! Era foamete mare în '39-'43. Mama pleca la femei în sat, spoia, spăla, făcea treabă, curăța, pe ce-i dădea ș-alea, un ciur de mălai, niște varză, niște lapte, să mâncăm și noi acasă. Tata era pe front, eram amărâți. Iarna ne uitam la soba aia mare, de cărămidă, făceam focu' cu paie și cu coceni de pe la oameni. Amar, dom'le, amar! Ce mai spune ăștia acu', cu partidele lor, că e lipsă de bani, că suntem săraci, nu-i adevărat. Atunci să fi văzut sărăcie! Mai e și acu' oameni săraci în Mârșa, da' n-ai să vezi ca atunci. Oamenii-s mai civilizați, chiar și țiganii are copii la liceu și la facultăți, cum e ăștia, ai lu' fii-miu cu care cânt, și ai lu' fii-mea. Că eu... A venit într-o zi un nepot a lu' mama, unu' Cornică, și i-a zis: "Măi, Stano, nu dai și tu copilu' la școală?". "Mă, Cornică, n-am cu ce să-l îmbrac". Și s-a dus ăsta acasă, a vorbit cu nevastă-sa, a adunat ei niște haine și m-a trimis la școală. Mi-era drag să merg. Învățam de rușinea profesorilor, când îți dai seama că are să-ți trebuie aia în viață, o-nveți. Mă gândeam "Tata-i pe front, să învăț ca să trăiască și biata mama cu mine, să o ajut!". Da' de unde, că n-am făcut decât patru clase, și alea cu întrerupere, că eram dezbrăcat și vai de mine. Așa era copiii atunci, pot să spun? Păduchioși, dezbrăcați, și țiganii, și românii, că toți aveau părinții pe front. E, acum s-a uitat astea.
- Care era bucuria ce vă mai lumina anii ăia grei?
- Bucuria era când venea Cornică, ăsta de m-a dus la școală, sau altu', la tata. "Bre, nea Bebe". "Da". "Păi să-l chemi pe ăla micu', că-l luăm cu noi". Ei avea formație, avea și țambalagiu, da' mă lua și pe mine cu ei, că știau că sunt cuminte, respectuos, fac ce-mi spun ei. Io stăteam acolo lângă ei, ascultam, învățam, mai cântam și io un pic când mă lăsau. La horă, la prăvălie, era angajați, stăteam cu ei, ăhă, până seara târziu. Asta era marea bucurie. Că bani nu-mi dădea. Mă lua și la nunți, da' nu mă ținea toată noaptea, mă aducea Cornică acasă, cu un prosop d-ăla în care era înfășurată o pâine, și o sticlă de jumătate de țuică pentru tata. "Ia, nea Bebe, să bei și matale!". Și tata zicea: "Bogdaproste că-mi iei băiatu' să învețe și el meserie!".
- Erau mulți lăutari în sat, aveau cartierul lor?
- Era mai multe rase de țigani: rudari, ăia de făcea piepțeni, nea Marinache cu ursu' și cu măgaru', ăia cu cârlige, cu alte socoteli, căldărarii, de făcea găleți, le cositorea, toți ăștia stătea în zona aia urâtă, unde-am copilărit și io, în țigănie. Lăutarii stătea printre români, la câteva case de români, un lăutar. Când a venit comuniștii, toți ăștilalți a plecat la București, da' din lăutari n-a plecat niciunu'.
- Cum ați răzbătut în Mârșa, un sat celebru pentru lăutarii săi?
- Cântam pe ici, pe acolo, până când, în 1956, la exact douăzeci de ani după ce mă născusem io, m-am însurat. Adică părinții mi-a zis să mă-nsor, io nu voiam, a zis: "Mă, tată, mă, noi suntem bătrâni, amărâți, hai să iei și tu o fată bună, de lăutar, nu știu ce, un viorist ceva, să cânți cu ăla, să nu te mai trambalezi cu țambalu' pe la toate nunțile țigănești. Să vii și tu cu bani acasă, că o să faci copii". Și mi-a zis bine, că nici un părinte nu-și învață copilu' de rău. Io aș mai fi stat, că umblam, era bună viața asta umblătoare. Și am luat o fată care nici nu gândeam io s-o iau. Fetilii cu care umblam io, cu care am stat, nu le-am luat din cauza lu' mama, că nu le plăcea, zicea că ie curve, că ie așa, că ie încolo. Și tata-l meu era prieten bun cu tatăl fetii, făcuseră războiu' amândoi, zice: "Uite, mă, tată, fata lu' Vancea". Noi ne știam de mici, din țigănie, mergeam la nunți împreună, râdeam, glumeam, da' nu mă băgam cu ea, adică io m-aș fi băgat, da' vedeam că-i așa, mai sălbatică. Și a venit frații lu' tata, aveam niște unchi pe la Podu Doamnei, pe la Nebuna, la Clejani, zice: "Gata, bă, o iei pe fata lu' Vancea, că vrea să te ia să cânți cu el". Și așa ne-am luat și suntem și acu' împreună. Am cântat cu Vancea în sat, la nunțile din alte sate, m-am făcut și io cunoscut. Tata și cu socră-miu a pus mână de la mână și ne-a construit o căsuță la ei în fundu' curții, și acolo, am stat cu nevasta și cu fata noastră, care s-a născut în 57, până m-a luat în armată.
"Șaișpe luni, cât a durat armata, cu țambalu' de gât am stat"
- V-ați descurcat cu țambalu' în armată?
- A dat Dumnezeu, pupa-i-aș tălpilii și mâinilii lui. Am plecat de la Iași, că s-a redus efectivu' de militari, și ne-a trimis la Bicaz, unde se construia hidrocentrala. Murea băieții pe capete în tunelurile alea unde muncea, săracii de ei. La început, ne-a băgat la turnări de ciment, mă gândeam: "Doamne, ce mă fac?". A venit un sergent, un normator și ne-a întrebat pe fieșcare ce lucrează, ce meseria are, ăla, ăla. Tu? Lăutar. Cu ce ești? Cu țambalu'. Ai țambal? Am. Scria acolo tot. După aia a venit căpitanu'. De unde ești tu, mă? De la Videle, și de la Videle pân' la Mârșa încă zece kilometri. Că așa era! Cât faci pân' acasă? Și mi-a dat opt zile drumu' acasă, cu bilet de voie, cu foaie de drum, să iau țambalu'. N-am plătit trenu'. M-am dus acasă, tata: "Ce-ai făcut, taică?". "Am venit să iau țambalu". Îl luase frate-miu, cânta cu el, mai aducea un ban lu' tata, lu' nevastă-mea. Am luat țambalu' și am plecat la armată. Avea lăutari, acolo, formație, niște băieți buni de tot, țigani de la Ploiești, șaișpe luni cât a durat armata, cu țambalu' de gât am stat. Când m-am întors, nevasta avea și-o vițică, păsări, am găsit niște băieți buni, am început să cânt cu ei. Am mers la o nuntă, am venit cu 3000 de lei, mi-a găsit socru' o casă de cărămidă, patru camere, în centru' satului, 6000 de lei era. A pus toți mână de la mână, am luat casa, am mai mers la o nuntă, am pus și tablă pe ea, din '60 stăm acolo.
"Dă-i - dă-i, mai scrie,
dă-i - dă-i, mai cântă"
- Aveți un repertoriu variat, de la cântece lăutărești la romanțe.
- Tot cântecele alea vechi, de la bătrâni, de când eram io mic. Atunci nu cântam cu vocea, că n-aveam cum, mergeam peste tot cu țambalu' de gât, da' auzeam ce cântă ăi bătrâni, îmi dădeam seama de vorbe și știam pe dînafară tot ce cântă ăia. Și când am început să cânt cu vocea, dă-i - dă-i, mai scrie, dă-i - dă-i, mai cântă, că acolo unde nu mai țineam minte toate strofele, mai luam de la alții sau completam io. Era cântările lungi și complicate, mai ales baladele care se cânta înainte, a lu' Șarpele, a lu' Novac, era lungi de tot, nu știam noi tot. Toate cântecele îmi place, da' cea mai mare satisfacție e că am văzut lumea și că oamenii le cunoaște și le cere. "Nea Vasile, zi una de la Mârșa!". "Gata, că io știu ce-i la Mârșa, se face". În '70, când m-am angajat la fabrică, la București, am lăsat țambalu' și de atunci cânt doar cu vocea.
- Ca nea Cacurică de la Clejani, și el cântase vreo 30 de ani cu țambalu'...
- Ăla om și lăutar cuminte, Cacurică. Am umblat doi ani de zile cu Tarafu' Haiducu' din Clejani prin Europa, cât m-a lăsat ăștia de la fabrică. Elveția, Italia, Franța, Belgia. Om mai cuminte ca ăla nu s-a existat. Mă lua și mă învăța: "Vasilică, să fii cuminte , să te porți frumos cu lumea, că omenia face mai mult decât toată lăutăria care-o știi și care-o cânți tu". Și nu că-mi zicea el, io știam de mult asta. Și când mergeam la Clejani, că-l aveam pe cuscru' acolo, mă vedea nevasta lu' Cacurică, Floarea, nu mă lăsa până nu mâncam la ei, nu vorbeam cu ei. Avea familie bună, oameni de toată isprava. La fel și nea Culai, și Ion Manole. Impresaru' ăla belgian făcuse două echipe din taraf, nouă cântau într-o parte, nouă în alta și ăștia mă luau lângă ei: "Vasilică, stai cu noi, acilea". Că dacă să-mbăta Fluierici, trebuia să pleci d-acolo, altfel nu era bine, într-o seară i-a luat și i-a spart vioara lu' unu'.
- Cum v-ați simțit când ați descoperit, alături de formația "Zdob și Zdub, alt public, alte scene decât cele cu care erați obișnuit?
- Dom'le, mie nu mi-a fost nici rușine și nici frică, pe oriunde am cântat, la nunți în țigănie sau la Sala Polivalentă, când am lansat discu' și mi-a dat trofeu' ăla. Când ești capabil, când știi ce faci, nu ți-e frică de nimeni, nu ți-e teamă de nimic. Știi că faci un lucru bun și-l faci, de toată lumea sare în sus de bucurie și te cheamă și te trage jos de pe scenă. M-am descurcat de minune cu băieții ăia de la Chișinău. Am mers cu ei pân' la Moscova și credeți-mă, că vorbesc în mod serios, se ajunge greu acolo. Se circulă greu cu trenu' în partea aia, sunt controale multe, că știe că e plin de bandiți. Da' nouă nu ne era frică, n-avea ce să ne ia, că n-aveam decât băutură.