Convergențele lui Céline cu ideologia fascistă nu sunt uitate, dar precumpănitor peste ani rămâne "colaboraționismul" lui la înnoirea artei romanului din secolul XX. Omul plin de contradicții nu poate fi redus la opțiunile lui politice exprimate în polemici și pamflete publicate între 1936-1943, deși studiul operei nu are cum să le ocolească nici pe acestea. Ponderea o au însă romanele cu care a revoluționat genul, creînd, după cum el însuși le definea, simfonii literare emotive. Originalitatea frapantă și forța lui Céline, impuse de la Călătorie la capătul nopții (1932) și Moarte pe credit (1936) rezidă în primul rând în stilul bazat în întregime pe limba populară, vorbită, foarte diferită în Franța de limba literară, normată de Academie. Scriitura febrilă - cu fraze dislocate, improvizații lexicale atente la ritm ca o coregrafie, teme recurente cu orchestrații diferite - face pagina sonoră, dându-i un impact incomparabil. De aceea Céline e infernal de greu de tradus. Cu atât mai mult trebuie apreciată performanța Irinei Negrea, care ar merita un Mare Premiu pentru echivalările ei, cu condiția ca membrii juriilor să-i citească traducerile și să fie obiectivi, ceea ce practic nu se prea întâmplă. (Am mai avut cu ani în urmă niște tălmăciri foarte aproximative din Céline, care îi pierdeau tocmai specificul). După ce a publicat, la Ed. Nemira, variante românești ale Trilogiei germane (De la un castel la altul, Nord și Rigodon) în care romancierul își ficționaliza experiențele trăite între iunie 1944 și martie 1945, acum Irina Negrea dă cititorului de la noi posibilitatea de a cunoaște și cărțile anterioare trilogiei, cele ce inaugurează ultima perioadă de creație céliniană - "Feerie pentru altă dată I" și "Feerie pentru altă dată II" (Normance). Fiindcă și în aceste romane autorul își confundă vocea cu a naratorului și exploatează experiențe trăite, sunt semnificative împrejurările biografice în care au fost scrise. În 1944, când Céline avea 50 de ani și o a treia soție, dansatoarea Lucette, prevăzând înfrângerea nemților și pedepsirea colaboraționiștilor, fuge împreună cu Lucette și motanul Bébert prin Germania (acest drum e subiectul Trilogiei) spre Danemarca, unde sosește în primăvara lui 1945. Acolo îl ajunge mandatul de arestare pentru trădare al justiției franceze. Poliția judiciară daneză îl încarcerează în decembrie și îl ține închis până în iunie 1947. Eliberat, se refugiază în casa avocatului său danez de la Baltica și acolo scrie Feeria I. Amnistiat în 1951, se întoarce în Franța, unde romanele începuseră să-i fie reeditate, și în 1952 i se publică și Feeria. Stabilit la Meudon, unde-și reia profesia de medic, iar Lucette dă lecții de dans, scrie Feeria II, care apare în 1954, și lucrează la Trilogie, al cărei ultim volum nu mai apucă să-l vadă tipărit fiindcă moare de un anevrism în 1961, la 67 de ani. Ambele Feerii pentru altă dată le avem acum în românește, reunite în volumul pe care vi-l recomand azi. Naratorul-scriitorul Ferdinand, aflat în închisoare, se consideră țap ispășitor, evocă vârtejul vieții lui, mai ales din ultimii ani, când lumea i se pare că se scufundă în întuneric, în răzbunări crude, ură și minciuni (starea de spirit de imediat după Eliberare din Franța, evocată de Celine, era cam ca la începutul lui 1990 la noi). Ferdinand și-a salvat viața fugind, dar acum vrea să își salveze și opera - lucrul cel mai de preț ce i-a rămas după ce a pierdut totul. Feeria... e de fapt lupta unui om singur cu toată lumea, în acest scop. Pentru învingătorii din Franța, el e mort și îngropat. Bătălia pentru dreptul lui la existență e mutată de Céline pe terenul literaturii, cu o efervescență stilistică și o virtuozitate compozițională ce se impun agresiv cititorului. Totul ține însă de strategia céliniană de a ne face părtași la confruntarea lui cu răul. Pro-nazistul de la care lumea se aștepta să-și facă după război mea culpa își evocă ficțional experiențele atroce, încă din anii Primului Război, în care fusese rănit și decorat, face exerciții funambulești pe o coardă întinsă la maxim, care vibrează muzical. Exilat din patrie, se refugiază în limbaj ca spațiu dintre viață și moarte, zgomot și armonie, disperare și încredere în magia literaturii. Céline pune în scenă un spectacol, inserând în solilocviul provocator al lui Ferdinand, cântece, scenete grotești, considerații literare și politice, detalii fiziologice obscene, oaze de tandrețe pentru animale și femei, gelozie, iubire filială... Procedează ca în jazz, pe teme cu variațiuni, ritm sincopat și onomatopee, rezultatul fiind uimitor ca rafinament (ei, da!) al lucrăturii literare și ca efect de live, de autenticitate. Abia din traducerile Irinei Negrea cititorul român poate înțelege valoarea, dincolo de timpuri, a enervantului Céline.