Pictorul FRANCISC CHIUARIU - "Mi-au trebuit zece ani ca să înţeleg că vreau să fac pictură, să las totul deoparte şi să stau numai în atelier"

Un artist român şi european

În fiecare zi intră în atelier la opt şi jumătate dimineaţa şi stă până la miezul nopţii. Singur, cu visele lui, care parcă plutesc prin liniştea în­căperii, printre pensule şi culori, şi i se strecoară, încet, în tablouri. La 48 de ani, Francisc Chiuariu s-a aşezat cu autoritate printre reprezentanţii de frunte ai noului val al picturii din România. Pictor de idee şi de culoare, el şi-a dilatat enorm şi strălucitor, prin truda-i solitară din atelier, universul artistic. În doar cinci ani de zile, Francisc Chiuariu şi-a pus faţă în faţă publicul, ca într-o oglindă, cu picturile lui neaşteptate şi stranii. Ca o confirmare a acestei ascensiuni, Francisc Chiuariu a fost primul artist român care a spart bariera psiholo­gică a preţurilor pentru arta noastră contemporană. În 2010, la Casa de licitaţie Artmark, unul dintre Îngerii săi s-a vândut cu 5500 de euro. Lui i-a urmat apoi irezistibila ofensivă a pictorilor de la Cluj, gru­paţi în jurul Galeriei Plan B. Francisc Chiuariu face parte şi el dintr-o grupare, de data asta din Bucu­reşti, condusă de un gale­rist tânăr şi foarte valo­ros: Cosmin Năsui. Sub "bagheta" lui, artiştii ro­mâni au reuşit să fie in­vitaţi, în ultimii doi ani, la bienale, târguri de artă şi expoziţii de excepţie: Liverpool, Paris, Bru­xelles, Moscova, Berlin. Din care Francisc Chiuariu nu a lipsit.

În spatele perdelei

- Francisc Chiuariu, drumul tău pe calea picturii n-a fost unul linear. Până în anul 2000, ai fost asis­tent la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti, apoi ai renunţat la cariera universitară şi ai luat viaţa pe cont propriu. O vreme, ai dispărut de pe simeze. Azi eşti unul dintre pictorii de succes ai României. Cum s-a întâmplat?

- Când am plecat din Academia Naţională de Artă, cum se numea atunci, am stat cinci ani de zile "în spa­tele perdelei". Ca orice pic­tor, trebuia şi eu să-mi câştig existenţa, pentru că pe atunci nu se putea trăi din vânzări. Aşa că m-am apucat de de­co­raţiuni interioare şi artă decorativă. Din păcate, tipul ăsta de artă nu e deloc vala­bil aici, la noi. Ea este percepută în Ro­mâ­nia ca artă de pus pe pere­te, ca să nu stea locul gol, un fel de umplutură. Apoi, în 2005, m-am întors din nou în ate­lier, la pictură. Deşi încă nu simţeam nevoia s-o fac. Dar în acelaşi an m-am întâl­nit cu un prieten artist care mi-a spus: "Te cam uită lumea; ai ieşit din spectrul vizi­bil!" Şi, în clipa aia, s-a schimbattot. Câştigam foarte bine şi aveam şi atunci atelierul meu de pictură. Dar relaţia mea cu lumea artei dispă­ruse cumva, începuse să se dilueze şi eu nu-mi dădeam seama. Să fii în galerii şi în ex­poziţii, să fii în compe­tiţie cu mişcarea artistică asu­mată, asta înseamnă artă vie. Iar eu stăteam în spatele unui paravan şi mă ocupam doar de afaceri, într-un soi de dolce farniente. Aşa că în 2006 am închis acest ca­pi­tol, furios că ratasem, cinic, ani din viaţa mea de ar­tist, şi am început să pictez dezlănţuit. Era a doua oară când o luam de la capăt. Aşa că acum, dacă privesc înapoi la drumul meu, pe mine cumva mă sperie când văd, la noi, tineri artişti care vor ca încă din facultate să fie expuşi în galerii şi să vândă cu preţuri de mii şi mii de euro, dacă se poate chiar din anul întâi! Iar dacă dealerii şi curatorii de artă îi încura­jează pe drumul ăsta, nu-i bine! Nu poţi face artă fără ani de experienţă. E aşa cum mărtu­risea Sorin Ilfo­veanu: "Abia după cinci ani mi-am dat seama că vreau să fac pictură şi să fiu artist". Mie mi-au trebuit zece ani ca să înţeleg că vreau să fac pictură, să las totul deoparte şi să stau nu­mai în atelier.
Dar norocul nu-ţi iese zilnic în drum. De fapt, starea celor tineri e mai complicată, aşa cum a fost şi la mine. În facultate sunt nişte şanse bune care ţi se dau, un feedback intens de la profesor, care te capa­citează la maximum, încât ai o încredere neţăr­murită în forţele tale. Şi când termini faculta­tea, e nenorocire. Nu mai e nimic. Aşa că ceea ce face acum Petru Lucaci, la galeria lui "Victoria Art Center", este formidabil. El îşi ajută studenţii să nu se trezească după facultate cu un gol în faţă şi un pustiu. Să se insereze în mişcarea reală a artei. Când am terminat eu, în 1993, nu era nimic din toate acestea: nici piaţă de artă, nici curatori experimentaţi, nimic!

Cu toate pânzele sus

- Care au fost întâlnirile importante din viaţa ta, cele care ţi-au marcat destinul?

- Prima întâlnire a fost cu artistul vizual bucureş­tean Mihai Zgondoiu. Şi a fost şi prima mea reuşită de­cisivă, prilejuită de Reţelele mele. El este coordonator al spaţiului 020302 de lângă Piaţa Unirii. Şi, deşi este mai tânăr decât mine, m-a ajutat să expun acolo şi astfel, treptat, am intrat în cercul lui de artişti. Fiindcă, aşa cum ţi-am spus, eu rămăsesem pe dinafară. Pe Zgondoiu l-am cunoscut în 2008, aşa că din 1993, de la absolvire, am avut 15 ani în care am fost lăsat în afară total.

- La fel ca toată generaţia dintre 1990 şi 2000, artişti foarte buni.

- Aşa e. De noi nu s-a ocupat nimeni şi nimeni n-a vorbit. Generaţia de după noi şi cea de acum forţează puternic, cu vântul afirmării internaţionale în pânze, înspre valoare şi performanţă. Şi eu a trebuit să lupt împotriva acestei distanţări, aşa că am tras, am tot tras, ca să mă apropii de oameni cu 15-20 de ani mai tineri decât mine şi să merg înainte. O lecţie foarte dură.

- Care a fost următoarea întâlnire densă, forma­toare a ta?

- După Mihai Zgondoiu, a doua întâlnire decisivă a fost cea cu Cosmin Năsui, care m-a luat în portofoliul galeriei lui, în 2010. Galeria lui se numeşte chiar Năsui Galery. Mai târziu, am început o colaborare fructuoasă şi cu Galeria AnnArt. Gabriela Massaci de la AnnArt este, şi ea, un director de excepţie: să vinzi artă azi la noi e foarte greu. Mie mi-a vândut la preţuri bune în Elveţia, Spania, Israel şi SUA.

- Ce ai învăţat din aceste întâlniri ale destinului tău de artist?

- Cosmin Năsui este deschizător de drumuri pentru Bucureşti. Nimeni nu a mai făcut în Bucureşti ce face el. Mulţi trebuie să învăţe de la el ce înseamnă să faci proiecte serioase şi să te iei la trântă cu scenele artistice mari ale lumii, faţă în faţă cu boarduri pretenţioase şi cărora tre­buie să le prezinţi un proiect care să-i atragă; pentru că altfel ţi-l arun­că la coş! Şi proiectele lui Cosmin Năsui au fost acceptate la bienale in­terna­ţionale prestigioase. Pe urmă, din bienale au urmat invitaţii pentru noi, în galerii bune, iar asta e foarte mult pentru artistul ro­mân contem­poran. Noi nu putem reuşi dacă nu ne expu­nem lucrările şi în gale­riile occiden­tale. Şi, să fim bine înţeleşi, eu nu pledez ca să ne deschi­dem bra­ţele Vestului, ne­con­diţionat. Ci pentru a ne trăi conştient tim­pul, ieşind şi expunând în galerii şi la bie­nale puternice. La Liver­pool, la Paris, la Bu­dapesta, la Berlin, la Moscova, am înţeles că noi trebuie să fim contemporani cu artiş­tii din toate capitalele mari ale lumii. Şi când expui lângă artişti străini şi faci o com­pa­raţie, atunci ieşi şi din entropia şi blocajul artistic din România. Unde încă mai contează doar ce pictăm şi cum ne gratulăm între noi. Dar şi dincolo se face şi artă religioasă, şi artă lai­că, artă de toate formele. Arta este o sferă vie, care se mişcă. Şi tu, ca artist al Europei, tre­buie să faci parte din ea.

Îngeri, păpuşi şi umbre misterioase

Începusem să răsfoiesc un album apărut recent, din care se revărsau imaginile pline de invenţie şi culoare ale lui Francisc Chiuariu. Când şi când, pictorul îmi arăta şi câte unul dintre tablourile acelea "secrete" pe care şi le ţine întoarse cu faţa la pereţii atelierului.

- Hai să vorbim acum şi despre pictura ta, Fran­cisc Chiuariu. Cum ţi-a venit, de pildă, ideea acestor îngeri ai tăi, aproape apocaliptici?

- În 1990, când am făcut prima oară îngeri, eram în anul patru de facultate. Pe atunci, îmi plăcea să mai hoinăresc prin barurile şi cârciumioarele, bombele, cum le spuneam noi, de pe lângă Gara de Nord, de pe Griviţei, care erau chiar lângă facultatea noastră. Şi chiar atunci apăruse pentru prima dată, în Bucureşti, stratul ăsta de copii ai străzii. Copii părăsiţi de părinţi. Căminele de copii erau prea puţine şi nu îi puteau ab­sorbi. Şi eu mă tot întâlneam cu aceşti copii ai străzii. Atunci am făcut prima oară îngeri. I-am numit îngeri ai străzii, copii amărâţi, cerşetori drogaţi, care absorbeau tot ce e mai rău din societatea românească ce intrase şi ea din comunism, deci dintr-o închisoare, direct în libertate. Iar copiii ăştia trăiau zi şi noapte pe străzi. Păi, dacă vezi un copil care trăieşte ani de zile pe străzi, nu te gândeşti că trebuie să aibă şi un protector, un înger? Că altminteri e greu de înţeles cum rezistă el acolo. În '90 erau enorm de mulţi copii, erau găşti. Şi, cu anii, copiii ăştia ajungeau într-un fel de uzură, de degenerare şi mulţi dispăreau. Şi vezi că, în 2006, tema m-a căutat iar, ca pe o spirală. Şi m-am reîntâlnit cu îngerii. Dar Îngerii pe care i-am făcut în 2007-2008 sunt într-o relaţie mai apropiată cu o stare normală de înger. Îngerii mei mai vechi erau nişte proiecţii ale unor agitaţii interioare, cu un suport absolut cumplit, ima­ginile erau ca nişte plasme ce urmează să se cla­rifice, speram să fie şi societatea noastră norma­lă, şi Bucu­reş­tiul un oraş normal, nu unul distrus, cum gân­deam atunci. Era o zonă care mă afecta şi pe mine, sufletul meu era agitat şi exteriorul nu-mi oferea nicio garanţie de linişte, ci îmi amplifica şi mai mult dezechilibrele. Aveam senzaţia că totul a căzut undeva, într-un spaţiu fără frână. De asta spun că îngerii din 2008 sunt mai coerenţi. Iar unul dintre ei s-a vândut la Artmark pentru 5500 de euro. Cumpărătorul a fost timişoarean, dovedind încă o dată că Timişoara stă bine cu modernitatea europeană.

- Ce ai mai pictat după Îngeri?

- Păpuşile au urmat imediat după Îngeri. Pă­puşile mele sunt laitmotivul măştii. Iar asta pleacă de undeva, din copilăria mea. Sora mea a primit de la mama o păpuşă rusească, mare şi blondă, cu o rochiţă tip, un roz din ăsta cărămiziu. Păpuşa asta era extraordinară. Îmi plăcea foarte tare, dar mă şi speria. Era şi foarte mare, iar eu fiind mic, între păpuşă şi mine era o diferenţă de doar 10 centi­metri. Şi tot tim­pul aveam senzaţia că pă­puşa e un pericol în preajma mea. Dar mă şi atrăgea. Am în­ceput cu una, o păpuşă cu aripi, şi după aceea am mai pictat încă cinci, dintre care una, pe care am numit-o Nataşa, este o matrioşcă.

- Cum te-ai gândit să pictezi Reţelele, care sunt total diferite de Îngeri şi de Păpuşi?

- Le-am început pu­ţin mai târziu, în 2009-2010. Ele au fost prima serie care s-a impus pu­blicului şi criticilor. Seria mea de Reţele e bazată pe citaţio­nism, adică pe citate din lucrări de geniu ale lu­mii şi aduse în contem­po­ra­neitate.

- De ce le-ai spus Reţele acestor alegorii ale tale?

- Pentru că reţelele se construiesc în orice. Noi trăim într-o reţea, şi atâta vreme cât nu con­ştien­tizăm că reţeaua ne dezu­manizează şi nu ne lasă să ne păs­trăm sau să ne mai păstrăm din ce mai avem din uma­nul din noi, o să ajun­gem nişte accesorii ale reţe­lei. Fie că e reţea ban­cară, fie că e reţea con­su­meristă, re­ţea ideologică, orice.

- Povesteşte-mi acum ceva despre seria ta aproa­pe paranormală, pe care ai numit-o Umbre.

- În 2011-2012, lucrând la altă serie, Outdoor, am început să mă îm­piedic în umbre. Niciodată nu m-am împiedicat până atunci. Şi mi-am dat seama că um­brele sunt paşaportul nostru pentru universalitate. Eu cred că noi, românii, am fost multă vreme consideraţi oameni fără umbră. Nu ştiu de ce. Realmente, am sim­ţit că am fost percepuţi aşa. După aceea, am mai obser­vat că umbrele noastre depind de starea noastră de spirit. Sunt stări de spirit. Sunt oameni care proiectează um­bre incandescente, sunt oameni care proiectează umbre argintii, unii umbre solare, unii umbre acvatice, unii proiectează umbre pământii, adică sunt oameni ai pământului. Umbra vor­beşte de fapt despre sufletul omu­lui, despre esenţa pe care i-a dat-o Dumnezeu. Şi spre surprinderea mea, am aflat că pe Discovery au confirmat că umbra, într-adevăr, e colorată. Da, dar eu descoperisem şi pictasem de­mult umbrele colorate ale oamenilor. De pildă, fata mea, din lucrarea asta numită Umbră 5, chiar avea, avea um­bra albastră. Crede-mă, cum se mişca ea pe role, umbra ei o simţeam albas­tră! Albastrul te împinge înainte, să pluteşti...

Epilog

- La sfârşit aş vrea să te mai întreb cum vezi tu viitorul artei româneşti?

- Cred că arta românească e în creştere. Deşi încă se plămădesc lucrurile. Dar important este că am ieşit şi noi, în sfârşit, în lume. Deşi tot trebuie lucrat mult la vizibilitatea artei româneşti. Noi, în mare măsură, am pierdut, pentru că nu s-a dorit ca arta românească să fie arătată aşa cum tre­buie peste hotare. Am fi putut fi azi mult mai departe. Dar nu a existat interes! S-au opus mai întâi struc­turile comuniste, dar şi structurile U.A.P. Şi mai apoi au fost luptele între galerii. Aşa că arta româ­nească s-a manifestat zeci de ani înăuntrul unui "gard". Dar acum, lucrurile merg spre bine. Şi dacă relaţia artist-curator, încă în formare la noi, va demara, atunci ar­tiştii vor fi puşi în mişcare, vor lăsa din orgolii şi se vor apuca de treabă.