Cu vorba sa blândă, în care se mai simt inflexiunile limbii țăranilor ardeleni din zona Bistriței-Năsăud, unde își are obârșia, cu smerenia sa autentică și cu dragostea pe care o revarsă peste toți cei care îl caută, părintele Vasile a câștigat multe inimi pentru Hristos. Slujitor la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, este și profesor de Omiletică și Catehetică la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" a Universității București. Așadar, un interlocutor cum nu se poate mai potrivit pentru a afla durerile duhovnicești ale tineretului de azi.
"Tinerii se aduc unii pe alții în biserică"
- Preacucernice părinte, sunteți un preot cu mare experiență, nu numai duhovnicească, ci și de profesor. Mai mult ca sigur că problemele sufletești ale tinerilor cu care veniți în contact nu reprezintă, pentru sfinția voastră, o taină. Sunt fericiți sau nefericiți cei pe care îi păstoriți?
- Mai întâi, trebuie să vă corectez nițel, fără falsă modestie: nu mă consider un preot și dascăl "cu mare experiență", cu toate că anul acesta trec pragul a 30 de ani de preoție și a 25 de ani de profesorat. Experiență cu adevărat mare au părinții profesori și duhovnici mai în vârstă, cum au fost, de pildă, câțiva dintre cei care mi-au marcat în mod deosebit slujirea: Benedict Ghiuș, Sebastian Chilea, Alexie Bârcă, Constantin Galeriu, Ilie Moldovan, Constantin Voicescu... În ce privește întrebarea pe care mi-ați pus-o, eu cred că marile probleme sufletești ale tinerilor de azi se împart în două: comune și personale. Între problemele "comune" se numără cele pe care le trăiește tot românul, indiferent de vârstă: nesiguranța locului de muncă, lipsa unui suport încurajator din partea mai-marilor zilei, mass media care mai mult dezinformează, decât informează, o istorie a neamului încă plină de neadevăruri etc. Aceste probleme și altele asemenea se răsfrâng apoi, malefic, în viața personală: neîncrederea în oameni și, adesea, în sine, absența unei motivații pentru studiu și muncă, în general, teama de a întemeia familii, din lipsa unor condiții minime de trai, adoptarea unui stil de viață străin de bunele noastre tradiții, din cauza unei propagande nocive făcute în numele libertății, ca homosexualitatea, religiile de tip "new age", o sumedenie de așa-zise noi mișcări religioase, consumul de droguri și alcool, desfrâul la drumul mare, inclusiv la vârste incredibil de mici. Rămânem uluiți de ce se întâmplă, de pildă, prin licee și școlile generale! Nu mai vorbim de căminele studențești, cluburi ș.a. Tabloidele abundă în astfel de "știri-bombă", reflectând, desigur, o realitate, dar făcând indirect și o reclamă extrem de toxică și contagioasă. Toate duc la superficialitate și la lipsa de asumare a responsabilităților, dar și la fel de fel de boli, fizice și psihice, la depresii și, adesea, la sinucideri.
- La biserica Sf. Ilie-Gorgani, unde slujiți, aveți foarte mulți enoriași tineri. Cum ați reușit să-i atrageți, să le deschideți pofta de viață duhovnicească?
- Nu este nici pe departe exclusiv meritul nostru, al preoților. În marea lor majoritate, tinerii s-au adus unii pe alții. Să vă dau câteva exemple. În anul 1991, când am preluat parohia, veneam de la biserica Sf. Ecaterina, unde am slujit ca spiritual-asistent, vreme de trei ani și jumătate. Odată cu mine l-am adus cântăreț și pe studentul Cezar Spiridon, actualul episcop vicar Ciprian Câmpineanu. Era nu numai premiantul seriei, foarte conștiincios la carte, ci și dirijor de strană, cu o voce caldă, plăcută, liturgică. Cu el a mai venit o ceată de studenți teologi, aproximativ 25-30, care, dintr-o dată, au schimbat fața lucrurilor. Vestea că la Gorgani cântă un mare grup de tineri și, nu oricum, ci psaltic, după note, s-a răspândit ca fulgerul. De acest grup s-au alipit, apoi, alți băieți și fete, veniți din toate colțurile Bucureștiului, din dorința de a învăța și ei să cânte psaltic, deși erau studenți la alte facultăți, nu la Teologie... Curând, corul mixt, format în special din persoane în vârstă, a fost înlocuit de corul tinerilor. Un astfel de cor avem și în ziua de azi, desigur, cu mereu alți tineri. Apoi, există o seamă de tineri care provin din familiile foștilor deținuți politici și împărtășesc crezul celor care au făcut ani grei de pușcărie, pentru că s-au opus comunismului. Ei bine, acești tineri au aflat că istoria țării nu e cea scrisă de comuniști și de către unii nostalgici actuali. Și au vrut să cunoască adevărul din sursă directă, iar biserica noastră a fost și este frecventată de mulți foști deținuți politici, pe care acești tineri i-au cunoscut și de care s-au atașat. Și un ultim exemplu: tinerii de la Gorgani comunică și se împrietenesc și cu alte prilejuri, cum ar fi mici excursii și pelerinaje sau în acțiuni de ajutorare a unor bătrâni, în programul "bătrânii noștri", pe care îl avem. Trebuie să amintesc aici, cu recunoștință, și aportul propriilor noștri copii, ai mei și ai colegului Emanoil Băbuș: în biserică se află și unii colegi și prieteni de-ai lor, unii dintre ei atașându-se și de strană. Problema noastră acum, ca și a altor colegi preoți, de la alte biserici, este cum să îi convingem pe tineri să rămână atașați de biserică. Parțial, am sugerat mai înainte mijloacele. Dar poate că în primul rând trebuie să le oferim răbdare, înțelegere și ajutor duhovnicesc.
"După spovedanie, îi vezi cum se schimbă. Parcă învie"
- Dincolo de frumusețea și emoția cântărilor religioase la care participă, ce îi aduce pe tineri în biserică? Ce așteaptă ei de la preot și de la comunitatea de credincioși?
- La toate bisericile din București vin și tineri la slujbe, dar în câteva dintre ele, procentul este majoritar, de pildă, la biserica Sf. Nicolae - fostă Rusă, ori la biserica Sf. Grigorie Palama, din Politehnică. Ce caută ei? Păi dumneavoastră știți foarte bine, că sunteți tânăr: răspunsuri la frământările lor, dar și o atmosferă de pace, liniște și dragoste, cum nicăieri în afara bisericii nu o găsim; slujbe făcute cu smerenie și bună așezare; o cântare liturgică plăcută auzului; predici actuale, concise și persuasive; cateheze de tip dialogal, la care să poată și ei întreba și răspunde; o carte și o revistă atractivă la pangar; ordine și bună rânduială în sfintele locașuri. Totodată, tinerii vor să găsească o cale de îmbunătățire a vieții, adesea după o perioadă întunecată de căderi și experiențe dureroase. Îl caută pe Dumnezeu, dar și un interlocutor gata să le ofere timp ca să-i asculte, să le răspundă unor întrebări, să le dea un sfat. Acesta e duhovnicul. Treptat, ei realizează că au nevoie de curățire și că duhovnicul e singurul învestit cu puterea de a dezlega păcatele, uneori inimaginabil de grele și împovărătoare. După spovedanie, îi vezi cum se schimbă, parcă învie. Deodată, chipul li se înseninează, devin încrezători, gata să mute munții din loc.
- Părinte, de ce au nevoie tinerii de credință, de Dumnezeu? La 30 de ani, ți se pare că ești stăpânul lumii. Ce înseamnă, concret, prezența lui Dumnezeu în viața unui adolescent?
- Credința nu este un simplu bun cultural, câștigat în timp: ea face parte din structura ființei umane, la fel ca dragostea și speranța. Nu întâmplător aceste trei virtuți, credința, nădejdea și dragostea sunt socotite "teologice". Ele sunt sădite de Dumnezeu în firea omului, încă de la conceperea sa în pântecele mamei. E foarte important ca un tânăr, la fel ca orice alt om, să știe lucrul acesta, că ea e prezentă în ființa lor, chiar dacă nu-i descoperită. Respectând dreptul oricui de a crede sau nu, vom spune, totuși, că oamenii cu credința neactivată riscă să devină infirmi din punct de vedere sufletesc.
- Și cum se poate activa credința prezentă în noi?
- Credința poate fi pusă în lucrare prin fapte, pentru că, așa cum spune Apostolul Iacov, "credința fără fapte este moartă!" (2, 26). În același timp, să fim conștienți că ea poate fi "omorâtă", nu doar prin absența faptelor bune, ci și prin săvârșirea unor păcate împotriva ei: erezia, cu toate formele ei așa-zis moderne, new-age-iste; apostazia, adică lepădarea credinței și ateismul; superstițiile, cu feluritele idei deșarte, moștenite din păgânism, ca, de exemplu, credința în strigoi, iele etc.; ocultismul, adică credința în vrăjitorii, magie, spiritism, horoscoape etc.; fanatismul și fundamentalismul religios sau ura față de alte religii și altele.
- Se vorbește, pe bună dreptate, de o "înstrăinare", "o răcire" a tinerilor de azi, datorată, în mare parte, și internetului. Credeți că Biserica ar trebui să-și schimbe, cumva, discursul, să-l facă mai fierbinte, mai tolerant, pentru a câștiga acești tineri de partea ei?
- Ce înseamnă "Biserica"? Bănuiesc că vă referiți la ierarhie, la preoți, la "Centru", nu? Trebuie să știm că "Biserica" suntem toți, cler și credincioși. Desigur, la nivel central, mereu trebuie ceva îmbunătățit, actualizat, nu numai discursul, ci și atitudinile. Legătura directă a Bisericii cu tinerii o avem, însă, noi, preoții, dimpreună cu credincioșii noștri. În primul rând, noi, preoții de parohie, trebuie să le transmitem tinerilor mesajul că suntem mereu disponibili pentru o discuție, o spovedanie, gata să oferim o carte bună, să dăm un sfat concret, din experiența noastră de familiști, nu doar de slujitori consacrați. Că suntem gata să răspundem la telefon, dar și la un e-mail trimis de oriunde, la vreme de îndoială sau de cădere. Odată cu noi, părinții trupești ai tinerilor, educatorii, șefii de la locul de muncă etc., trebuie să aibă și ei aceeași disponibilitate. Împreună, preoți și creștini, inclusiv tinerii cu probleme, alcătuim Biserica... Relația dintre creștini trebuie să fie una de dragoste, iar acolo unde este dragoste, mereu se vor găsi cuvântul, tonul și abordarea potrivite. Dragostea să se răsfrângă dinspre cler, în general, și ierarhie către popor, și invers. Cât rămânem în dragoste, nu putem greși. Altfel, degeaba ne facem un discurs meșteșugit, dacă nu avem dragoste pentru cei cărora îl adresăm. El nu va prinde.
"Nimic întâmplător, ci totul proniator"
- În tinerețea dvs., ați ucenicit pe lângă doi mari duhovnici, părintele Constantin Voicescu și părintele Constantin Galeriu. Ați ajuns întâmplător apropiat al unor preoți, care au dat jertfă pentru Hristos în temnițele comuniste sau exemplul lor v-a chemat către ei?
- "Nimic întâmplător, ci totul proniator!" - era una din expresiile dragi părintelui Galeriu. Așa a fost, cred, și cu mine. Proniator m-am apropiat de dânșii, fără să știu inițial ceva de suferințele prin care au trecut. Părintele Galeriu mi-a fost profesor în anii III și IV de facultate și, apoi, trei ani la doctorat. Iar pe părintele Voicescu l-am cunoscut la Mânăstirea Râmeț-Alba, unde lucram în vacanțe pe șantier, cu alți colegi și prieteni, între care și Mihai, fiul părintelui, acum preot în Corfu. Pe Mihai l-am cunoscut mai întâi: un bonom și un altruist cum n-am mai întâlnit! Apoi, după armată, ca studenți, am fost cântăreți amândoi la biserica Sapienția, unde părintele Voicescu a slujit douăzeci de ani. Tot la Râmeț am întâlnit-o prima oară și pe Irina, fiica părintelui, soția mea. Iată că avem acum aproape 35 de ani de căsnicie, trei copii și șapte nepoți... Firește, dincolo de conjuncturile didactice, pastorale și de familie, am rămas atașat de dânșii pentru că, pe măsură ce i-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că au ceva în plus față de atâția alți duhovnici pe care i-am întâlnit. Anume, aveau o conștiință exemplară de români, atașați de valorile naționale sănătoase, fapt pentru care amândoi au pătimit în închisorile comuniste. E adevărat că trebuia să fie și prudenți și, înainte de '89, au fost destul de reticenți să ne spună anumite lucruri, pentru că, ulterior am aflat, erau urmăriți în permanență de Securitate. Chiar fără prea multe destăinuiri, însă, am avut privilegiul să văd și să citesc unele cărți pe care le aveau în bibliotecă, dar mai ales să cunosc oameni deosebiți din jurul lor, cu același crez de românism integral. Cu mulți dintre acești oameni am stat de vorbă pe îndelete, apoi, după '89...
"Aluatul care dospește frământătura"
- Este diferență mare între generația sfinției voastre și cea nouă de azi, la nivelul trăirii credinței, dar și a prezenței în Cetate?
- Și da, și nu. Da, în sensul că unele probleme, ispite, poticniri de acum seamănă cu cele de atunci. Nu, în sensul că în unele privințe, condițiile din "Cetate", cum spuneți, s-au schimbat enorm. Cu toate că era dictatură, nu ne confruntam cu marile capcane care sunt acum, drogurile, pornografia la drumul mare, libertinajul de toate felurile etc. Și eram, oarecum, protejați: știam de bibliotecă, de lecturi obligatorii, de examene serioase. În vacanțe nu umblam aiurea, ci, ca majoritatea covârșitoare a liceenilor și studenților, munceam la câmp sau pe șantiere, pentru un bănuț necesar pentru haine, cărți etc. Nici acum nu trebuie să vedem, totuși, doar partea goală a paharului. Cunoaștem tineri harnici și credincioși, care știu să valorifice și libertățile de azi: sunt implicați în atâtea asociații și acțiuni sănătoase, multe dintre ele creștine, editează reviste ori foi mai modeste, dar care îi mobilizează și-i țin uniți. Cu toate că până la această vârstă am văzut și trăit multe, rămân optimist, pentru că îi văd ca pe puținul aluat care poate dospi toată frământătura.
- Părinte, ați avut și sfinția voastră ezitări, dileme, când erați tânăr, sau ați găsit drumul credinței ușor și v-ați descoperit vocația fără efort?
- Am avut dileme, desigur, mai ales în anii adolescenței și imediat după, pe când eram la Seminar, în București. Am venit la această școală cu mare entuziasm. În doi-trei ani, însă, fiind foarte tânăr și vulnerabil, am fost bulversat de atitudinile unor profesori și pedagogi, total "nepedagogice", care parcă-mi tăiau aripile... Prin anul al IV-lea am avut și o criză de credință: aveam sentimentul că sunt ateu, am vrut să plec de la Seminar, dar nu am îndrăznit să spun asta decât unui coleg care era ceva mai în vârstă. Și i-am spus, apoi, duhovnicului, părintele Anatolie Zarea. Și colegul, și părintele m-au salvat în acel moment. Colegul mi-a spus să nu mă grăbesc, că "numai Dumnezeu știe cu adevărat câtă credință am sau nu am", iar părintele Zarea, un bonom cu suflet atât de cald, a avut grijă să repare tot ce vedea că stricau alții, culmea, unii dintre ei, preoți. M-a mângâiat și oblojit, ca pe propriul copil. Dânsul nu avea copii, aproape că m-a înfiat și, acum îmi dau seama, nu numai pe mine, ci și pe alți colegi aflați în situații oarecum similare... Poticniri au mai fost și după aceea, dar nu de aceeași dimensiune. Trebuie să recunosc, acum, că intrarea și parcursul în preoție le datorez părintelui Zarea, apoi, pas cu pas, duhovnicilor pe care i-am avut, până în ziua de azi. Spunem, de aceea, tuturor tinerilor cu dileme și poticniri, nu doar celor ce urmează Teologia: călăuza pe drumul credinței e duhovnicul!
- În opinia sfinției voastre, tinerețea e mai degrabă un impediment sau un avantaj în apropierea unui om de credință?
- Tinerii se confruntă, în general, cu mai multe ispite, neputințe și piedici, decât oamenii maturi. Constatăm asta la spovedanii, mai ales. Nu întâmplător, la o rugăciune de la Sfântul Maslu, auzim expresia "păcatele tinereților noastre nu le pomeni, Doamne!". Să nu uităm, însă, că marea majoritate a mărturisitorilor creștini români din închisorile comuniste erau tineri, foarte tineri! Să nu uităm, mai ales, că e plin calendarul de sfinți, mucenici și mucenițe, care și-au dat viața pentru Hristos la vârste foarte tinere, dovedind o înțelepciune și o maturitate care adesea le depășeau pe ale bătrânilor. Să nu uităm, iarăși, că mari personalități românești au trecut prematur în veșnicie, lăsând nume și opere considerabile: Mihai Eminescu (39), George Coșbuc (52), Vasile Pârvan (45), Nicolae Paulescu (62), Ciprian Porumbescu (nici 30), Dinu Lipatti (33). După cum și în închisorile comuniste au sfârșit prematur, spre exemplu, Mircea Vulcănescu (48) sau Valeriu Gafencu (31). Și ca dânșii, mulți, mulți alții. Mereu se adeveresc vorbele Scripturii, că "bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată" (Înțelep. Solomon 4, 8).
- Din înțelepciune face parte și moartea, felul în care ne reportăm la ea. Majoritatea oamenilor nu vor să-și amintească de ea. Tinerii pe care îi spovediți ce atitudine au? Le e frică de moarte?
- Am cunoscut, desigur, tineri cărora le e frică de moarte, mai ales la spovedanii. Însă, exceptând cazu-rile patologice (deprimații, depresivii, anxioșii), orice om, indiferent de vârstă, are momente în viață când trăiește sentimentul fricii de moarte. Altfel, n-ar fi om. Să ne amintim că Iisus Însuși, ca Om, a avut acest simțământ, când a spus în Ghetsimani, cu puțin timp înainte de a fi crucificat: "Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!". Frica de moarte ne va însoți, în condiția noastră de oameni, toată viața. Dar ea se poate diminua treptat, până aproape de dispariție, în condițiile unei vieți creștinești virtuoase. Când ai cugetul împăcat, ai și sentimentul că poți muri liniștit în clipa următoare. Să nu vi se pară exagerată afirmația! Avem exemplul sfinților. Aș da măcar unul singur: Vasile cel Mare, amenințat cu moartea de către guvernatorul Modest, răspunde senin: "Moartea este pentru mine o binefacere, că mă duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc și Căruia slujesc...". Pentru că subiectul morții este atât de vast și pentru că răspunsurile mele nu pot fi decât fragmentare și, evident, nu pot mulțumi, recomand o carte excepțională, a lui Jean Claude Larchet, "Creștinul în fața bolii, suferinței și morții", tradusă nu demult în română. Între altele, evidențiază faptul că nu atât de moartea fizică trebuie să ne fie teamă, pentru că e circumscrisă timpului, cât de moartea sufletească, adică moartea veșnică...