București, stația Piața Sudului. Ies de la metrou și mă trezesc în mijlocul unui bazar pestriț și asurzitor, unde fiecare tarabagiu își strigă marfa. Haine ieftine colorate, zarzavaturi, electronice chinezești, flori, pește. Miroase a mici și a cârnați fripți la grătar. Pe bulevard, mașinile sunt bară la bară. O iau printre ele, încerc să nu respir. Se aude de departe țipătul unei ambulanțe care vine, sirenele sunt tot mai aproape, încep claxoanele, șoferii înjură. E verde și motoarele pornesc turate, divizia de mașini începe să se miște cu zgomot de tancuri, până la următorul semafor. Fac dreapta pe prima străduță, apoi stânga. Urc scările de beton ale digului și sus, acolo, am scăpat! Uf! Mă opresc, închid ochii și știu! În mijloc vor fi lacurile. Cu luciul lor calm, nemișcat. Vor tremura doar un pic, la vreo adiere pierdută a vântului. Un labirint de canale cu stuf înalt, de peste trei metri, unindu-se deasupra ta, încât vei putea rătăci prin aceste tuneluri verzi, alunecând ușor cu barca, exact ca în Delta Dunării. Nu e Delta Dunării, e Delta Bucureștiului. Un loc în mijlocul orașului, care va fi casa a peste o sută de specii de păsări care cuibăresc sau sunt doar în trecere și au făcut popas aici. Vor fi pești sub argintiul apei și gâze zburând la întâmplare, prin aerul răcoros, în timp ce fluturi de noapte vor dormi ascunși sub câte o frunză. De-aici vei putea privi cerul și orizontul, vei putea respira liniștit, vei reuși să îți auzi gândurile. Acest loc va fi miezul, doar miezul curat și protejat al celui mai frumos parc în care nu se va întâmpla niciodată nimic, ci doar natura, în toată libertatea ei, va face regulile. În jurul său vor fi alei pentru promenadă, cu băncuțe și pasarele, cu podețe și foișoare, de unde curioșii să poată admira natura, fără să o deranjeze prea tare. Desigur, va fi și o zonă amenajată clasic, cu locuri de joacă pentru copii, cu balansoare și tobogane. Iar sus de tot, pe digul de opt metri ce înconjoară zona, vor fi piste pentru alergare, pentru biciclete și, la distanțe egale, piloni pentru cei care vor să observe cu binoclul întreaga minunăție ce le stă la picioare: 190 de hectare de natură chiar în inima Bucureștiului, la doar câteva minute de centru! Nu, nu este un vis al vreunui bucureștean înnebunit de traficul infernal al marilor bulevarde, sufocat de gaze și noxe, obosit de claxoane și sirene sau dezamăgit de parcurile puține și aglomerate! Acest loc există cu adevărat: este lacul Vacărești. Și este pe cale să devină cel mai mare și mai frumos parc al capitalei! Un adevărat miracol al naturii, în mijlocul betoanelor și asfaltului. Povestea lui începe de mult, în urmă cu mai bine de două sute de ani, când aici erau domeniile Mavrocordaților.
Biserica spulberată
Nimeni nu știe de ce anume locul acesta din București se numește Văcărești. N-are nicio legătură cu marii boieri Văcărești, despre care am învățat la școală, deși toată lumea crede că e vorba de ei. Mulți consideră că numele i se trage de la vechiul izlaz unde odinioară, oamenii simpli își duceau vacile la păscut. Sigur este că în apropiere, familia domnitorilor Mavrocordați a ridicat, timp de două generații, Mânăstirea Văcărești, o emblemă a orașului de altădată, făcută în cel mai frumos stil brâncovenesc. Mânăstirea nu era doar cea mai mare din sud-estul Europei, dar arhitectura ei era o capodoperă, de la coloanele acoperite cu solzi de piatră și până la frescele pictate, parcă, cu lumină. În mod tragic, mânăstirea a fost însă transformată într-o închisoare. Mai întâi pentru revoluționarii de la 1848, apoi pentru deținuții de drept comun și, în cele din urmă, pentru deținuții politici. Slavici, Arghezi, Rebreanu, Zelea Codreanu și mulți alții au fost ținuți aici, în chiliile călugărilor, "îmbunătățite" cu gratii la geamuri. Până la urmă, comuniștii au demolat mânăstirea și, în ciuda protestelor, au decis să distrugă și biserica. Sutele de oameni veniți să apere sfântul lăcaș au fost ținuți la distanță de cordoanele de securiști, în timp ce buldozerele au pus la pământ ceea ce mai rămăsese din cea mai frumoasă biserică a Bucureștilor. În apropiere, a mai supraviețuit un timp cartierul Văcăreștilor, o zonă liniștită de mahala, cu case țărănești și grădini. Dar comuniștii s-au hotărât să demoleze și aceste case. Au fost rase într-un timp record și mulți dintre oameni nu au fost despăgubiți niciodată. Demolarea avea un scop precis: realizarea unui nou lac de acumulare. În 1988, digul de beton înalt de opt metri, care încercuia suprafața enormă, de aproape două sute de hectare, era gata. Chiar și fundul lacului fusese adâncit și nivelat. Totul era pregătit. Numai că planul faraonic de a face un canal de peste 30 de kilometri, de la Argeș până în București, nu avea să reușească. Lucrările s-au oprit după doar opt kilometri. Ca soluție alternativă, s-a încercat alimentarea cu apă din Dâmbovița. Timp de patru luni, s-a pompat încontinuu, până ce lacul s-a umplut. Și atunci s-a văzut că pe undeva erau scurgeri. Fie prin baraj, fie pe sub el. Un întreg cartier a fost inundat degeaba și oamenii evacuați. Autoritățile comuniste au abandonat ideea, iar în 1989 a venit revoluția, care a schimbat toate planurile. Pe vechiul loc al Mânăstirii Văcărești s-a construit un magazin uriaș, templu al capitalismului și al comerțului. Pe vechiul cartier inundat s-a ridicat un hotel de lux, iar unde odinioară erau case, au apărut blocuri-turn, cu apartamente noi și moderne, care încă nu și-au găsit cumpărătorii.
Lacul a rămas un teren mlăștinos, pe care nu l-a vrut nimeni. Rechinii imobiliari l-au ocolit, pentru că drenarea apelor ar fi costat mai mult decât terenul însuși, în timp ce Ministerul Mediului și-a pasat responsabilitatea cu Apele Române. Cine să vrea administrarea unui loc care înghite bani, fără să aducă vreun profit gras?
În felul acesta, natura a avut șansa de a recupera ceea ce îi aparținuse de la început. Mai întâi a apărut stuful pe lângă bălți, apoi alte plante crescute din semințe aduse de vânt, apoi păsările, șerpii, vulpile. Natura își găsea un refugiu perfect aici. Dacă, inițial, digul de beton trebuia să țină lacul în matcă, el a devenit un zid care ținea orașul la distanță, asigurând tihna și liniștea naturii. Timp de 17 ani, verdeața s-a întins, a înflorit, a cucerit vechiul lac, fără ca cineva să îi dea importanță. Abia în 2007, un pasionat de păsări a trecut întâmplător pe acolo și a descoperit minunea.
Comoara este descoperită
"Era în primăvara lui 2007. Mergeam, ca de obicei, la serviciu, către Berceni, și mi-a atras atenția acest loc. Îl știam și mereu mi se păruse doar un maidan unde trăiau în cocioabe câteva familii amărâte și unde mai veneau pescari. Dar în ziua aia era primăvară, toate erau de un verde crud și zeci de păsări zburau pe deasupra, se auzeau glasurile lor vesele. Am început să vin zilnic aici și să descopăr locul. A durat un timp până am găsit toate cotloanele, canalele, până am înțeles harta lacurilor și a stufărișului. Veneam și stăteam câteva ore nemișcat, ascuns între ierburile înalte, și ceea ce vedeam era incredibil. Nu era doar tabloul naturii, care te încarcă și te face să te simți extraordinar, nu era doar relaxarea dată de liniștea unui astfel de loc unde, pierdut printre trestiile de stuf, uiți că ești într-un oraș mare și agitat. Erau surprize minunate, pentru orice pasionat de păsări. Am descoperit și fotografiat peste o sută de specii! Și unele dintre ele foarte rare, cum ar fi rața roșie sau cormoranul pitic, păsări aflate pe lista de protecție maximă a tuturor convențiilor europene. În timp, am putut să mă apropii de ele, să le văd frumusețea de o diversitate extraordinară", spune Cristian Mihai, cel care a redescoperit lacul Văcărești.
Chiar și acum, iarna, vine să observe și să admire păsările care nu au plecat și rezistă aici. Încălțat cu bocanci, cu un fes simplu, rulat pe cap, Cristian vine și stă ore întregi, ghemuit în locuri anume, știute de el, doar ca să fotografieze o pasăre sau ca să se bucure în tăcere de viața simplă a naturii. Are mereu un rucsac mic în spate și poartă în el doar două scule: un binoclu și aparatul de fotografiat. Dacă vrei să vezi o Deltă adevărată, poți merge la Comana, lângă București. Dar până acolo faci câteva ore. Aici, însă, Cristian vine și dacă are doar o oră liberă. Cel mai mult îi place dimineața, devreme: atunci au păsările cea mai intensă activitate. Iarna nu sunt așa multe, dar dacă le împinge crivățul din est, sunt destule. Dacă mai e și zăpadă și cerul e înnorat, e perfect: lumina se reflectă din zăpadă și parcă ești într-un uriaș studio foto. Sigur că pentru un pasionat de păsări, cele mai frumoase momente sunt când vezi și reușești să fotografiezi exemplare rare. Nu e puțin lucru să ieși de la metrou și, în doar câteva minute, să fii la câțiva metri de o egretă albă, zburlindu-și cu nonșalanță aripile, sau de grația lebedelor. Dacă ai răbdare, natura te recompensează. A urmărit păsări de la primele bețișoare adunate pentru cuib și până la prima plimbare a puilor abia ieșiți din găoace. Câteodată, a stat nemișcat ore la rând, doar ca să audă glasul unei anumite păsări. Și s-a întâmplat chiar să fotografieze un fluture de noapte foarte rar. "Am fotografiat un fluture de noapte, pentru că era foarte frumos, m-a impresionat desenul de pe aripile sale. S-a dovedit a fi un fluture rar, în Suedia, unde un cercetător studia acea specie. M-a rugat să îi trimit fotografia, pentru că nu avea nici măcar o imagine cu el. Am primit după aceea cartea cu studiul său științific, unde apărea și fluturele fotografiat de mine. Acest parc ar putea să devină emblema orașului și cred că ar putea să provoace un pelerinaj al pasionaților de natură", spune Cristian în șoaptă, în timp ce stăm ghemuiți, pentru a vedea o pereche de rațe ieșite la promenadă.
Timp de cinci ani, Cristian Mihai a admirat și a fotografiat natura lacului Văcărești. A descoperit că micile lacuri din interior nu sunt doar acumulări de apă de la ploaie, ci au propriile izvoare, a învățat locurile de cuibărit și a ajuns să se apropie la doar câțiva metri de familiile de chirighițe. A înțeles și că păsările din acest parc natural sunt de trei feluri: unele trăiesc pe apă, altele în mlaștinile din apropiere și multe au nevoie doar de stepa marginilor. În 2012, l-a întâlnit pe Cristi Lascu, directorul revistei "National Geographic România", și acesta a avut ideea că trebuie făcut ceva pentru protejarea întregii zone. A format o echipă de experți. Fiecare a studiat câte o bucățică din parc: insectele, păsările, plantele sau micile mamifere viețuitoare aici. O echipă în care se lucrează numai pe bază de voluntariat, din dragoste față de natură și față de București. Când primul reportaj bine documentat a apărut în "National Geographic", imediat proiectul a primit susținerea presei și a mai multor organizații de mediu. Însuși ministrul Mediului, Rovana Plumb, a venit la fața locului, oferindu-și susținerea pentru un astfel de proiect. Iar Ambasadorul Argentinei a declarat oficial că s-ar bucura să existe un astfel de parc în București, asemănător cu cel din Buenos Aires. Acum, echipa de experți voluntari adună argumente științifice pentru obținerea statutului de Parc Natural pentru lacul Văcărești. Proiectul este condus de Florin Stoican, cel ce a reușit în Vâlcea, doar cu ajutorul unui ONG și al comunității locale, să facă din zona Buila Vânturarița, unul din cele mai frumoase Parcuri Naționale din România.
Aer pentru un oraș asfixiat
"Ce e special cu acest loc este că natura s-a întors după ce au plecat buldozerele și că e în mijlocul unui oraș unde găsim 10% din populația țării. În același timp, dacă în România sunt în total aproximativ patru sute de specii de păsări, doar aici putem vedea peste o sută de specii. Dintre ele, 29 sunt pe lista roșie de protecție. Este o miză educațională extraordinară: oamenii pot veni să se plimbe aici și să afle pe viu foarte multe lucruri despre natură", spune Florin Stoican. Tocmai de aceea, a optat pentru denumirea de Parc Natural și nu de Rezervație Naturală: mai puțină restricție și mai multă libertate pentru admiratori și curioși. În cele din urmă, însă, Ministerul Mediului va hotărî statutul zonei, pe baza studiilor făcute de voluntarii specialiști. Și fiecare specialist reprezintă câte o instituție importantă: Academia Română, Grădina Botanică sau Bird Watching România sunt doar câteva dintre ele.
Într-o plimbare prin acest parc imens, alături de Florin Stoican, mergând pe potecile înguste, bătătorite de pescari, am încercat să înțeleg cum poate natura rezista în mijlocul unei zone cu trafic auto infernal, blocuri de beton și mormane de gunoi. Există o armonie în această coabitare? Oameni, păsări și animale pot trăi împreună pe o insulă de asfalt cum este Bucureștiul sau să fie vorba de un miracol? Ne-am oprit și am admirat o pereche de vânturei de seară, plutind într-un punct fix, așteptându-și prada. Apoi Florin mi-a explicat: "E un miracol, în sensul că natura își arată forța. Avem aici, la nivelul plantelor, foarte multe specii invazive, ele și-au recucerit teritoriul în 20 de ani. Pentru că au fost lăsate în pace și pentru că digul le-a asigurat o protecție față de oameni, ei fiind cei ce dezechilibrează o posibilă armonie cu natura. Peste tot veți vedea, în marginea parcului, gunoaie aruncate cu bună știință. De multe ori, chiar și aceste deșeuri sunt transformate de natură. De exemplu, vedeți mormanul acela de betoane? Este o casă perfectă pentru o anumită specie de șerpi. Dacă ne respectăm reciproc, putem coabita. Toate vietățile de aici vor avea o casă și ne vor învăța lucruri despre natură, iar noi vom câștiga cunoaștere și... cum acest loc ar putea să fie cel mai mare parc al Bucureștiului, vom avea un plămân nou pentru un oraș asfixiat. Parcul Văcărești va fi de trei ori mai mare decât cel mai mare parc pe care îl avem acum în capitală!".
Capul e gri cenușiu, aproape negru. Are sprâncene albe, abia ghicite. Întregul piept e de un galben solar, strălucitor. Tot spatele e verzui-măsliniu și coada e lungă, neagră, pe margine cu o dungă delicată, albă. Își mișcă neîncetat coada în sus și în jos, cum e normal pentru o codobatură. Mă privește curajoasă, până mă apropii la doar câțiva metri de ea. Se întoarce și își umflă pieptul auriu, ca să fie sigură că i-am observat minunăția. Codobatura galbenă e o păsăruică cât o palmă și toate desenele penajului ei sunt parcă o miniatură, pictată cu mare măiestrie. De obicei, vine primăvara, în stoluri mari. Cea pe care o văd acum e probabil prima ajunsă aici, ademenită de zilele acestui februarie primăvăratic. Zboară pe o crenguță, nu departe de un pițigoi care începe să cânte. Codobatura își mai umflă o dată singura și prețioasa podoabă, pieptul galben, ca răspuns la marea scofală a pițigoiului, și plutește lin, până în vârful unei trestii de stuf. Mă privește de acolo nedumerită, mișcându-și capul curios. Apoi zboară către cer și eu pot să o urmăresc făcând salturi și piruete cu norii învârtoșați pe fundal. Privirea nu e oprită de nimic: nici de blocuri, nici de antene sau stâlpi sau case cu etaj. Blocurile se văd la orizont, departe, mici ca niște mușuroaie gri cu multe ferestruici, ca și cum acolo ar locui niște insecte exilate. Liniștea și pacea stârcilor, alunecarea domoală a unei lișițe pe apă sau nemișcarea în tăcere a unei berze cu piciorul ridicat în aer, toate se aștern peste istoria complicată, peste chinul deținuților politici sau disperarea arhitecților salvând din moloz bucăți de frescă, bucăți din sfinții mânăstirii Văcăreștilor. Calmul naturii - aer plin doar de foșnetul stufului - pare un acoperământ așternut peste zbuciumul orașului. A învelit istoria dureroasă a acestui loc, huruitul buldozerelor, chiar și ura securiștilor de odinioară, făcuți cordon, în fața oamenilor ce plângeau la demolarea bisericii lor.
I s-a spus acestui loc și Delta Văcărești sau Delta dintre blocuri. Deși nu e o deltă propriu-zisă: niciun râu nu trece pe aici. Și totuși, poți simți cum ia naștere un nou teritoriu, cum o nouă viață și o nouă lume înfloresc în mirosul dulceag al bălților și al plantelor putrezite la marginea lacurilor. Apa clipocește printre trestiile stufului și frunzele lui foșnesc ca un oftat prelung, la adierea vântului. Dincolo de digul de beton, bănuiești agitația motorizată, zvâcnind în arterele asfaltate ale orașului. Te ghemuiești și mai mult într-un loc ascuns, lângă o salcie mare, așteptând să auzi aripile unei păsări lovind apa.
Foto: CRISTIAN MIHAI (5)