IVAN PATZAICHIN - "Lipovenilor mei le datorez totul"

Ciprian Rus
Amintiri din Împărăția Apelor

Știe că dacă ar fi rămas în Deltă, n-ar fi avut de­cât o alegere: să fie cel mai bun pescar. E cât se poate de sobru când spune asta, ba chiar întărește, zâmbind cu șarmul său irezistibil, că no­rocul tatălui său, ajuns pescar fruntaș, a fost tocmai acela că el, Vaniușa, a plecat la timp din Mila 23, ur­mându-și visul de a deveni campion. A dus peste mări și țări gloria vâslelor, pe care bunicul său i le-a pus pri­ma oară în mână, dar nu a uitat niciun moment de unde a plecat. A încercat mereu să le întoarcă lipo­ve­nilor săi de la Mila 23 darurile cele mai de preț cu care a pornit cu trenul spre București și, de acolo, spre ca­pătul lumii și spre culmile gloriei: respectul, dragul de muncă și bunul simț. Întristat de dezastrul ecologic care s-a abă­tut asupra Deltei în ultimele decenii, ma­rele cam­pion Ivan Patzaichin s-a lansat, de câțiva ani, într-o campanie concertată de susținere a ade­vă­ratelor tradiții și valori ale Deltei. Alături de par­tenerii săi din "Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23" este promotorul unui nou mod de a face tu­rism pe Dunăre, un turism responsabil și eco­lo­gic, prin care vrea să îi ajute pe să­tenii obișnuiți, care păstrează încă autenticitatea și legile ne­scri­se ale Deltei de odi­nioară.

Cuvântul satului

- Sunteți, în ultima vreme, tot mai implicat în ac­­țiuni legate de promovarea turismului și a eco­logiei în Delta Dunării. De unde vin aceste proiec­te?

- Încă de la începutul anilor '90, mă gândeam să fac tot felul de proiecte prin care să vin în spri­jinul oa­menilor de acolo, pentru că mă simțeam, cumva, dator față de ei. Toate realizările mele sportive, profe­sio­nale și personale li se datorează celor de acolo, în pri­mul rând părinților mei, dar și celor din jur, pentru că la noi, la Mila 23, eram o comunitate mică și foarte le­­gată, foarte unită, foarte puternică. Erau acolo oa­meni absolut respectabili și respectuoși. De la ei am în­vățat lucrul care m-a ajutat apoi cel mai mult în viață, anu­me, că pentru a fi res­pec­tat trebuie să știi să-i respecți pe cei din jurul tău. Pe principiul ăsta mi-am dezvoltat apoi întreaga carie­ră și întreaga viață!

- Cum era Delta în vremea copilăriei dum­nea­voastră?

- Era mult diferită de cea de azi, mult mai naturală și mult mai armonioasă. Era și mult mai tradițională, mai sensibilă și mai atentă la rostul naturii și al lumii. Pe vremea aceea, nu erau nici ONG-uri de mediu, nici reglementări de la Uniunea Europeană, nu erau nici autorități de supraveghere, nici autorități de control. Nici Miliție nu era, pe vremea aceea. Era un singur milițian, la Crișan, care răspun­dea de toate comunele din jur! Dar, cu toa­te astea, oamenii singuri își făcuseră re­guli stricte pentru a îngriji Delta și pen­tru a ține în echilibru nevoile comu­nității, cu respec­tul față de na­tura înconjurătoare. Oame­nii Deltei erau foarte res­ponsabili, mai bine zis se simțeau responsabili față de Deltă, pentru că aveau sentimentul că Delta era a lor și că Delta are nevoie de grija lor. Și pe atunci se pescuia, și cu setca, și cu prostovolul, și cu năvodul, dar erau perioade stricte, în care oamenii știau că nu se intră în anumite zone, erau perioade în care nu se pescuia după cum îl tăia capul pe fiecare. Erau reguli ne­scrise, însă cel care greșea avea de-a face cu întreaga comunitate și nimeni nu în­drăznea să calce cuvântul satului. Îmi amin­tesc cu câtă grijă se ocupau să păs­treze peș­tele, cum îl îngrădeau cu plase speciale, făcute din stuf, ca să nu ajungă în mare. Oamenii moșteneau sau învățau unii de la alții această știință sacră a echilibrului față de natură. Delta era, de fapt, singura lor sursă de supraviețuire, de trai, și știau că ține de ei să o îngri­jeas­că.

Nopți albe la vâsle

- Cum se descurcau lipovenii pe vremea aceea?

- În Deltă, viața a fost grea dintotdeauna. De aici și respectul meu pentru acei oameni, pentru pu­terea și hărnicia lor. Mulți vin și spun că se cam bea prin Deltă. Se bea, ca peste tot, dar se și mun­cește din greu! Acolo, în afară de pescuit, singurele alte activități erau recoltatul stufului și aprovizionarea cu lemne pentru foc, iarna. Îmi aduc aminte că eram co­pil și mergeam cu tata, cu două bărci, trebuia să tra­gem 30-40 de kilometri până aproa­pe de Tulcea, unde era o pădurice. Porneam seara, vâs­leam toată noaptea, a doua zi tăiam și încărcam lem­nele în barcă, iar urmă­toa­rea noapte, vâslește înapoi spre casă! Au fost ex­pe­riențe extraordinare, dar efortul a fost și el, pe măsură. Fiind mic, mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în față, auzea dacă mai dă­deam cu barca de un mal, dacă o mai hâșâiam de stuf sau de crengile pomilor și îmi dădea, din nou, deș­teptarea. Cam așa era viața în Deltă! Știam că urma să fiu pescar toată viața, ca bunicul și ca tatăl meu, și, de altfel, m-am și angajat ca ajutor de pescar, la 16 ani. Dar, în sinea mea, visam la alt­ce­va...

- Povestiți-ne cum erau anotimpurile în Del­tă, cum veneau și cum treceau ele, care erau cu­lorile Deltei pe vremuri?

- Viața în Deltă era foar­te grea, cum vă spu­neam, iar natura era și ea, adesea, necruțătoare. De aceea, trebuie să te pre­gă­tești într-un fel anume pentru fiecare anotimp, primă­vara era minunată, înverzea totul în Deltă, totul renăș­tea la viață, dar primăvara putea să însemne și inun­dații... Deci, trebuia să te pregătești pentru fiecare ano­­timp, iar această pregătire, starea aceasta de aștep­tare, te făcea, de fapt, să simți mai profund, să prinzi, în­tr-un fel, taina fiecărui anotimp.

- Spuneați că în lungile nopți de iarnă petrecute la vâslă visați, de fapt, să deveniți campion. Visul vi s-a împlinit numaidecât! De la ajutor de pescar ați ajuns, în numai 2 ani, campion olimpic...

- Pe vremea aceea, marile cluburi din București, Steaua și Dinamo, făceau mereu selecții ale tinerilor talentați la diferite sporturi, mai ales la vârsta încor­po­rării. Erai bun, rămâneai să faci sport de perfor­man­ță, nu corespundeai, continuai stagiul militar. Printre cei re­crutați astfel erau și trei consăteni de-ai mei din Mila 23, care ajunseseră campioni mondiali la canoe în 1966, în fosta RDG. Văzând poze cu ei, văzându-i la televizor, mi-am dorit și eu să devin campion. "De ce nu?", mi-am zis, "știu să înot, de vâslit nici nu se mai pu­nea problema...". Toamna, m-au înscris și pe mine la un trial la Dinamo. Și așa, în primăvara lui 1967, am primit un ordin de scoatere din producție pentru o lună de zile, ca să dau probe la club. Nu a fost chiar așa de simplu... Diferența dintre canoe și lotca tradițională era de la cer la pământ. Nu reușeam să stau nicio secundă în canoe, că mă răsturnam și făceam baie! Până când unul dintre marii campioni s-a urcat la mine în barcă și m-a învățat regulile de bază și câteva trucuri ca să-mi păstrez ecilibrul în canoe și să nu mă mai învârt în cerc cu ea. În luna mai, la primul meu cam­pionat de juniori, am venit pe locul 2, dar am fost desca­lificat pentru că, neștiind regulamentul, m-am ciondănit cu adversarul meu în timpul cursei. El a dus vâsla în barca mea, dar eu am pus mâna pe el (râde)...

Cu lotca, printre nuferi și pești

- Cum a fost ruptura de satul tradițional lipo­ve­nesc pentru tânărul Vaniușa?

- Eu, pe vremea aceea, până la 16 ani, mai departe de Tulcea nu trecusem niciodată. Până să merg în probe la Dinamo, nu circulasem niciodată nici cu ma­șina, nici cu trenul. Când am pornit spre Bucu­rești, urcasem pe tren și nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă! Totul mi se părea fasci­nant. Am petrecut mai multe zile în Capitală, înainte să plecăm la Snagov, pe apă, și totul era o mare aventură, de la mersul cu tramvaiul și tro­leul, până la discuțiile cu oamenii pe care îi cunos­cu­sem. Erau, însă, momente când dorul de casă mă co­pleșea, când îmi doream să mă plimb cu lotca, în liniște, printre nuferi și stuf, printre păsări și pești... La fel mi se întâmplă și acum, de aceea, de câte ori am ocazia, dau o fugă la Mila 23. De cum mă apropii de Giurgeni, deja in­tru într-o altă stare. E ceva special ce simt de fie­care dată când mă apropii de casă, ceva ce nu se compară cu nici o altă emoție pe lumea asta. E și nostalgie, sunt și atâtea amintiri...

- Să vorbim puțin despre amintiri. Care erau per­sonajele satului, pe vremea când erați mic, care erau oamenii de care vi se face dor și de care vă amintiți cu drag când ajungeți acasă?

- Fără nici o îndoială, marele personaj al satului și al copilăriei mele a fost bunicul meu. Bunicul era în­țe­lep­tul satului, omul la care toată lumea din zonă venea să ceară un sfat, o povață, o îndrumare, un gând. Nu avea cine-știe-ce studii, dar era un om informat, care abia aștepta să-i vină presa de la București, ca să afle care mai e mersul lucrurilor în lume. De multe ori îi ve­neau cu întârziere ziarele, dar el le citea din scoarță în scoarță, căutând apoi îndelung să pătrundă sensul întâmplărilor despre care citea. Avea, apoi, un dulap plin de cărți. Asta mă fascina și pe mine, și pe verii mei: în fiecare seară, ne aduna la el, în jurul laviței, și ne citea povești, parte din ele românești, dar, cele mai mul­te, basme vechi rusești, po­vești cu prin­țese preafrumoase, povești cu per­sonaje fabuloase din adâncurile apelor, povești cu eroi neînfricați. Rușii au o literatură fantastică, absolut fasci­nantă, iar bunicul avea atâta har în a po­vesti, încât nu ne puteam dezlipi de el. De cele mai multe ori adormeam în casa buni­cilor, în timp ce el ne citea, și rămâ­neam acolo peste noapte...
Tot de bunicul meu mă leagă prima mea amintire pe baltă, pe când nu aveam mai mult de 4 ani. Era într-o dimineață, soarele ieșise de mult pe cer, iar eu dor­meam dus, când m-a trezit un clipocit de apă. Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei, în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieșise la pescuit și nu a mai așteptat să mă trezesc, m-a luat cu el așa, dor­mind. Ținea foarte mult la mine, eram ne­potul lui preferat, și cred că, într-un fel, cumva ritualic, își dorise să fie el primul care mă scoa­te cu lotca pe baltă. E o emoție uriașă în amintirea ace­lei dimineți, rețin perfect fiecare detaliu, de la lu­mina orbitoare a soarelui și zarva păsărilor, și rețin exact și locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în partea dinspre Obre­tin, la mila 18. Și mai avea bunicul ceva aparte: era și un bun cunoscător al plantelor din Deltă și al leacu­rilor populare. Oamenii îl vedeau ca pe un fel de vraci și apelau la doftoriile lui când se simțeau rău și nu găseau leac pentru durerile lor. Mai cu seamă ier­nile, când tot satul era izolat, leacurile bunicului făceau ade­vărate minuni. Și eu am încăput ca pacient pe mâinile bunicului, așa că pot să depun mărturie pentru harul lui. Într-o zi, mă învârteam în jurul focului, și o oală cu apă încinsă a căzut lângă mine. M-am ales cu arsuri la picior, dar, ca de fiecare dată, bunicul a fost primul lângă mine și m-a tratat cum știa el mai bine. M-a dat cu o cremă specială făcută de el, din păpădii și alte ames­tecuri de ierburi numai de el știute, și mi-am re­venit în cel mai scurt timp. Nici urmă de cicatrice nu mi-a rămas pe picior după această pățanie! Altă dată, țin minte, au venit la el niște vecini cu copiii lor, care aveau halucinații după ce mâncaseră prea mult mac. Îndată le-a preparat niște ceaiuri și i-a pus pe picioare!

Croitorul satului

- Care erau bucuriile unui copil din Deltă?

- Eu am fost singur la părinți, așa că, mai ales când ai mei aveau treabă, ori când, foarte tineri fiind, mai mergeau la câte o pe­tre­cere, rămâneam sin­gur acasă. Nu vă imaginați ce se întâmpla atunci! Era lu­mea mea și a cățeilor și pi­sicilor din curte, care erau adevărații mei prieteni! De cum ieșeau ai mei pe poar­tă, cățeii și pisicile erau în casă și în pat la mine, asta era regulă. De multe ori mă mai certau ai mei, dar pe urmă, cu timpul, au înțeles că asta era marea mea bucu­rie pe vremea aceea. Pe lângă asta, mama era o femeie foarte cochetă, îi plăcea să poarte lucruri mai speciale, mai ieșite din co­mun. Satul nostru fiind foar­te izolat, nu puteai să-ți cumperi haine decât de la Tulcea. Și atunci, s-a gândit ea să își ia o mașină de cusut și să-și croiască singură tot felul de ținute. Își lua un material mai gros și își făcea o haină pentru toamnă, își lua mătăsuri pentru cămăși, tot felul de materiale din care ieșeau apoi haine care mai de care mai dichisite. Iar eu am fost primul pe care și-a încercat mâna. Îmi făcea cămășuțe, pantaloni, vestuțe, iar eu apăream foarte țanțoș prin sat, eram mândru și de ea, dar și de mine, că tot timpul aveam lucru­șoare noi. Lumea din sat vedea asta și se întreba de unde am eu așa haine fru­moase... Apoi, când au aflat că le făcea chiar mama, veneau la ea și o rugau să le facă și lor. La un moment dat, abia dacă mai putea face față solicitărilor și, atunci când ea mai avea și alte treburi gospodărești, mă ruga pe mine să cos la mașină liniile mai drepte, să fac cro­iurile mai simple. Pot să spun că și asta a fost una dintre plăcerile din copilărie, să mă joc cosând la mașină, să o ajut pe mama.

- Treceți, în lumea sportului, drept un om foarte echilibrat, sunteți unul dintre cazurile rare la noi, din păcate, de mari campioni pentru care aban­do­narea sportului de performanță nu înseamnă o decădere în plan personal și profesional. De unde această ener­gie de a rămâne în prim-plan și aceas­tă motiva­ție de a o lua, practic, de la capăt?

- Cred că de la Dumnezeu vin lu­crurile astea. Desigur, nu poți rămâne într-un echilibru fără ajutorul unei fa­mi­lii minunate, cum am avut norocul să am. Și mai cred că și de la părinți am moș­tenit asta. Eu niciodată, nici când eram sportiv nu aveam sta­re, îmi gă­seam de lucru, dacă nu aveam: dădeam zăpada de pe stra­dă, măturam sau spălam scă­rile blo­cului, mi-a dat Dumnezeu această energie să fac tot timpul ceva. Nu aș putea să stau nici acum cu mâinile în sân și să mă­nânc pensia degeaba... Și tata era la fel, niciodată nu s-a plâns de mun­că. A fost pescar fruntaș! Norocul lui că n-am rămas și eu pescar, că aș fi fost eu fruntașul (râde).

Delta văzută din "canotcă"

- Nu ați ajuns pescar frun­taș, dar sunteți, în ul­tima vreme, fruntaș în apărarea Deltei Dunării și în promovarea ei economică și turistică. Cum ați intrat în aceste pro­iecte și care e direcția, filosofia pe care o pro­movați?

- Încă din anii '90, am fost șocat de inconștiența celor care agresau Delta Dunării. Mă frământau lucru­rile care se întâmplau acolo și mereu mi-am spus că îmi voi face o asociație, o fundație, care să mă ajute să lupt eficient. În 2009, cei de la "Salvați Dunărea și Del­ta" m-au invitat la o acțiune la care am cunoscut câți­va oameni deosebiți, printre care și pe actualul meu par­tener de proiecte, Teodor Frolu. Stând de vorbă des­pre cum știam eu Delta din tinerețe și în ce hal ajun­sese, despre pasiunea lui pentru mersul cu ca­noia pe apă, am decis să facem ceva. Așa am înființat "Aso­ciația Ivan Patzai­chin - Mila 23" și am început să pro­movăm un nou gen de turism, turismul lent, nein­truziv, și mișcarea cu barca prin Deltă. E un gen de turism pe care puțini îl practică în zonă în mo­mentul de față, iar noi ne dorim să-i încura­­jăm pe cei care vin să vadă Delta pe îndelete, pe cei care vin să o pro­tejeze, pe cei care sunt edu­cați eco­logic, care au res­pect față de natură și față de tradițiile locu­lui. Ne-am gândit și la fap­tul că pentru genul aces­ta de tu­rism, nici nu tre­buie ca lumea din Deltă să investească în cons­truirea unor dita­mai hoteluri și pensiuni pla­cate cu marmură - că asta m-a înne­bunit la Mi­la 23!
Ca să facem genul acesta de tu­rism, ne-am dat seama că lotca tra­di­țională e prea greoaie. Și atunci am găsit solu­ția unei ambarcațiuni ca­re să păstreze din tra­diția lotcii, dar care să ai­bă și ceva inovativ. Con­­cep­tul a fost acela de a face un fel de "bi­cicletă a ape­lor", iar din combinația dintre canoe și lotcă a ieșit o "canot­că". Nu a fost ușor să gă­sim un meș­ter care să poată face canotca din materiale tradi­ționale, dar nu voiam să umplem Delta cu tot felul de plasticuri, fă­cute even­tual prin China... Acum suntem în­tr-o fază avan­sată de a finaliza un atelier-școală, un­de tinerii din zonă să de­prindă meserie de la maestrul nostru. Sun­tem siguri că va fi cerere mare de astfel de bărci pe vii­tor, astfel că tinerii chiar se vor putea alege cu o me­serie bună.

- Cum o duc acum lipo­ve­nii dumneavoastră? Cum i-au afectat anii de tranziție, cum i-a găsit cri­za din ultimii ani?

- Mulți dintre ei au plecat la muncă în străinătate. Iar cei care au rămas nu s-au ales cu mai nimic de pe ur­­ma exploziei de construcții și de afaceri care au îm­pânzit Delta. S-au construit foarte multe pensiuni și hoteluri, dar foarte puține sunt ale lor, cele mai multe sunt ale unor venetici. Asta mă doare și, tocmai de aceea, prin conceptul de turism pe care îl promovăm, ne îndreptăm spre localnici, spre micile gospodării care se străduiesc să mai păstreze autenticitatea de odi­nioară. Tot ce trebuie ei să facă e să-și amenajeze mi­nimal casele, să existe un dram de confort, iar noi vom direcționa turiștii către acești localnici, la care poți vedea cum trăiesc cu adevărat oamenii din Deltă, ce obiceiuri au, ce delicatese prepară... Mulți, chiar și veri de-ai mei, m-au întrebat ce tot vin eu cu bărcuța pe acolo, pentru că clienții lor vor băi cu jacuzzi și bărci cu motoare de 250 de cai putere, vor să vadă Delta în­tr-o singură zi, eventual să-și și umple barca de peș­te. Le-am spus să stea liniștiți, că acei clienți vor rămâne ai lor, cei pe care încerc eu să îi aduc vor veni la vecinii lor. Și atunci or să își dea și ei seama că turiștii de la vecinii lor stau o săptămână în Deltă, pentru că vor să vadă și păsările, și diverse locuri, poate și o stupină, poate și o stână, că sunt și stâne, vreo 40, pe partea dinspre Chilia. Apoi e Sulina, care are o istorie aparte, ca și Sfântul Gheorghe, cu turnul turcesc, pe care în­cer­căm să îl reabilităm. Încercăm să creăm un circuit de zece centre în Deltă, unde omul, odată venit, să be­neficieze de un pachet turistic care să îi permită să stea o zi, două, o săptămână chiar: să meargă, de exemplu, la Letea, și să ia bicicleta sau o caleașcă și să viziteze pădurea. Sau la Chilia, să meargă să viziteze o stână locală sau să vadă ferma lui Grigore Antipa, la Sulina să meargă până la plajă, să facă și un traseu de bicicletă, pentru că acolo orașul poate deveni, în sine, un veritabil punct de atracție.
Ideea noastră e ca acest circuit să promoveze in­dustria locală. Scopul ar fi ca banii să rămână în Deltă, nu cum se întâmplă cu cei care stau o zi și care plătesc mo­to­rina sau benzina la Tulcea și tot de acolo își cum­pără și mâncarea, de la supermarket. Noi vrem altceva, vrem ca oamenii care vin să stea în Deltă mai multe zile, iar asta înseamnă ca produsele locale să fie puse cât mai bine în valoare. E greu deocamdată, sunt tot felul de anomalii de care ne-am lovit - grâul cultivat în Deltă merge la export, iar oamenii cumpără pâinea de la oraș! - dar, cu un pic de interes și de experiență, se pot mișca lucrurile. Oamenii de acolo au nevoie de puțin ajutor. Sunt mulți cei care doresc binele Deltei, dar asta nu e suficient. E nevoie de un proiect integrat, în care o rotiță să o pună în mișcare pe cealaltă și tot așa. Toate inițiativele bune trebuie puse la comun. Numai așa vom reuși să facem cu adevărat ceva pentru Delta Dunării.