"Da, o femeie care știe să «întoarcă» ploaia! O țărancă, o femeie simplă. Am văzut asta cu ochii mei, anul trecut, când am fost ultima oară acasă, în satul meu părintesc din Bucovina", îmi scria recent din America, Marian Ghilea, fizicianul român despre care am scris în reportajul "Omul care a atins cerul", fost coleg de clasă cu mine, în liceu. Știam, și eu, că asemenea oameni există. Mai cercetasem, ca reporter, cazuri ale unor descântători bătrâni ce știau să "poarte" ploile doar cu puterea unor cuvinte magice. Dar îmi vorbiseră despre ei niște inși ce aflaseră mai degrabă din auzite, decât să fi văzut cu ochii lor cum o femeie oprește o furtună. Or, acum, mărturia venea din partea unui cercetător riguros, un om sceptic cu "miracolele" populare, care nu-și permite să bată câmpii nici un pas dincolo de exactitatea științei. "Nu pot să vorbesc decât despre ceea ce văd, ce poate fi supus observației", a fost mereu suprema lui replică. Iar acum a văzut. Departe, în satul lui părintesc numit Benia, undeva în nordul îndepărtat al României, în Obcinele Bucovinene. A văzut cum peste toți munții ploua torențial, în cascade, doar pământul bătrânei descântătoare era neatins, ba chiar însorit, "ca și cum o barieră nevăzută ar fi oprit potopul exact la hotarele lui, pe-o rază de vreo 300-400 de metri. "Am văzut fenomenul pe viu. Mi s-a spus că femeia din acel loc știe să «întoarcă» ploaia și-am mers să văd. Și-am văzut. Unde ne aflam noi ploua intens, dar zona respectivă, ograda femeii, cu fânul încă nestrâns, a fost ferită de urgie. Era vorba de forța acelui descântec pe care-l făcuse. Nu știu dacă a fost o coincidență. Dar sunt convins că puterea gândurilor noastre este imensă și încă insuficient cercetată. Cine poate ști unde sunt cu adevărat limitele? Chiar și în fizică, asemenea «controlări» ale ploii sunt complicate și costisitoare. Aflasem de acele experimente ale rușilor sau chinezilor, ce reușeau să evite ploaia, în locurile de interes, prin generarea ei în zone adiacente, cu ajutorul iodurii de argint, al zăpezii carbonice sau al propanului, folosind instrumente aviatice speciale, dar e vorba de tehnici cu costuri enorme, poluante, folosite mai mult politic și militar. Or, la mine în sat, o femeie pe care-o cunoșteam de copil făcea asta doar cu niște simple... cuvinte! Un descântec pe care-l «moștenise» cândva. Se spune și azi că mai sunt în zonă persoane care ar cunoaște acest meșteșug magic. Atât știu. Atât am văzut..."
Vorbe la gura sobei
Și iată-mă iarăși în Bucovina, într-o iarnă cumplit de geroasă, dar atât de îmbelșugată-n zăpezi, pornit pe drum de munte, să învestighez această stranie putere a unor oameni, care mă fascina de atâta vreme. "Cum să oprești ploaia, tu, un simplu om? Să muți norii pe cer... Cum să faci să ningă, sau să oprești zăpada să cadă?..." Gândurile astea le aveam încă de prin copilărie, pe când simțeam uneori că am putea avea "haruri" mult mai mari decât cele obișnuite, că eu însumi aș fi putut schimba, în anumite momente de concentrare, chiar lucruri din afara noastră, doar cu forța tainică a gândului... Asta îmi aminteam, ca-ntr-un somn, la ora șapte dimineața, privind pe fereastra autobuzului rablagit ce urca anevoios, cu cel mult 20 de kilometri la oră, obcinele ca de basm, rotunjite de omăt, de pe valea Brezei, căsoaiele bucovinene cu fumuri tihnite ieșind din hornuri și lămpi încă aprinse-n ferestre, cei câțiva călători băștinași zgribuliți în șube rusești, strângând în brațe sacoșe mari de rafie, fiecare cufundat în el însuși, calm, ca-ntr-o fără de sfârșit așteptare. Sunt dintre ultimii care coboară și cred că între timp adormisem. Rar am trăit un asemenea frig, ca-n drumul pe jos până la casa cea albă a Margaretei, mama amicului meu din America, care deja mă aștepta în poartă, o gospodinuță scundă și firavă, ce-mi ajunge până la piept și care mă privește cu capul plecat pe o parte și-un zâmbet ușor ironic, mustrător, dar drăgăstos, ca pe-un fiu: "Măi băiete, măi... Da greu ai mai vinit!... Ce ți s-o făcut de povești tocma' acuma, de Geru' Bobotezii? Na, hai să rezolvăm treaba!...". Și mă ia de braț și mă duce până la o vecină de-a ei, Eudochia Droniuc, cea împreună cu care a văzut, vara trecută, miracolul "întoarcerii" ploii, o femeiuță aprigă și energică, la cei 67 de ani ai săi.
Le rog pe cele două femei să mai stăm un pic, să-mi trag sufletul. E plăcut aici, în odaia asta huțulă plutind în penumbră, cu covoare bătrâne pe pereți, țesute în valuri, tigăi colorate, atârnate în cuie deasupra plitei în care mocnește jar, poze cu strămoși și sfinți posomorâți pe sub grinzi, în icoane... Mă așez lângă cuptor, încă înfofolit în palton, și nu-mi pot scoate frigul din oase, tremurând fără voie. Gazda, Eudochia, găsește soluția: un păhăruț de rachiu. Și zâmbește. Mă bucur, mă simt bine în căsuța ei, lumina unei lămpi este încă aprinsă, fiindcă afară abia se luminează de ziuă. "Da, se întâmplă multe lucruri aici", întărește Eudochia Droniuc, după ce-i zic că toată valea asta, de la Botuș și până la Sulița, e foarte frumoasă, dar destul de stranie, cu alt fel de oameni decât oriunde în restul țării. "Adevărat, îs mulți oameni cu puteri mari. Noi, ăștia de aici, am fost mereu mai sânguroși, rupți de lume. Unii încă o păstrat descântecu', din bătrâni. Nu s-o pierdut. Fac multe!... Nu numai că plimbă ploile. Vindecă, cu descântec. Da' te poate face și să-ți pierzi mințile, să nu mai știi ce-i cu tine. Și azi încă-s mulți care știu să ieie mana vacilor. Au vacă de lemn în pod care dă lapte, alții care țin «băiat» în casă, adică diavol ieșit dintr-un ou clocit la subțioară pe care-l țin ca slugă și le face toate dorințele... Se-ntâmplă multe, da' nu-i voie să vorbești. Eu... ", zice, și-și îndeasă zvâcnit părul șuvoi, sub năframa cea verde. "Eu vă zic cinstit: «mă tem!»".
Secretul descântecului
Și apoi încep să-mi zică amândouă despre întâmplarea cu întorsul ploilor. Bineînțeles, cu Eudochia în rolul principal, Margareta doar încuviințând sau completând: "Eram astă vară, la fân, noi, Marian, și o altă femeie de aicea din sat. Aicea pe dealu' Tatarca. Și-o venit o furtunăăă!... Prăpăd făcea. Cu grindină, cu vântoase, te lua pe sus în aer! Am fugit tăți într-o casuță și ne-am bagat acolo. Ș' apăi numa' ce am văzut că, în toată furtuna 'ceea mare, era un singur loc cu soare: pământu'lu Areta Rebenciuc! Ca o rază mare, ce ieșea dintr-o crăpătură din nori și bătea numa' acolo. Pisti tăt în jur, potop. La-nceput, n-am văzut-o pe ea. Da' pe urmă s-o ivit. Stătea pe pamântu' ei, în soare, și se uita la prăpădu' din jur. Am zis: «Doamne, pe femeia asta ploaia n-o poate atinge...»".
Areta Rebenciuc e cunoscută în zonă pentru descântecele vechi pe care le știe. Ea însăși i-a mărturisit odată Eudochiei că ea poate să întoarcă ploile. Asta a fost mai demult, înainte ca un eveniment anume să se întâmple, căci de atunci nu mai vorbește cu nimeni despre asta. "Zâcea că, atunci când vede ploaia venind, ea se ascunde după o claie, cu fața spre apus și zâce un descântec, pe care nu l-ar dezvălui la nimenea, nici bătută". După claie, ascunsă de orice priviri, face cu un toporaș o cruce în parul clăii și-l lasă înfipt spre direcția de unde vine ploaia, pe urmă rostește cuvintele vrăjite. "Îs cuvinte foarte tari. Trebuie zise într-un fel anumit, cântat, ca o muzică și-un murmur așa... Îi complicaaat!... Tre' să înveți, să le repeți de multe ori, ca să prindă vraja. Eu sau dumneata, dacă le-am zice, n-ar avea nici o putere. Pe Areta o-nvățat-o un moșneag de aici, din Benia, unu' moș Mihtoade. Cecileac Nicolai era numele lui, da' tătă lumea îi zicea numa' așa: moș Mihtoade. Acela era vrăjitor taaare!... Cât în lună, ce nu gândești, aia făcea!... O murit pe la 100 de ani. Ș'apăi când o simțit c-o să moară (c-aiștia știu dinainte și ziua, ba și chiar ora când mor!), moșneagu' o luat-o pe Areta și-o dăscălit-o. Dânsa o stat pe lângă el și-o învățat cum se zic cuvintele'celea! Zile la rând o stat și l-o ascultat. De ce-o ales-o tocma' pe dânsa, nu știu. Poate fiindc-o fost vecini și l-o ajutat la bătrânețe. Poate c-o văzut în ea ceva, că-i bună de descântec... Tre' să fii tare, stăpân pe tine, ca să faci. I-o zis să nu mai zică la nimeni cuvintele, în nici un chip. Că dacă ies din gura ei și le-aude orișice ființă omenească, nu mai îs de folos, ți se ia daru', își pierd tătă puterea. O pus-o să jure că n-o să le spună, o legat-o cu blestem să nu le deie mai departe decât când o îmbătrâni și-o să simtă că moare. Și atuncea, numa' la un sângur om. Unu' sângur! Asta-i legea descântătorilor. Niciodată să nu-nveți pe unu' mai bătrân ca tine. Și niciodată să nu spui, decât când te apropii de-a muri...".
Descântătoarea i-a spus toate astea, cândva, Eudochiei. Sunt totuși prietene, vecine. Dar acum câțiva ani, ea i-a tămăduit vaca unei sătence, pe nume Moroșanca. "I-a întors mana", darul laptelui, doar cu un singur descântec. Văzând miracolul, femeia a spus prin tot satul ce puteri grozave are vecina ei, dorind să o laude, cumva. Vorbele sale au ajuns însă și la urechile preotului, care a afurisit-o în biserică, înaintea tuturor oamenilor. De atunci, oricând o întrebi despre așa ceva, Areta e mută. Stă și se uită la tine și nu spune nici un cuvânt. De parcă nici n-ar înțelege ce zici. "Dac-ar auzi ea ce vorbim noi acuma despre dânsa, apăi ar face prăpăd din amândouă. Ferească Dumnezeu!", zice Eudochia și cele două femei își fac cu teamă sfânta cruce.
Moș Droniuc
Mă uluiește, de fapt, un singur lucru: cele două femei chiar cred că așa se întâmplă. Că un om poate mișca norii pe cer cu cuvintele lui. Mai ales că au văzut întâmplarea cu ochii lor. Sunt o mulțime de oameni în toate satele astea care încă cred, la fel ca și în "faceri" și "desfaceri", în întâmplări fără înțeles. Le-ntreb, iarăși și iarăși, cum este posibil. Nu prea știu să îmi răspundă. Au convingerea că nici descântătoarea n-ar ști să explice, dacă ar fi întrebată. În schimb, Margareta și Eudochia se oferă să mă conducă până la un înțelept al satului, Alexandru Droniuc, care e mai bătrân și știe "cât în stele". Și-a scris în caiete toate tainele astea, e un fel de sfetnic al întregii obști sătești. Nu stă "departe", doar la vreo trei kilometri, prin zăpezi până la genunchi, prin același ger ce mă terorizase, dar e deja amiază și m-am mai întremat. Pe drum, am impresia că Eudochiei îi e cam rușine, chiar puțin teamă, să fie văzută cu mine pe ulița mare, după ce îmi povestise de toate vrăjile astea. Merge parcă posacă, roșie-n obraji, mereu cu vreo șase-șapte pași înainte, fără să întoarcă capul. Când ajungem la stradă, Margareta se scuză, ne urează succes și se întoarce zicând că trebuie să meargă să dea la vaci.
În gospodăria bătrânului Droniuc e agitație. Câțiva vecini zdraveni îi urcă fânul în podul șurii, doi sunt sus, doi jos, e plăcut să privești treaba asta a lor bărbătească, muncind ca-ntr-un nor, risipind peste tot, prin ogradă, pe grajduri, peste zăpezi, pulberi parfumate de firișoare fine de iarbă uscată. În casă, Areta (numele e foarte răspândit între huțuli), nevasta lui moș Droniuc, o bătrână înaltă și masivă, caută șchiopătat cheia ușiței de la cutia pendulei vechi din perete. De dimineață, nu mai bate. Vrea doar să deschidă, să atingă puțin limba încremenită, să audă iarăși tic-tac-ul acela tihnit pe care-l știe de când lumea, și dangătul ca de clopot, din jumătate în jumătate de oră. E aproape disperată, nu se simte bine fără ticăitul acela ce răsuna prin încăperi. Nu se poate concentra, n-are stare. Ca și cum ar supăra-o ceva dinlăuntrul ei - că-i prea tăcere, că timpul s-a oprit. În mijlocul odăii, pe pat, stă drept, neclintit, un moșuleț cu ochii albaștri, ce se uită în gol. Clipește, cred, o dată la două-trei minute. Stranie lume, îmi zic: femeia asta imensă care caută o cheie de pendulă și omulețul ei, pe pat, ce privește ceva nedefinit, cu ochii încremeniți precum timpul... Numai în partea asta îndepărtată de țară mai poți vedea așa ceva. Ceva de film rusesc, străvechi, pravoslavnic, se ascunde în toți acești oameni. Și Eudochia, care se așază într-un colț, lângă cuptorul alb, dezmierdându-i pe cei doi bătrâni cu vorbe bune, și promițându-le că o să caute cheia împreună cu dânșii. Abia într-un târziu, îndrăznește să le zică: "Auziți, dumneavoastră nu știți ceva despre treaba asta, cu întorsu' ploii?..."
Satul cu minuni
Moș Droniuc vorbește de parcă și-ar privi pe viu trecutul, la o palmă în fața ochilor. Relatează continuu, fără să clipească, ceea ce "vede". O succesiune halucinantă de imagini, cu vrăjitori și alungători ai ploilor, "grindinari" bătrâni care aveau puterea "să trimită pe pădure" gheața de pe un sat întreg, protejând toți oamenii, vechi "militari", fugari cu veacuri în urmă din Pocuția, care veneau de acolo cu meșteșuguri secrete, oameni ce cântau la vioară înaintea furtunilor, ca să le îmbuneze, magi care păstrau în casă diavoli ca niște mumii micuțe în racle de aramă, povești cu cea de-a șaptea generație de înaintemergători Droniuci, care-au întemeiat satul ăsta, de la care li se trage toată puterea descântătorilor de azi. Lucid, încruntat, limpede, Alexandru Droniuc știe. Știe toată epopeea satului său, de la facere și până azi. Împrejurul său, aplecate, se învârt discret cele două femei, în tăcere. "Doamne, unde-oi fi prapadit cheia aia?", murmură ici-când Areta, nevasta lui....
Oricum, explicația bătrânului Droniuc mi s-a părut a fi cea mai fascinantă dintre toate: "Cuvintele îs puternice fiindcă-s cuvinte moștenite din bătrâni. Nu îi așa, cum am vorbi noi acuma. Au putere de la bătrâni, unii de la alții. Secretu' moștenit îi cel mai puternic, șoptit la ureche când mori. Îi lași moștenire la celălalt tătă puterea ta. Câți pot să țină un secret o viață? Când descântă unu', nu descântă numa' el sângur. Descântă prin dânsul tăți bătrânii, cu toată știința lor..." Puține ori am auzit vorbe așa de "tari". În jurul nostru, femeile mai caută cheia. Par că nici nu ne ascultă. E tăcere. Sus, în perete, timpul e tot oprit. Dacă ar bate la fix, clopotul amplu al pendulei ar trebui să vestească ora patru la amiază.
***
Spre seară, ultimul autobuz. Greu se învoiește Eudochia să facem un ocol, în drumul spre stație, ca să-mi arate casa descântătoarei. O văd - departe, înaltă, cu acareturi, pământ mult, fânare, grajduri, gospodărie în toată firea. Destul de izolată de restul satului, totuși. Culmea, chiar atunci când ne-am oprit să o privim, de la distanță, în ogradă a ieșit... Areta! Stătea în prag și se uita, către noi parcă. Mi s-a părut foarte mare la trup, robustă, roșie în obraji, cu părul blond, împletit în niște cozi subțiri. Abia își potrivea năframa pe creștet, parcă sculată dintr-un somn. Eudochia m-a tras de mână și mi-a făcut semn să mergem puțin mai încolo, după niște pomi tineri. Mă roagă mult să nu mă duc la ea, să n-o întreb nimic. Printre ramuri, încă o mai văd. Descântătoarea stă în fața casei ei, liniștită, ca orice femeie între femeile satului. O gospodină, în pragul casei sale. Dar se uită parcă mereu spre drum, doar înspre drum, în direcția noastră.