Minunea verde din inima Bucureștilor - Delta Văcărești

Catalin Manole
Liniște în infern

București, stația Piața Sudului. Ies de la metrou și mă trezesc în mijlocul unui bazar pestriț și asurzitor, unde fiecare tarabagiu își strigă marfa. Haine ieftine colorate, zarzavaturi, electronice chinezești, flori, pește. Miroase a mici și a cârnați fripți la grătar. Pe bulevard, mașinile sunt bară la bară. O iau printre ele, încerc să nu respir. Se aude de departe țipătul unei ambulanțe care vine, sirenele sunt tot mai aproape, încep claxoanele, șoferii înjură. E verde și motoarele pornesc turate, divi­zia de mașini începe să se miște cu zgomot de tancuri, până la următorul semafor. Fac dreapta pe prima stră­duță, apoi stânga. Urc scările de beton ale digului și sus, acolo, am scăpat! Uf! Mă opresc, închid ochii și știu! În mijloc vor fi lacurile. Cu luciul lor calm, nemișcat. Vor tremura doar un pic, la vreo adiere pierdută a vântului. Un labirint de canale cu stuf înalt, de peste trei metri, unindu-se deasupra ta, încât vei putea rătăci prin aceste tuneluri verzi, alunecând ușor cu barca, exact ca în Del­ta Dunării. Nu e Delta Dunării, e Delta Bucureștiului. Un loc în mijlocul orașului, care va fi casa a peste o sută de specii de păsări care cuibăresc sau sunt doar în trece­re și au făcut popas aici. Vor fi pești sub argintiul apei și gâze zburând la întâmplare, prin aerul răcoros, în timp ce fluturi de noapte vor dormi ascunși sub câte o frunză. De-aici vei putea privi cerul și orizontul, vei pu­tea respira liniștit, vei reuși să îți auzi gândurile. Acest loc va fi miezul, doar miezul curat și protejat al celui mai frumos parc în care nu se va întâmpla niciodată nimic, ci doar natura, în toată libertatea ei, va face re­gulile. În jurul său vor fi alei pentru promenadă, cu băn­cuțe și pasarele, cu podețe și foișoare, de unde curioșii să poată admira natura, fără să o deranjeze prea tare. De­sigur, va fi și o zonă ame­najată clasic, cu locuri de joacă pentru copii, cu ba­lansoare și tobogane. Iar sus de tot, pe digul de opt metri ce înconjoară zona, vor fi piste pentru alergare, pentru biciclete și, la dis­tanțe egale, piloni pentru cei care vor să observe cu binoclul întreaga minunăție ce le stă la picioare: 190 de hectare de natură chiar în inima Bucureștiului, la doar câteva minute de cen­tru! Nu, nu este un vis al vreunui bucureștean înne­bunit de traficul infernal al marilor bulevarde, sufocat de gaze și noxe, obosit de claxoane și sirene sau deza­măgit de parcurile puține și aglomerate! Acest loc exis­tă cu adevărat: este lacul Vacărești. Și este pe cale să devină cel mai mare și mai frumos parc al capitalei! Un adevărat miracol al na­turii, în mijlocul betoanelor și asfaltului. Povestea lui începe de mult, în urmă cu mai bine de două sute de ani, când aici erau domeniile Mavrocordaților.

Biserica spulberată

Nimeni nu știe de ce anume locul acesta din Bucu­rești se numește Văcărești. N-are nicio legătură cu marii boieri Văcărești, despre care am învățat la școală, deși toa­tă lumea crede că e vorba de ei. Mulți consideră că numele i se trage de la vechiul izlaz unde odinioară, oamenii simpli își duceau vacile la păscut. Sigur este că în apropiere, familia domnitorilor Mavrocordați a ridicat, timp de două generații, Mânăstirea Văcărești, o emblemă a orașului de altădată, făcută în cel mai fru­mos stil brâncovenesc. Mânăstirea nu era doar cea mai mare din sud-estul Europei, dar arhitectura ei era o capo­doperă, de la coloanele acoperite cu solzi de piatră și până la frescele pictate, parcă, cu lumină. În mod tragic, mânăstirea a fost însă transformată într-o închi­soare. Mai întâi pentru revoluționarii de la 1848, apoi pentru deținuții de drept comun și, în cele din urmă, pentru deținuții politici. Slavici, Arghezi, Rebreanu, Ze­lea Codreanu și mulți alții au fost ținuți aici, în chiliile călugărilor, "îmbunătățite" cu gratii la geamuri. Până la urmă, comuniștii au demolat mânăstirea și, în ciuda pro­testelor, au decis să distrugă și biserica. Sutele de oa­meni veniți să apere sfântul lăcaș au fost ținuți la dis­tanță de cordoanele de securiști, în timp ce buldozerele au pus la pământ ceea ce mai rămăsese din cea mai frumoasă biserică a Bucureștilor. În apropiere, a mai supraviețuit un timp cartierul Văcăreștilor, o zonă liniș­tită de mahala, cu case țărănești și grădini. Dar comu­niștii s-au hotărât să demoleze și aceste case. Au fost rase într-un timp record și mulți dintre oameni nu au fost despăgubiți niciodată. Demolarea avea un scop precis: realizarea unui nou lac de acumulare. În 1988, digul de beton înalt de opt metri, care încercuia supra­fața enormă, de aproape două sute de hectare, era gata. Chiar și fundul lacului fusese adâncit și nivelat. Totul era pregătit. Numai că planul faraonic de a face un canal de peste 30 de kilometri, de la Argeș până în București, nu avea să reușească. Lucrările s-au oprit după doar opt kilometri. Ca soluție alternativă, s-a încercat alimenta­rea cu apă din Dâmbovița. Timp de patru luni, s-a pom­pat încontinuu, până ce lacul s-a umplut. Și atunci s-a văzut că pe undeva erau scurgeri. Fie prin baraj, fie pe sub el. Un întreg cartier a fost inundat degeaba și oame­nii evacuați. Autoritățile comuniste au abandonat ideea, iar în 1989 a venit revoluția, care a schimbat toate pla­nu­rile. Pe vechiul loc al Mânăstirii Văcărești s-a con­struit un magazin uriaș, templu al capitalismului și al comerțului. Pe vechiul cartier inundat s-a ridicat un hotel de lux, iar unde odinioară erau case, au apărut blocuri-turn, cu apartamente noi și moderne, care încă nu și-au găsit cumpărătorii.
Lacul a rămas un teren mlăștinos, pe care nu l-a vrut nimeni. Rechinii imobiliari l-au ocolit, pentru că drena­rea apelor ar fi costat mai mult decât terenul însuși, în timp ce Ministerul Mediului și-a pasat responsabilitatea cu Apele Române. Cine să vrea administrarea unui loc care înghite bani, fără să aducă vreun profit gras?
În felul acesta, natura a avut șansa de a recupera ceea ce îi aparținuse de la început. Mai întâi a apărut stuful pe lângă bălți, apoi alte plante crescute din semin­țe aduse de vânt, apoi păsările, șerpii, vulpile. Natura își găsea un refugiu perfect aici. Dacă, inițial, digul de beton trebuia să țină lacul în matcă, el a devenit un zid care ținea orașul la distanță, asigurând tihna și liniștea naturii. Timp de 17 ani, verdeața s-a întins, a înflorit, a cu­cerit vechiul lac, fără ca cineva să îi dea importanță. Abia în 2007, un pasionat de păsări a trecut întâmplător pe acolo și a descoperit minunea.

Comoara este descoperită

"Era în primăvara lui 2007. Mergeam, ca de obicei, la serviciu, către Berceni, și mi-a atras atenția acest loc. Îl știam și mereu mi se păruse doar un maidan unde trăiau în cocioabe câteva familii amărâte și unde mai veneau pescari. Dar în ziua aia era primăvară, toate erau de un verde crud și zeci de păsări zburau pe dea­su­pra, se auzeau glasurile lor vesele. Am început să vin zilnic aici și să descopăr locul. A durat un timp până am găsit toate cotloanele, canalele, până am înțeles harta lacurilor și a stufărișului. Veneam și stăteam câteva ore nemișcat, ascuns între ierburile înalte, și ceea ce ve­deam era incredibil. Nu era doar tabloul naturii, care te încarcă și te face să te simți extraor­dinar, nu era doar relaxarea dată de liniștea unui astfel de loc unde, pier­dut printre trestiile de stuf, uiți că ești într-un oraș mare și agitat. Erau surprize minunate, pentru orice pasionat de păsări. Am descoperit și fotografiat peste o sută de specii! Și unele dintre ele foarte rare, cum ar fi rața roșie sau cormoranul pitic, păsări aflate pe lista de pro­tecție maximă a tuturor convențiilor europene. În timp, am putut să mă apropii de ele, să le văd frumusețea de o diversitate extra­ordinară", spune Cristian Mihai, cel care a redescoperit lacul Văcărești.
Chiar și acum, iarna, vine să observe și să admire pă­sările care nu au plecat și rezistă aici. Încălțat cu bo­canci, cu un fes simplu, rulat pe cap, Cristian vine și stă ore întregi, ghemuit în locuri anume, știute de el, doar ca să fotografieze o pasăre sau ca să se bucure în tăcere de viața simplă a naturii. Are mereu un rucsac mic în spate și poartă în el doar două scule: un binoclu și apa­ratul de fotografiat. Dacă vrei să vezi o Deltă adevă­rată, poți merge la Comana, lângă București. Dar până acolo faci câteva ore. Aici, însă, Cristian vine și dacă are doar o oră liberă. Cel mai mult îi place dimineața, devreme: atunci au păsările cea mai intensă activitate. Iarna nu sunt așa multe, dar dacă le împinge crivățul din est, sunt destule. Dacă mai e și zăpadă și cerul e înno­rat, e per­fect: lumina se reflectă din zăpadă și parcă ești într-un uriaș studio foto. Sigur că pentru un pasionat de păsări, cele mai frumoase momente sunt când vezi și reușești să fotografiezi exemplare rare. Nu e puțin lucru să ieși de la metrou și, în doar câteva minute, să fii la câțiva metri de o egretă albă, zburlindu-și cu nonșalanță aripile, sau de grația lebedelor. Dacă ai răbdare, natura te recompensează. A urmărit păsări de la primele beți­șoa­re adunate pentru cuib și până la prima plimbare a puilor abia ieșiți din găoace. Câteodată, a stat nemișcat ore la rând, doar ca să audă glasul unei anumite păsări. Și s-a întâmplat chiar să fotografieze un fluture de noap­te foarte rar. "Am fotografiat un fluture de noapte, pen­tru că era foarte frumos, m-a impresionat desenul de pe aripile sale. S-a dovedit a fi un fluture rar, în Suedia, unde un cercetător studia acea specie. M-a rugat să îi trimit fotografia, pentru că nu avea nici măcar o ima­gine cu el. Am primit după aceea cartea cu studiul său științific, unde apărea și fluturele fotografiat de mine. Acest parc ar putea să devină emblema orașului și cred că ar putea să provoace un pelerinaj al pasionaților de natură", spune Cristian în șoaptă, în timp ce stăm ghe­muiți, pentru a vedea o pereche de rațe ieșite la pro­me­nadă.
Timp de cinci ani, Cristian Mihai a admirat și a foto­grafiat natura lacului Văcărești. A descoperit că micile lacuri din interior nu sunt doar acumulări de apă de la ploaie, ci au propriile izvoare, a învățat locurile de cui­bărit și a ajuns să se apropie la doar câțiva metri de familiile de chirighițe. A înțeles și că păsările din acest parc natural sunt de trei feluri: unele trăiesc pe apă, altele în mlaștinile din apropiere și multe au nevoie doar de stepa marginilor. În 2012, l-a întâlnit pe Cristi Lascu, directorul revistei "National Geographic România", și acesta a avut ideea că trebuie făcut ceva pentru prote­jarea întregii zone. A format o echipă de experți. Fiecare a studiat câte o bucățică din parc: insectele, păsările, plan­tele sau micile mamifere viețuitoare aici. O echipă în care se lucrează numai pe bază de voluntariat, din dra­­goste față de natură și față de București. Când primul reportaj bine documentat a apărut în "National Geogra­phic", imediat proiectul a primit susținerea presei și a mai multor organizații de me­diu. Însuși ministrul Me­diu­lui, Rovana Plumb, a venit la fața locului, oferindu-și susținerea pentru un astfel de proiect. Iar Ambasadorul Argentinei a de­clarat oficial că s-ar bucura să existe un astfel de parc în Bu­curești, asemănător cu cel din Bue­nos Aires. Acum, echipa de experți voluntari adună ar­gumente științifice pentru ob­ținerea statutului de Parc Na­tu­ral pentru lacul Văcărești. Proiectul este condus de Flo­rin Stoican, cel ce a reușit în Vâlcea, doar cu ajutorul unui ONG și al comunității locale, să facă din zona Buila Vântu­rarița, unul din cele mai fru­moase Parcuri Naționale din România.

Aer pentru un oraș asfixiat

"Ce e special cu acest loc este că natura s-a în­tors după ce au plecat bul­dozerele și că e în mijlocul unui oraș unde găsim 10% din populația ță­rii. În același timp, dacă în Ro­mânia sunt în total apro­ximativ patru sute de specii de păsări, doar aici putem vedea peste o sută de spe­cii. Dintre ele, 29 sunt pe lista roșie de protecție. Este o miză educa­țională extraordinară: oame­nii pot veni să se plimbe aici și să afle pe viu foarte multe lucruri despre natură", spune Florin Stoican. Toc­mai de aceea, a optat pen­tru denu­mirea de Parc Na­tural și nu de Rezervație Naturală: mai pu­țină res­tricție și mai multă li­ber­tate pentru admiratori și curioși. În cele din urmă, însă, Ministerul Mediului va hotărî statutul zonei, pe baza stu­diilor făcute de voluntarii spe­cialiști. Și fiecare specialist reprezintă câte o instituție impor­tantă: Academia Româ­nă, Grădina Botanică sau Bird Watching România sunt doar câteva dintre ele.
Într-o plimbare prin acest parc imens, alături de Florin Stoican, mergând pe potecile înguste, bătătorite de pescari, am încercat să înțeleg cum poate natura re­zista în mijlocul unei zone cu trafic auto infernal, blocuri de beton și mor­ma­ne de gunoi. Există o armonie în această coabi­tare? Oameni, păsări și animale pot trăi împreună pe o insulă de asfalt cum este Bucureștiul sau să fie vorba de un miracol? Ne-am oprit și am admirat o pe­reche de vânturei de seară, plutind într-un punct fix, așteptându-și prada. Apoi Florin mi-a explicat: "E un miracol, în sensul că natura își arată forța. Avem aici, la nivelul plan­telor, foarte multe specii invazive, ele și-au recuce­rit teritoriul în 20 de ani. Pen­tru că au fost lăsate în pace și pentru că digul le-a asigurat o protecție față de oameni, ei fiind cei ce dezechilibrează o posibilă armonie cu natura. Peste tot veți vedea, în marginea parcului, gunoaie aruncate cu bună știință. De multe ori, chiar și aces­te deșeuri sunt transformate de natură. De exemplu, vedeți mormanul acela de betoane? Este o casă per­fectă pentru o anumi­tă specie de șerpi. Dacă ne res­pectăm reciproc, putem coabita. Toate vietățile de aici vor avea o casă și ne vor învăța lucruri despre natură, iar noi vom câștiga cu­noaș­tere și... cum acest loc ar putea să fie cel mai mare parc al Bucu­reștiului, vom avea un plămân nou pentru un oraș asfixiat. Parcul Văcărești va fi de trei ori mai mare decât cel mai mare parc pe care îl avem acum în capitală!".
Capul e gri cenușiu, aproape negru. Are sprân­cene albe, abia ghicite. Întregul piept e de un galben solar, strălucitor. Tot spatele e verzui-măsliniu și coada e lungă, neagră, pe margine cu o dungă delica­tă, albă. Își mișcă neîncetat coada în sus și în jos, cum e normal pen­tru o codobatură. Mă privește cura­joasă, până mă apropii la doar câțiva metri de ea. Se întoarce și își umflă pieptul auriu, ca să fie sigură că i-am observat minunăția. Codobatura galbenă e o păsăruică cât o pal­mă și toate desenele penajului ei sunt parcă o mi­niatură, pictată cu mare măiestrie. De obicei, vine pri­măvara, în stoluri mari. Cea pe care o văd acum e probabil prima ajunsă aici, ademenită de zilele acestui februarie primăvăratic. Zboară pe o cren­guță, nu de­parte de un pițigoi care începe să cânte. Co­dobatura își mai umflă o dată singura și prețioasa po­doabă, piep­tul galben, ca răspuns la marea scofală a pițigoiu­lui, și plutește lin, până în vârful unei trestii de stuf. Mă privește de acolo nedumerită, mișcându-și ca­pul curios. Apoi zboară către cer și eu pot să o urmăresc făcând salturi și piruete cu norii învârtoșați pe fundal. Privirea nu e oprită de nimic: nici de blocuri, nici de antene sau stâlpi sau case cu etaj. Blocurile se văd la orizont, departe, mici ca niște mușuroaie gri cu multe ferestruici, ca și cum acolo ar locui niște insecte exilate. Liniștea și pacea stârcilor, alunecarea domoală a unei lișițe pe apă sau nemișcarea în tăcere a unei berze cu pi­ciorul ridicat în aer, toate se aștern peste istoria com­plicată, peste chinul deținuților politici sau disperarea arhitecților salvând din moloz bucăți de frescă, bucăți din sfinții mânăstirii Văcăreștilor. Calmul naturii - aer plin doar de foșnetul stufului - pare un acoperământ așternut peste zbuciumul orașului. A învelit istoria dureroasă a acestui loc, huruitul buldozerelor, chiar și ura securiștilor de odinioară, făcuți cordon, în fața oamenilor ce plângeau la demolarea bisericii lor.
I s-a spus acestui loc și Delta Văcărești sau Delta dintre blocuri. Deși nu e o deltă propriu-zisă: niciun râu nu trece pe aici. Și totuși, poți simți cum ia naștere un nou teritoriu, cum o nouă viață și o nouă lume înfloresc în mirosul dulceag al bălților și al plantelor putrezite la marginea lacurilor. Apa clipocește printre trestiile stufu­lui și frunzele lui foșnesc ca un oftat prelung, la adierea vântului. Dincolo de digul de beton, bănuiești agitația mo­torizată, zvâcnind în arterele asfaltate ale orașului. Te ghemuiești și mai mult într-un loc ascuns, lângă o salcie mare, așteptând să auzi aripile unei păsări lovind apa.

Foto: CRISTIAN MIHAI (5)