Pictorul FRANCISC CHIUARIU - "Mi-au trebuit zece ani ca să înțeleg că vreau să fac pictură, să las totul deoparte și să stau numai în atelier"

Un artist român și european

În fiecare zi intră în atelier la opt și jumătate dimineața și stă până la miezul nopții. Singur, cu visele lui, care parcă plutesc prin liniștea în­căperii, printre pensule și culori, și i se strecoară, încet, în tablouri. La 48 de ani, Francisc Chiuariu s-a așezat cu autoritate printre reprezentanții de frunte ai noului val al picturii din România. Pictor de idee și de culoare, el și-a dilatat enorm și strălucitor, prin truda-i solitară din atelier, universul artistic. În doar cinci ani de zile, Francisc Chiuariu și-a pus față în față publicul, ca într-o oglindă, cu picturile lui neașteptate și stranii. Ca o confirmare a acestei ascensiuni, Francisc Chiuariu a fost primul artist român care a spart bariera psiholo­gică a prețurilor pentru arta noastră contemporană. În 2010, la Casa de licitație Artmark, unul dintre Îngerii săi s-a vândut cu 5500 de euro. Lui i-a urmat apoi irezistibila ofensivă a pictorilor de la Cluj, gru­pați în jurul Galeriei Plan B. Francisc Chiuariu face parte și el dintr-o grupare, de data asta din Bucu­rești, condusă de un gale­rist tânăr și foarte valo­ros: Cosmin Năsui. Sub "bagheta" lui, artiștii ro­mâni au reușit să fie in­vitați, în ultimii doi ani, la bienale, târguri de artă și expoziții de excepție: Liverpool, Paris, Bru­xelles, Moscova, Berlin. Din care Francisc Chiuariu nu a lipsit.

În spatele perdelei

- Francisc Chiuariu, drumul tău pe calea picturii n-a fost unul linear. Până în anul 2000, ai fost asis­tent la Universitatea Națională de Artă din București, apoi ai renunțat la cariera universitară și ai luat viața pe cont propriu. O vreme, ai dispărut de pe simeze. Azi ești unul dintre pictorii de succes ai României. Cum s-a întâmplat?

- Când am plecat din Academia Națională de Artă, cum se numea atunci, am stat cinci ani de zile "în spa­tele perdelei". Ca orice pic­tor, trebuia și eu să-mi câștig existența, pentru că pe atunci nu se putea trăi din vânzări. Așa că m-am apucat de de­co­rațiuni interioare și artă decorativă. Din păcate, tipul ăsta de artă nu e deloc vala­bil aici, la noi. Ea este percepută în Ro­mâ­nia ca artă de pus pe pere­te, ca să nu stea locul gol, un fel de umplutură. Apoi, în 2005, m-am întors din nou în ate­lier, la pictură. Deși încă nu simțeam nevoia s-o fac. Dar în același an m-am întâl­nit cu un prieten artist care mi-a spus: "Te cam uită lumea; ai ieșit din spectrul vizi­bil!" Și, în clipa aia, s-a schimbat tot. Câștigam foarte bine și aveam și atunci atelierul meu de pictură. Dar relația mea cu lumea artei dispă­ruse cumva, începuse să se dilueze și eu nu-mi dădeam seama. Să fii în galerii și în ex­poziții, să fii în compe­tiție cu mișcarea artistică asu­mată, asta înseamnă artă vie. Iar eu stăteam în spatele unui paravan și mă ocupam doar de afaceri, într-un soi de dolce farniente. Așa că în 2006 am închis acest ca­pi­tol, furios că ratasem, cinic, ani din viața mea de ar­tist, și am început să pictez dezlănțuit. Era a doua oară când o luam de la capăt. Așa că acum, dacă privesc înapoi la drumul meu, pe mine cumva mă sperie când văd, la noi, tineri artiști care vor ca încă din facultate să fie expuși în galerii și să vândă cu prețuri de mii și mii de euro, dacă se poate chiar din anul întâi! Iar dacă dealerii și curatorii de artă îi încura­jează pe drumul ăsta, nu-i bine! Nu poți face artă fără ani de experiență. E așa cum mărtu­risea Sorin Ilfo­veanu: "Abia după cinci ani mi-am dat seama că vreau să fac pictură și să fiu artist". Mie mi-au trebuit zece ani ca să înțeleg că vreau să fac pictură, să las totul deoparte și să stau nu­mai în atelier.
Dar norocul nu-ți iese zilnic în drum. De fapt, starea celor tineri e mai complicată, așa cum a fost și la mine. În facultate sunt niște șanse bune care ți se dau, un feedback intens de la profesor, care te capa­citează la maximum, încât ai o încredere nețăr­murită în forțele tale. Și când termini faculta­tea, e nenorocire. Nu mai e nimic. Așa că ceea ce face acum Petru Lucaci, la galeria lui "Victoria Art Center", este formidabil. El își ajută studenții să nu se trezească după facultate cu un gol în față și un pustiu. Să se insereze în mișcarea reală a artei. Când am terminat eu, în 1993, nu era nimic din toate acestea: nici piață de artă, nici curatori experimentați, nimic!

Cu toate pânzele sus

- Care au fost întâlnirile importante din viața ta, cele care ți-au marcat destinul?

- Prima întâlnire a fost cu artistul vizual bucureș­tean Mihai Zgondoiu. Și a fost și prima mea reușită de­cisivă, prilejuită de Rețelele mele. El este coordonator al spațiului 020302 de lângă Piața Unirii. Și, deși este mai tânăr decât mine, m-a ajutat să expun acolo și astfel, treptat, am intrat în cercul lui de artiști. Fiindcă, așa cum ți-am spus, eu rămăsesem pe dinafară. Pe Zgondoiu l-am cunoscut în 2008, așa că din 1993, de la absolvire, am avut 15 ani în care am fost lăsat în afară total.

- La fel ca toată generația dintre 1990 și 2000, artiști foarte buni.

- Așa e. De noi nu s-a ocupat nimeni și nimeni n-a vorbit. Generația de după noi și cea de acum forțează puternic, cu vântul afirmării internaționale în pânze, înspre valoare și performanță. Și eu a trebuit să lupt împotriva acestei distanțări, așa că am tras, am tot tras, ca să mă apropii de oameni cu 15-20 de ani mai tineri decât mine și să merg înainte. O lecție foarte dură.

- Care a fost următoarea întâlnire densă, forma­toare a ta?

- După Mihai Zgondoiu, a doua întâlnire decisivă a fost cea cu Cosmin Năsui, care m-a luat în portofoliul galeriei lui, în 2010. Galeria lui se numește chiar Năsui Galery. Mai târziu, am început o colaborare fructuoasă și cu Galeria AnnArt. Gabriela Massaci de la AnnArt este, și ea, un director de excepție: să vinzi artă azi la noi e foarte greu. Mie mi-a vândut la prețuri bune în Elveția, Spania, Israel și SUA.

- Ce ai învățat din aceste întâlniri ale destinului tău de artist?

- Cosmin Năsui este deschizător de drumuri pentru București. Nimeni nu a mai făcut în București ce face el. Mulți trebuie să învățe de la el ce înseamnă să faci proiecte serioase și să te iei la trântă cu scenele artistice mari ale lumii, față în față cu boarduri pretențioase și cărora tre­buie să le prezinți un proiect care să-i atragă; pentru că altfel ți-l arun­că la coș! Și proiectele lui Cosmin Năsui au fost acceptate la bienale in­terna­ționale prestigioase. Pe urmă, din bienale au urmat invitații pentru noi, în galerii bune, iar asta e foarte mult pentru artistul ro­mân contem­poran. Noi nu putem reuși dacă nu ne expu­nem lucrările și în gale­riile occiden­tale. Și, să fim bine înțeleși, eu nu pledez ca să ne deschi­dem bra­țele Vestului, ne­con­diționat. Ci pentru a ne trăi conștient tim­pul, ieșind și expunând în galerii și la bie­nale puternice. La Liver­pool, la Paris, la Bu­dapesta, la Berlin, la Moscova, am înțeles că noi trebuie să fim contemporani cu artiș­tii din toate capitalele mari ale lumii. Și când expui lângă artiști străini și faci o com­pa­rație, atunci ieși și din entropia și blocajul artistic din România. Unde încă mai contează doar ce pictăm și cum ne gratulăm între noi. Dar și dincolo se face și artă religioasă, și artă lai­că, artă de toate formele. Arta este o sferă vie, care se mișcă. Și tu, ca artist al Europei, tre­buie să faci parte din ea.

Îngeri, păpuși și umbre misterioase

Începusem să răsfoiesc un album apărut recent, din care se revărsau imaginile pline de invenție și culoare ale lui Francisc Chiuariu. Când și când, pictorul îmi arăta și câte unul dintre tablourile acelea "secrete" pe care și le ține întoarse cu fața la pereții atelierului.

- Hai să vorbim acum și despre pictura ta, Fran­cisc Chiuariu. Cum ți-a venit, de pildă, ideea acestor îngeri ai tăi, aproape apocaliptici?

- În 1990, când am făcut prima oară îngeri, eram în anul patru de facultate. Pe atunci, îmi plăcea să mai hoinăresc prin barurile și cârciumioarele, bombele, cum le spuneam noi, de pe lângă Gara de Nord, de pe Griviței, care erau chiar lângă facultatea noastră. Și chiar atunci apăruse pentru prima dată, în București, stratul ăsta de copii ai străzii. Copii părăsiți de părinți. Căminele de copii erau prea puține și nu îi puteau ab­sorbi. Și eu mă tot întâlneam cu acești copii ai străzii. Atunci am făcut prima oară îngeri. I-am numit îngeri ai străzii, copii amărâți, cerșetori drogați, care absorbeau tot ce e mai rău din societatea românească ce intrase și ea din comunism, deci dintr-o închisoare, direct în libertate. Iar copiii ăștia trăiau zi și noapte pe străzi. Păi, dacă vezi un copil care trăiește ani de zile pe străzi, nu te gândești că trebuie să aibă și un protector, un înger? Că altminteri e greu de înțeles cum rezistă el acolo. În '90 erau enorm de mulți copii, erau găști. Și, cu anii, copiii ăștia ajungeau într-un fel de uzură, de degenerare și mulți dispăreau. Și vezi că, în 2006, tema m-a căutat iar, ca pe o spirală. Și m-am reîntâlnit cu îngerii. Dar Îngerii pe care i-am făcut în 2007-2008 sunt într-o relație mai apropiată cu o stare normală de înger. Îngerii mei mai vechi erau niște proiecții ale unor agitații interioare, cu un suport absolut cumplit, ima­ginile erau ca niște plasme ce urmează să se cla­rifice, speram să fie și societatea noastră norma­lă, și Bucu­reș­tiul un oraș normal, nu unul distrus, cum gân­deam atunci. Era o zonă care mă afecta și pe mine, sufletul meu era agitat și exteriorul nu-mi oferea nicio garanție de liniște, ci îmi amplifica și mai mult dezechilibrele. Aveam senzația că totul a căzut undeva, într-un spațiu fără frână. De asta spun că îngerii din 2008 sunt mai coerenți. Iar unul dintre ei s-a vândut la Artmark pentru 5500 de euro. Cumpărătorul a fost timișoarean, dovedind încă o dată că Timișoara stă bine cu modernitatea europeană.

- Ce ai mai pictat după Îngeri?

- Păpușile au urmat imediat după Îngeri. Pă­pușile mele sunt laitmotivul măștii. Iar asta pleacă de undeva, din copilăria mea. Sora mea a primit de la mama o păpușă rusească, mare și blondă, cu o rochiță tip, un roz din ăsta cărămiziu. Păpușa asta era extraordinară. Îmi plăcea foarte tare, dar mă și speria. Era și foarte mare, iar eu fiind mic, între păpușă și mine era o diferență de doar 10 centi­metri. Și tot tim­pul aveam senzația că pă­pușa e un pericol în preajma mea. Dar mă și atrăgea. Am în­ceput cu una, o păpușă cu aripi, și după aceea am mai pictat încă cinci, dintre care una, pe care am numit-o Natașa, este o matrioșcă.

- Cum te-ai gândit să pictezi Rețelele, care sunt total diferite de Îngeri și de Păpuși?

- Le-am început pu­țin mai târziu, în 2009-2010. Ele au fost prima serie care s-a impus pu­blicului și criticilor. Seria mea de Rețele e bazată pe citațio­nism, adică pe citate din lucrări de geniu ale lu­mii și aduse în contem­po­ra­neitate.

- De ce le-ai spus Rețele acestor alegorii ale tale?

- Pentru că rețelele se construiesc în orice. Noi trăim într-o rețea, și atâta vreme cât nu con­știen­tizăm că rețeaua ne dezu­manizează și nu ne lasă să ne păs­trăm sau să ne mai păstrăm din ce mai avem din uma­nul din noi, o să ajun­gem niște accesorii ale rețe­lei. Fie că e rețea ban­cară, fie că e rețea con­su­meristă, re­țea ideologică, orice.

- Povestește-mi acum ceva despre seria ta aproa­pe paranormală, pe care ai numit-o Umbre.

- În 2011-2012, lucrând la altă serie, Outdoor, am început să mă îm­piedic în umbre. Niciodată nu m-am împiedicat până atunci. Și mi-am dat seama că um­brele sunt pașaportul nostru pentru universalitate. Eu cred că noi, românii, am fost multă vreme considerați oameni fără umbră. Nu știu de ce. Realmente, am sim­țit că am fost percepuți așa. După aceea, am mai obser­vat că umbrele noastre depind de starea noastră de spirit. Sunt stări de spirit. Sunt oameni care proiectează um­bre incandescente, sunt oameni care proiectează umbre argintii, unii umbre solare, unii umbre acvatice, unii proiectează umbre pământii, adică sunt oameni ai pământului. Umbra vor­bește de fapt despre sufletul omu­lui, despre esența pe care i-a dat-o Dumnezeu. Și spre surprinderea mea, am aflat că pe Discovery au confirmat că umbra, într-adevăr, e colorată. Da, dar eu descoperisem și pictasem de­mult umbrele colorate ale oamenilor. De pildă, fata mea, din lucrarea asta numită Umbră 5, chiar avea, avea um­bra albastră. Crede-mă, cum se mișca ea pe role, umbra ei o simțeam albas­tră! Albastrul te împinge înainte, să plutești...

Epilog

- La sfârșit aș vrea să te mai întreb cum vezi tu viitorul artei românești?

- Cred că arta românească e în creștere. Deși încă se plămădesc lucrurile. Dar important este că am ieșit și noi, în sfârșit, în lume. Deși tot trebuie lucrat mult la vizibilitatea artei românești. Noi, în mare măsură, am pierdut, pentru că nu s-a dorit ca arta românească să fie arătată așa cum tre­buie peste hotare. Am fi putut fi azi mult mai departe. Dar nu a existat interes! S-au opus mai întâi struc­turile comuniste, dar și structurile U.A.P. Și mai apoi au fost luptele între galerii. Așa că arta româ­nească s-a manifestat zeci de ani înăuntrul unui "gard". Dar acum, lucrurile merg spre bine. Și dacă relația artist-curator, încă în formare la noi, va demara, atunci ar­tiștii vor fi puși în mișcare, vor lăsa din orgolii și se vor apuca de treabă.