Știe că dacă ar fi rămas în Deltă, n-ar fi avut decât o alegere: să fie cel mai bun pescar. E cât se poate de sobru când spune asta, ba chiar întărește, zâmbind cu șarmul său irezistibil, că norocul tatălui său, ajuns pescar fruntaș, a fost tocmai acela că el, Vaniușa, a plecat la timp din Mila 23, urmându-și visul de a deveni campion. A dus peste mări și țări gloria vâslelor, pe care bunicul său i le-a pus prima oară în mână, dar nu a uitat niciun moment de unde a plecat. A încercat mereu să le întoarcă lipovenilor săi de la Mila 23 darurile cele mai de preț cu care a pornit cu trenul spre București și, de acolo, spre capătul lumii și spre culmile gloriei: respectul, dragul de muncă și bunul simț. Întristat de dezastrul ecologic care s-a abătut asupra Deltei în ultimele decenii, marele campion Ivan Patzaichin s-a lansat, de câțiva ani, într-o campanie concertată de susținere a adevăratelor tradiții și valori ale Deltei. Alături de partenerii săi din "Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23" este promotorul unui nou mod de a face turism pe Dunăre, un turism responsabil și ecologic, prin care vrea să îi ajute pe sătenii obișnuiți, care păstrează încă autenticitatea și legile nescrise ale Deltei de odinioară.
Cuvântul satului
- Sunteți, în ultima vreme, tot mai implicat în acțiuni legate de promovarea turismului și a ecologiei în Delta Dunării. De unde vin aceste proiecte?
- Încă de la începutul anilor '90, mă gândeam să fac tot felul de proiecte prin care să vin în sprijinul oamenilor de acolo, pentru că mă simțeam, cumva, dator față de ei. Toate realizările mele sportive, profesionale și personale li se datorează celor de acolo, în primul rând părinților mei, dar și celor din jur, pentru că la noi, la Mila 23, eram o comunitate mică și foarte legată, foarte unită, foarte puternică. Erau acolo oameni absolut respectabili și respectuoși. De la ei am învățat lucrul care m-a ajutat apoi cel mai mult în viață, anume, că pentru a fi respectat trebuie să știi să-i respecți pe cei din jurul tău. Pe principiul ăsta mi-am dezvoltat apoi întreaga carieră și întreaga viață!
- Cum era Delta în vremea copilăriei dumneavoastră?
- Era mult diferită de cea de azi, mult mai naturală și mult mai armonioasă. Era și mult mai tradițională, mai sensibilă și mai atentă la rostul naturii și al lumii. Pe vremea aceea, nu erau nici ONG-uri de mediu, nici reglementări de la Uniunea Europeană, nu erau nici autorități de supraveghere, nici autorități de control. Nici Miliție nu era, pe vremea aceea. Era un singur milițian, la Crișan, care răspundea de toate comunele din jur! Dar, cu toate astea, oamenii singuri își făcuseră reguli stricte pentru a îngriji Delta și pentru a ține în echilibru nevoile comunității, cu respectul față de natura înconjurătoare. Oamenii Deltei erau foarte responsabili, mai bine zis se simțeau responsabili față de Deltă, pentru că aveau sentimentul că Delta era a lor și că Delta are nevoie de grija lor. Și pe atunci se pescuia, și cu setca, și cu prostovolul, și cu năvodul, dar erau perioade stricte, în care oamenii știau că nu se intră în anumite zone, erau perioade în care nu se pescuia după cum îl tăia capul pe fiecare. Erau reguli nescrise, însă cel care greșea avea de-a face cu întreaga comunitate și nimeni nu îndrăznea să calce cuvântul satului. Îmi amintesc cu câtă grijă se ocupau să păstreze peștele, cum îl îngrădeau cu plase speciale, făcute din stuf, ca să nu ajungă în mare. Oamenii moșteneau sau învățau unii de la alții această știință sacră a echilibrului față de natură. Delta era, de fapt, singura lor sursă de supraviețuire, de trai, și știau că ține de ei să o îngrijească.
Nopți albe la vâsle
- Cum se descurcau lipovenii pe vremea aceea?
- În Deltă, viața a fost grea dintotdeauna. De aici și respectul meu pentru acei oameni, pentru puterea și hărnicia lor. Mulți vin și spun că se cam bea prin Deltă. Se bea, ca peste tot, dar se și muncește din greu! Acolo, în afară de pescuit, singurele alte activități erau recoltatul stufului și aprovizionarea cu lemne pentru foc, iarna. Îmi aduc aminte că eram copil și mergeam cu tata, cu două bărci, trebuia să tragem 30-40 de kilometri până aproape de Tulcea, unde era o pădurice. Porneam seara, vâsleam toată noaptea, a doua zi tăiam și încărcam lemnele în barcă, iar următoarea noapte, vâslește înapoi spre casă! Au fost experiențe extraordinare, dar efortul a fost și el, pe măsură. Fiind mic, mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în față, auzea dacă mai dădeam cu barca de un mal, dacă o mai hâșâiam de stuf sau de crengile pomilor și îmi dădea, din nou, deșteptarea. Cam așa era viața în Deltă! Știam că urma să fiu pescar toată viața, ca bunicul și ca tatăl meu, și, de altfel, m-am și angajat ca ajutor de pescar, la 16 ani. Dar, în sinea mea, visam la altceva...
- Povestiți-ne cum erau anotimpurile în Deltă, cum veneau și cum treceau ele, care erau culorile Deltei pe vremuri?
- Viața în Deltă era foarte grea, cum vă spuneam, iar natura era și ea, adesea, necruțătoare. De aceea, trebuie să te pregătești într-un fel anume pentru fiecare anotimp, primăvara era minunată, înverzea totul în Deltă, totul renăștea la viață, dar primăvara putea să însemne și inundații... Deci, trebuia să te pregătești pentru fiecare anotimp, iar această pregătire, starea aceasta de așteptare, te făcea, de fapt, să simți mai profund, să prinzi, într-un fel, taina fiecărui anotimp.
- Spuneați că în lungile nopți de iarnă petrecute la vâslă visați, de fapt, să deveniți campion. Visul vi s-a împlinit numaidecât! De la ajutor de pescar ați ajuns, în numai 2 ani, campion olimpic...
- Pe vremea aceea, marile cluburi din București, Steaua și Dinamo, făceau mereu selecții ale tinerilor talentați la diferite sporturi, mai ales la vârsta încorporării. Erai bun, rămâneai să faci sport de performanță, nu corespundeai, continuai stagiul militar. Printre cei recrutați astfel erau și trei consăteni de-ai mei din Mila 23, care ajunseseră campioni mondiali la canoe în 1966, în fosta RDG. Văzând poze cu ei, văzându-i la televizor, mi-am dorit și eu să devin campion. "De ce nu?", mi-am zis, "știu să înot, de vâslit nici nu se mai punea problema...". Toamna, m-au înscris și pe mine la un trial la Dinamo. Și așa, în primăvara lui 1967, am primit un ordin de scoatere din producție pentru o lună de zile, ca să dau probe la club. Nu a fost chiar așa de simplu... Diferența dintre canoe și lotca tradițională era de la cer la pământ. Nu reușeam să stau nicio secundă în canoe, că mă răsturnam și făceam baie! Până când unul dintre marii campioni s-a urcat la mine în barcă și m-a învățat regulile de bază și câteva trucuri ca să-mi păstrez ecilibrul în canoe și să nu mă mai învârt în cerc cu ea. În luna mai, la primul meu campionat de juniori, am venit pe locul 2, dar am fost descalificat pentru că, neștiind regulamentul, m-am ciondănit cu adversarul meu în timpul cursei. El a dus vâsla în barca mea, dar eu am pus mâna pe el (râde)...
Cu lotca, printre nuferi și pești
- Cum a fost ruptura de satul tradițional lipovenesc pentru tânărul Vaniușa?
- Eu, pe vremea aceea, până la 16 ani, mai departe de Tulcea nu trecusem niciodată. Până să merg în probe la Dinamo, nu circulasem niciodată nici cu mașina, nici cu trenul. Când am pornit spre București, urcasem pe tren și nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă! Totul mi se părea fascinant. Am petrecut mai multe zile în Capitală, înainte să plecăm la Snagov, pe apă, și totul era o mare aventură, de la mersul cu tramvaiul și troleul, până la discuțiile cu oamenii pe care îi cunoscusem. Erau, însă, momente când dorul de casă mă copleșea, când îmi doream să mă plimb cu lotca, în liniște, printre nuferi și stuf, printre păsări și pești... La fel mi se întâmplă și acum, de aceea, de câte ori am ocazia, dau o fugă la Mila 23. De cum mă apropii de Giurgeni, deja intru într-o altă stare. E ceva special ce simt de fiecare dată când mă apropii de casă, ceva ce nu se compară cu nici o altă emoție pe lumea asta. E și nostalgie, sunt și atâtea amintiri...
- Să vorbim puțin despre amintiri. Care erau personajele satului, pe vremea când erați mic, care erau oamenii de care vi se face dor și de care vă amintiți cu drag când ajungeți acasă?
- Fără nici o îndoială, marele personaj al satului și al copilăriei mele a fost bunicul meu. Bunicul era înțeleptul satului, omul la care toată lumea din zonă venea să ceară un sfat, o povață, o îndrumare, un gând. Nu avea cine-știe-ce studii, dar era un om informat, care abia aștepta să-i vină presa de la București, ca să afle care mai e mersul lucrurilor în lume. De multe ori îi veneau cu întârziere ziarele, dar el le citea din scoarță în scoarță, căutând apoi îndelung să pătrundă sensul întâmplărilor despre care citea. Avea, apoi, un dulap plin de cărți. Asta mă fascina și pe mine, și pe verii mei: în fiecare seară, ne aduna la el, în jurul laviței, și ne citea povești, parte din ele românești, dar, cele mai multe, basme vechi rusești, povești cu prințese preafrumoase, povești cu personaje fabuloase din adâncurile apelor, povești cu eroi neînfricați. Rușii au o literatură fantastică, absolut fascinantă, iar bunicul avea atâta har în a povesti, încât nu ne puteam dezlipi de el. De cele mai multe ori adormeam în casa bunicilor, în timp ce el ne citea, și rămâneam acolo peste noapte...
Tot de bunicul meu mă leagă prima mea amintire pe baltă, pe când nu aveam mai mult de 4 ani. Era într-o dimineață, soarele ieșise de mult pe cer, iar eu dormeam dus, când m-a trezit un clipocit de apă. Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei, în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieșise la pescuit și nu a mai așteptat să mă trezesc, m-a luat cu el așa, dormind. Ținea foarte mult la mine, eram nepotul lui preferat, și cred că, într-un fel, cumva ritualic, își dorise să fie el primul care mă scoate cu lotca pe baltă. E o emoție uriașă în amintirea acelei dimineți, rețin perfect fiecare detaliu, de la lumina orbitoare a soarelui și zarva păsărilor, și rețin exact și locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în partea dinspre Obretin, la mila 18. Și mai avea bunicul ceva aparte: era și un bun cunoscător al plantelor din Deltă și al leacurilor populare. Oamenii îl vedeau ca pe un fel de vraci și apelau la doftoriile lui când se simțeau rău și nu găseau leac pentru durerile lor. Mai cu seamă iernile, când tot satul era izolat, leacurile bunicului făceau adevărate minuni. Și eu am încăput ca pacient pe mâinile bunicului, așa că pot să depun mărturie pentru harul lui. Într-o zi, mă învârteam în jurul focului, și o oală cu apă încinsă a căzut lângă mine. M-am ales cu arsuri la picior, dar, ca de fiecare dată, bunicul a fost primul lângă mine și m-a tratat cum știa el mai bine. M-a dat cu o cremă specială făcută de el, din păpădii și alte amestecuri de ierburi numai de el știute, și mi-am revenit în cel mai scurt timp. Nici urmă de cicatrice nu mi-a rămas pe picior după această pățanie! Altă dată, țin minte, au venit la el niște vecini cu copiii lor, care aveau halucinații după ce mâncaseră prea mult mac. Îndată le-a preparat niște ceaiuri și i-a pus pe picioare!
Croitorul satului
- Care erau bucuriile unui copil din Deltă?
- Eu am fost singur la părinți, așa că, mai ales când ai mei aveau treabă, ori când, foarte tineri fiind, mai mergeau la câte o petrecere, rămâneam singur acasă. Nu vă imaginați ce se întâmpla atunci! Era lumea mea și a cățeilor și pisicilor din curte, care erau adevărații mei prieteni! De cum ieșeau ai mei pe poartă, cățeii și pisicile erau în casă și în pat la mine, asta era regulă. De multe ori mă mai certau ai mei, dar pe urmă, cu timpul, au înțeles că asta era marea mea bucurie pe vremea aceea. Pe lângă asta, mama era o femeie foarte cochetă, îi plăcea să poarte lucruri mai speciale, mai ieșite din comun. Satul nostru fiind foarte izolat, nu puteai să-ți cumperi haine decât de la Tulcea. Și atunci, s-a gândit ea să își ia o mașină de cusut și să-și croiască singură tot felul de ținute. Își lua un material mai gros și își făcea o haină pentru toamnă, își lua mătăsuri pentru cămăși, tot felul de materiale din care ieșeau apoi haine care mai de care mai dichisite. Iar eu am fost primul pe care și-a încercat mâna. Îmi făcea cămășuțe, pantaloni, vestuțe, iar eu apăream foarte țanțoș prin sat, eram mândru și de ea, dar și de mine, că tot timpul aveam lucrușoare noi. Lumea din sat vedea asta și se întreba de unde am eu așa haine frumoase... Apoi, când au aflat că le făcea chiar mama, veneau la ea și o rugau să le facă și lor. La un moment dat, abia dacă mai putea face față solicitărilor și, atunci când ea mai avea și alte treburi gospodărești, mă ruga pe mine să cos la mașină liniile mai drepte, să fac croiurile mai simple. Pot să spun că și asta a fost una dintre plăcerile din copilărie, să mă joc cosând la mașină, să o ajut pe mama.
- Treceți, în lumea sportului, drept un om foarte echilibrat, sunteți unul dintre cazurile rare la noi, din păcate, de mari campioni pentru care abandonarea sportului de performanță nu înseamnă o decădere în plan personal și profesional. De unde această energie de a rămâne în prim-plan și această motivație de a o lua, practic, de la capăt?
- Cred că de la Dumnezeu vin lucrurile astea. Desigur, nu poți rămâne într-un echilibru fără ajutorul unei familii minunate, cum am avut norocul să am. Și mai cred că și de la părinți am moștenit asta. Eu niciodată, nici când eram sportiv nu aveam stare, îmi găseam de lucru, dacă nu aveam: dădeam zăpada de pe stradă, măturam sau spălam scările blocului, mi-a dat Dumnezeu această energie să fac tot timpul ceva. Nu aș putea să stau nici acum cu mâinile în sân și să mănânc pensia degeaba... Și tata era la fel, niciodată nu s-a plâns de muncă. A fost pescar fruntaș! Norocul lui că n-am rămas și eu pescar, că aș fi fost eu fruntașul (râde).
Delta văzută din "canotcă"
- Nu ați ajuns pescar fruntaș, dar sunteți, în ultima vreme, fruntaș în apărarea Deltei Dunării și în promovarea ei economică și turistică. Cum ați intrat în aceste proiecte și care e direcția, filosofia pe care o promovați?
- Încă din anii '90, am fost șocat de inconștiența celor care agresau Delta Dunării. Mă frământau lucrurile care se întâmplau acolo și mereu mi-am spus că îmi voi face o asociație, o fundație, care să mă ajute să lupt eficient. În 2009, cei de la "Salvați Dunărea și Delta" m-au invitat la o acțiune la care am cunoscut câțiva oameni deosebiți, printre care și pe actualul meu partener de proiecte, Teodor Frolu. Stând de vorbă despre cum știam eu Delta din tinerețe și în ce hal ajunsese, despre pasiunea lui pentru mersul cu canoia pe apă, am decis să facem ceva. Așa am înființat "Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23" și am început să promovăm un nou gen de turism, turismul lent, neintruziv, și mișcarea cu barca prin Deltă. E un gen de turism pe care puțini îl practică în zonă în momentul de față, iar noi ne dorim să-i încurajăm pe cei care vin să vadă Delta pe îndelete, pe cei care vin să o protejeze, pe cei care sunt educați ecologic, care au respect față de natură și față de tradițiile locului. Ne-am gândit și la faptul că pentru genul acesta de turism, nici nu trebuie ca lumea din Deltă să investească în construirea unor ditamai hoteluri și pensiuni placate cu marmură - că asta m-a înnebunit la Mila 23!
Ca să facem genul acesta de turism, ne-am dat seama că lotca tradițională e prea greoaie. Și atunci am găsit soluția unei ambarcațiuni care să păstreze din tradiția lotcii, dar care să aibă și ceva inovativ. Conceptul a fost acela de a face un fel de "bicicletă a apelor", iar din combinația dintre canoe și lotcă a ieșit o "canotcă". Nu a fost ușor să găsim un meșter care să poată face canotca din materiale tradiționale, dar nu voiam să umplem Delta cu tot felul de plasticuri, făcute eventual prin China... Acum suntem într-o fază avansată de a finaliza un atelier-școală, unde tinerii din zonă să deprindă meserie de la maestrul nostru. Suntem siguri că va fi cerere mare de astfel de bărci pe viitor, astfel că tinerii chiar se vor putea alege cu o meserie bună.
- Cum o duc acum lipovenii dumneavoastră? Cum i-au afectat anii de tranziție, cum i-a găsit criza din ultimii ani?
- Mulți dintre ei au plecat la muncă în străinătate. Iar cei care au rămas nu s-au ales cu mai nimic de pe urma exploziei de construcții și de afaceri care au împânzit Delta. S-au construit foarte multe pensiuni și hoteluri, dar foarte puține sunt ale lor, cele mai multe sunt ale unor venetici. Asta mă doare și, tocmai de aceea, prin conceptul de turism pe care îl promovăm, ne îndreptăm spre localnici, spre micile gospodării care se străduiesc să mai păstreze autenticitatea de odinioară. Tot ce trebuie ei să facă e să-și amenajeze minimal casele, să existe un dram de confort, iar noi vom direcționa turiștii către acești localnici, la care poți vedea cum trăiesc cu adevărat oamenii din Deltă, ce obiceiuri au, ce delicatese prepară... Mulți, chiar și veri de-ai mei, m-au întrebat ce tot vin eu cu bărcuța pe acolo, pentru că clienții lor vor băi cu jacuzzi și bărci cu motoare de 250 de cai putere, vor să vadă Delta într-o singură zi, eventual să-și și umple barca de pește. Le-am spus să stea liniștiți, că acei clienți vor rămâne ai lor, cei pe care încerc eu să îi aduc vor veni la vecinii lor. Și atunci or să își dea și ei seama că turiștii de la vecinii lor stau o săptămână în Deltă, pentru că vor să vadă și păsările, și diverse locuri, poate și o stupină, poate și o stână, că sunt și stâne, vreo 40, pe partea dinspre Chilia. Apoi e Sulina, care are o istorie aparte, ca și Sfântul Gheorghe, cu turnul turcesc, pe care încercăm să îl reabilităm. Încercăm să creăm un circuit de zece centre în Deltă, unde omul, odată venit, să beneficieze de un pachet turistic care să îi permită să stea o zi, două, o săptămână chiar: să meargă, de exemplu, la Letea, și să ia bicicleta sau o caleașcă și să viziteze pădurea. Sau la Chilia, să meargă să viziteze o stână locală sau să vadă ferma lui Grigore Antipa, la Sulina să meargă până la plajă, să facă și un traseu de bicicletă, pentru că acolo orașul poate deveni, în sine, un veritabil punct de atracție.
Ideea noastră e ca acest circuit să promoveze industria locală. Scopul ar fi ca banii să rămână în Deltă, nu cum se întâmplă cu cei care stau o zi și care plătesc motorina sau benzina la Tulcea și tot de acolo își cumpără și mâncarea, de la supermarket. Noi vrem altceva, vrem ca oamenii care vin să stea în Deltă mai multe zile, iar asta înseamnă ca produsele locale să fie puse cât mai bine în valoare. E greu deocamdată, sunt tot felul de anomalii de care ne-am lovit - grâul cultivat în Deltă merge la export, iar oamenii cumpără pâinea de la oraș! - dar, cu un pic de interes și de experiență, se pot mișca lucrurile. Oamenii de acolo au nevoie de puțin ajutor. Sunt mulți cei care doresc binele Deltei, dar asta nu e suficient. E nevoie de un proiect integrat, în care o rotiță să o pună în mișcare pe cealaltă și tot așa. Toate inițiativele bune trebuie puse la comun. Numai așa vom reuși să facem cu adevărat ceva pentru Delta Dunării.