Femeia care alungă ploaia

Bogdan Lupescu
Soarele din mijlocul furtunii

"Da, o femeie care știe să «întoarcă» ploaia! O ță­rancă, o femeie simplă. Am văzut asta cu ochii mei, anul trecut, când am fost ultima oară acasă, în satul meu părintesc din Bucovina", îmi scria recent din Ame­rica, Marian Ghilea, fizicianul român despre care am scris în reportajul "Omul care a atins cerul", fost co­leg de clasă cu mi­ne, în liceu. Știam, și eu, că ase­me­nea oameni există. Mai cercetasem, ca reporter, cazuri ale unor descân­tă­tori bătrâni ce știau să "poar­te" ploile doar cu puterea unor cuvinte magice. Dar îmi vorbiseră despre ei niște inși ce aflaseră mai de­grabă din auzite, decât să fi vă­zut cu ochii lor cum o fe­meie oprește o furtună. Or, acum, mărturia venea din par­tea unui cercetător rigu­ros, un om sceptic cu "mi­­racolele" populare, care nu-și permite să bată câm­pii nici un pas dincolo de exactitatea științei. "Nu pot să vor­besc decât despre ceea ce văd, ce poate fi supus observației", a fost me­reu suprema lui replică. Iar acum a văzut. Departe, în satul lui părintesc numit Benia, undeva în nordul înde­părtat al României, în Obcinele Bucovinene. A văzut cum peste toți munții ploua torențial, în cascade, doar pământul bătrânei descântătoare era neatins, ba chiar însorit, "ca și cum o barieră nevăzută ar fi oprit poto­pul exact la hotarele lui, pe-o rază de vreo 300-400 de metri. "Am văzut fenomenul pe viu. Mi s-a spus că fe­meia din acel loc știe să «întoarcă» ploaia și-am mers să văd. Și-am vă­zut. Unde ne aflam noi ploua intens, dar zona res­pectivă, ograda femeii, cu fânul încă ne­strâns, a fost ferită de urgie. Era vorba de forța acelui des­cântec pe care-l făcuse. Nu știu dacă a fost o co­incidență. Dar sunt convins că puterea gândurilor noastre este imen­să și încă insuficient cercetată. Cine poate ști unde sunt cu adevărat limitele? Chiar și în fizică, ase­me­nea «controlări» ale ploii sunt complicate și costi­si­toa­re. Aflasem de acele experimente ale ru­șilor sau chi­nezilor, ce reușeau să evite ploaia, în locu­rile de in­teres, prin generarea ei în zone adiacente, cu aju­torul iodurii de argint, al zăpezii carbonice sau al pro­panului, folosind instrumente aviatice speciale, dar e vorba de tehnici cu costuri enorme, poluante, folosite mai mult politic și militar. Or, la mine în sat, o femeie pe care-o cunoșteam de copil făcea asta doar cu niște simple... cuvinte! Un descântec pe care-l «moș­tenise» cândva. Se spune și azi că mai sunt în zonă per­soane care ar cunoaște acest meșteșug magic. Atât știu. Atât am văzut..."

Vorbe la gura sobei

Și iată-mă iarăși în Bu­co­vina, într-o iarnă cumplit de geroasă, dar atât de îm­belșugată-n zăpezi, pornit pe drum de munte, să în­ves­tighez această stranie pu­tere a unor oameni, care mă fascina de atâta vreme. "Cum să oprești ploaia, tu, un simplu om? Să muți no­rii pe cer... Cum să faci să nin­gă, sau să oprești zăpa­da să cadă?..." Gândurile astea le aveam încă de prin co­pilărie, pe când simțeam uneori că am putea avea "ha­­ruri" mult mai mari decât cele obișnuite, că eu însumi aș fi putut schim­ba, în anumite mo­mente de concen­trare, chiar lucruri din afara noastră, doar cu forța tai­­nică a gândului... As­ta îmi aminteam, ca-ntr-un somn, la ora șapte di­mineața, privind pe fe­reas­tra autobu­zului ra­blagit ce urca anevoios, cu cel mult 20 de kilo­metri la oră, obcinele ca de basm, rotunjite de omăt, de pe valea Bre­zei, căsoaiele buco­vi­ne­ne cu fumuri tih­nite ie­șind din hornuri și lămpi încă aprinse-n feres­tre, cei câțiva călători băștinași zgribuliți în șube ru­sești, strângând în brațe sacoșe mari de rafie, fiecare cufun­dat în el însuși, calm, ca-ntr-o fără de sfârșit așteptare. Sunt dintre ultimii care coboară și cred că între timp adormisem. Rar am tră­it un asemenea frig, ca-n drumul pe jos până la casa cea albă a Mar­garetei, mama amicului meu din America, care deja mă aștepta în poar­tă, o gospodinuță scun­dă și firavă, ce-mi ajun­ge până la piept și care mă privește cu capul plecat pe o parte și-un zâm­bet ușor ironic, mus­trător, dar dră­găs­tos, ca pe-un fiu: "Măi băiete, măi... Da greu ai mai vinit!... Ce ți s-o făcut de povești tocma' acuma, de Geru' Bobo­tezii? Na, hai să re­zol­văm treaba!...". Și mă ia de braț și mă duce până la o vecină de-a ei, Eu­dochia Droniuc, cea împreună cu care a văzut, vara trecută, miracolul "întoarcerii" plo­ii, o femeiuță aprigă și energică, la cei 67 de ani ai săi.
Le rog pe cele două femei să mai stăm un pic, să-mi trag sufletul. E plăcut aici, în odaia asta huțulă plutind în penumbră, cu covoare bătrâne pe pereți, țesute în valuri, tigăi colorate, atârnate în cuie deasu­pra plitei în care mocnește jar, poze cu strămoși și sfinți po­somorâți pe sub grinzi, în icoane... Mă așez lângă cuptor, încă înfofolit în palton, și nu-mi pot scoate frigul din oase, tremurând fără voie. Gazda, Eudochia, găsește soluția: un păhăruț de rachiu. Și zâmbește. Mă bucur, mă simt bine în căsuța ei, lumina unei lămpi este încă aprinsă, fiindcă afară abia se lu­minează de ziuă. "Da, se întâmplă multe lucruri aici", întărește Eu­dochia Droniuc, după ce-i zic că toată valea asta, de la Botuș și până la Sulița, e foarte frumoasă, dar destul de stranie, cu alt fel de oameni decât oriunde în restul țării. "Adevărat, îs mulți oa­meni cu puteri mari. Noi, ăștia de aici, am fost mereu mai sânguroși, rupți de lume. Unii încă o păstrat descântecu', din bătrâni. Nu s-o pierdut. Fac multe!... Nu numai că plimbă ploile. Vindecă, cu descântec. Da' te poate face și să-ți pierzi mințile, să nu mai știi ce-i cu tine. Și azi încă-s mulți care știu să ieie mana vacilor. Au vacă de lemn în pod care dă lapte, alții care țin «băiat» în casă, adică diavol ieșit dintr-un ou clocit la subțioară pe care-l țin ca slugă și le face toate dorințele... Se-ntâmplă multe, da' nu-i voie să vor­bești. Eu... ", zice, și-și îndeasă zvâc­nit pă­rul șuvoi, sub năframa cea verde. "Eu vă zic cinstit: «mă tem!»".

Secretul descântecului

Și apoi încep să-mi zică amândouă des­pre întâm­plarea cu întorsul ploilor. Bineîn­țeles, cu Eudochia în rolul principal, Mar­gareta doar încuviințând sau com­pletând: "Eram astă vară, la fân, noi, Marian, și o altă femeie de aicea din sat. Aicea pe dea­lu' Tatarca. Și-o venit o furtunăăă!... Pră­păd făcea. Cu grindină, cu vân­toase, te lua pe sus în aer! Am fugit tăți într-o ca­suță și ne-am bagat acolo. Ș' apăi numa' ce am văzut că, în toată furtuna 'ceea mare, era un singur loc cu soare: pământu'lu Areta Rebenciuc! Ca o rază mare, ce ieșea din­tr-o crăpătură din nori și bătea numa' aco­lo. Pisti tăt în jur, potop. La-nceput, n-am văzut-o pe ea. Da' pe urmă s-o ivit. Stătea pe pamântu' ei, în soare, și se uita la prăpădu' din jur. Am zis: «Doamne, pe femeia asta ploaia n-o poate atinge...»".
Areta Rebenciuc e cunoscută în zonă pentru descân­tecele vechi pe care le știe. Ea însăși i-a măr­turisit odată Eudochiei că ea poa­te să întoarcă ploile. Asta a fost mai demult, înainte ca un eveni­ment anu­me să se întâmple, căci de atunci nu mai vorbește cu ni­­meni despre asta. "Zâcea că, atunci când vede ploa­ia venind, ea se ascunde după o claie, cu fața spre apus și zâce un descân­tec, pe care nu l-ar dez­vălui la nimenea, nici bătută". După cla­ie, ascunsă de orice priviri, face cu un toporaș o cruce în parul clăii și-l lasă înfipt spre direcția de unde vine ploaia, pe urmă rostește cuvintele vrăjite. "Îs cuvinte foarte tari. Trebuie zise într-un fel anumit, cântat, ca o mu­zică și-un murmur așa... Îi complicaaat!... Tre' să în­veți, să le repeți de multe ori, ca să prindă vraja. Eu sau dumneata, dacă le-am zice, n-ar avea nici o pu­tere. Pe Areta o-nvățat-o un moșneag de aici, din Benia, unu' moș Mihtoade. Cecileac Nicolai era nu­mele lui, da' tătă lumea îi zicea numa' așa: moș Mih­toade. Acela era vrăjitor taaare!... Cât în lună, ce nu gân­dești, aia făcea!... O murit pe la 100 de ani. Ș'apăi când o simțit c-o să moară (c-aiștia știu di­nainte și ziua, ba și chiar ora când mor!), moșneagu' o luat-o pe Areta și-o dăscălit-o. Dânsa o stat pe lângă el și-o învățat cum se zic cuvintele'celea! Zile la rând o stat și l-o ascultat. De ce-o ales-o tocma' pe dânsa, nu știu. Poate fiindc-o fost vecini și l-o ajutat la bă­trânețe. Poate c-o văzut în ea ceva, că-i bună de descântec... Tre' să fii tare, stăpân pe tine, ca să faci. I-o zis să nu mai zică la nimeni cuvintele, în nici un chip. Că dacă ies din gura ei și le-aude orișice ființă omenească, nu mai îs de folos, ți se ia daru', își pierd tătă puterea. O pus-o să jure că n-o să le spună, o legat-o cu blestem să nu le deie mai departe decât când o îmbătrâni și-o să simtă că moare. Și atuncea, nu­ma' la un sângur om. Unu' sângur! Asta-i legea descân­tătorilor. Niciodată să nu-nveți pe unu' mai bă­trân ca tine. Și niciodată să nu spui, decât când te apropii de-a muri...".
Descântătoarea i-a spus toate astea, cândva, Eudo­chiei. Sunt totuși prietene, vecine. Dar acum câțiva ani, ea i-a tămăduit vaca unei sătence, pe nume Mo­ro­șanca. "I-a întors mana", darul laptelui, doar cu un sin­gur descântec. Văzând miracolul, femeia a spus prin tot satul ce puteri grozave are vecina ei, dorind să o laude, cumva. Vorbele sale au ajuns însă și la ure­chile preotului, care a afurisit-o în biserică, înaintea tuturor oamenilor. De atunci, oricând o întrebi despre așa ceva, Areta e mută. Stă și se uită la tine și nu spu­ne nici un cuvânt. De parcă nici n-ar înțelege ce zici. "Dac-ar auzi ea ce vorbim noi acuma despre dânsa, apăi ar face prăpăd din amândouă. Ferească Dum­ne­zeu!", zice Eudochia și cele două femei își fac cu tea­mă sfânta cruce.

Moș Droniuc

Mă uluiește, de fapt, un singur lucru: cele două femei chiar cred că așa se întâmplă. Că un om poate mișca norii pe cer cu cuvintele lui. Mai ales că au văzut întâmplarea cu ochii lor. Sunt o mulțime de oa­meni în toate satele astea care încă cred, la fel ca și în "faceri" și "desfaceri", în întâmplări fără înțeles. Le-ntreb, iarăși și iarăși, cum este posibil. Nu prea știu să îmi răspundă. Au convingerea că nici descân­tă­toarea n-ar ști să explice, dacă ar fi întrebată. În schimb, Margareta și Eudochia se oferă să mă conducă până la un înțelept al satului, Alexandru Droniuc, care e mai bătrân și știe "cât în stele". Și-a scris în caiete toate tainele astea, e un fel de sfetnic al întregii obști sătești. Nu stă "departe", doar la vreo trei kilometri, prin ză­pezi până la ge­nunchi, prin același ger ce mă terorizase, dar e deja amiază și m-am mai întremat. Pe drum, am impresia că Eudochiei îi e cam rușine, chiar puțin teamă, să fie vă­zută cu mine pe ulița ma­re, după ce îmi po­vestise de toate vrăjile astea. Merge parcă po­sacă, roșie-n obraji, me­reu cu vreo șase-șap­te pași înainte, fără să întoarcă capul. Când ajungem la stra­dă, Margareta se scu­ză, ne urează succes și se întoarce zicând că trebuie să meargă să dea la vaci.
În gospodăria bă­trâ­nului Droniuc e agitație. Câțiva vecini zdraveni îi urcă fânul în podul șurii, doi sunt sus, doi jos, e plăcut să privești treaba asta a lor bărbă­tească, muncind ca-ntr-un nor, risipind peste tot, prin ogradă, pe grajduri, peste zăpezi, pulberi parfumate de firișoare fine de iarbă uscată. În casă, Areta (numele e foarte răspândit între huțuli), nevasta lui moș Dro­niuc, o bătrână înaltă și ma­sivă, caută șchio­pă­tat cheia ușiței de la cu­tia pendulei vechi din perete. De dimineață, nu mai bate. Vrea doar să deschidă, să atingă pu­țin limba în­cre­me­nită, să audă ia­răși tic-tac-ul acela tih­nit pe ca­re-l știe de când lumea, și dangătul ca de clopot, din jumătate în jumătate de oră. E aproa­pe dis­pe­rată, nu se simte bine fă­ră ticăitul acela ce ră­suna prin în­că­peri. Nu se poate con­centra, n-are stare. Ca și cum ar su­păra-o ceva dinlă­un­trul ei - că-i prea tăcere, că tim­pul s-a oprit. În mijlocul odăii, pe pat, stă drept, ne­clintit, un mo­șuleț cu ochii al­baș­tri, ce se uită în gol. Cli­pește, cred, o dată la două-trei mi­nu­te. Stra­nie lume, îmi zic: fe­me­ia asta imensă care ca­ută o cheie de pendu­lă și omulețul ei, pe pat, ce privește ceva ne­de­fi­nit, cu ochii încremeniți precum timpul... Nu­mai în partea asta îndepărtată de țară mai poți vedea așa ceva. Ceva de film rusesc, străvechi, pravos­lavnic, se as­cunde în toți acești oameni. Și Eudochia, care se așază într-un colț, lângă cuptorul alb, dez­mier­dându-i pe cei doi bătrâni cu vorbe bune, și promi­țându-le că o să caute cheia împreună cu dânșii. Abia într-un târziu, în­drăznește să le zică: "Au­ziți, dum­nea­voastră nu știți ceva des­pre treaba asta, cu în­torsu' ploii?..."

Satul cu minuni

Moș Droniuc vorbește de parcă și-ar privi pe viu trecutul, la o palmă în fața ochilor. Relatează conti­nuu, fără să clipească, ceea ce "vede". O succesiune ha­­lu­­ci­nantă de imagini, cu vră­jitori și alungători ai ploilor, "grindinari" bătrâni ca­re aveau puterea "să tri­mită pe pă­dure" gheața de pe un sat întreg, prote­jând toți oa­menii, vechi "militari", fugari cu veacuri în ur­mă din Pocuția, care veneau de acolo cu mește­șuguri se­crete, oameni ce cântau la vioară înaintea furtunilor, ca să le îm­buneze, magi care păstrau în casă diavoli ca niște mumii micuțe în racle de aramă, povești cu cea de-a șap­tea generație de înain­temergători Dro­niuci, ca­re-au întemeiat satul ăsta, de la care li se tra­ge toată pu­terea des­cân­tătorilor de azi. Lu­cid, încruntat, lim­pe­de, Ale­xandru Droniuc știe. Știe toată epopeea sa­tului său, de la facere și până azi. Împrejurul său, aplecate, se învârt discret cele două femei, în tăcere. "Doamne, unde-oi fi prapadit cheia aia?", murmură ici-când Areta, ne­vasta lui....
Oricum, explicația bătrânului Droniuc mi s-a părut a fi cea mai fascinantă dintre toate: "Cuvintele îs pu­ter­nice fiindcă-s cuvinte moș­tenite din bătrâni. Nu îi așa, cum am vorbi noi acuma. Au putere de la bătrâni, unii de la alții. Secretu' moștenit îi cel mai puternic, șoptit la ureche când mori. Îi lași moștenire la celă­lalt tătă puterea ta. Câți pot să țină un se­cret o viață? Când descântă unu', nu descântă numa' el sângur. Descântă prin dân­sul tăți bătrânii, cu toată știința lor..." Puține ori am auzit vorbe așa de "tari". În jurul nos­tru, femeile mai caută cheia. Par că nici nu ne as­cultă. E tăcere. Sus, în perete, timpul e tot oprit. Dacă ar bate la fix, clopotul amplu al pendulei ar trebui să vestească ora patru la amiază.

***

Spre seară, ultimul autobuz. Greu se învoiește Eudochia să facem un ocol, în drumul spre stație, ca să-mi arate casa descântătoarei. O văd - departe, înal­tă, cu acareturi, pământ mult, fânare, grajduri, gospo­dărie în toată firea. Destul de izolată de restul satului, to­tuși. Culmea, chiar atunci când ne-am oprit să o pri­vim, de la distanță, în ogradă a ieșit... Areta! Stătea în prag și se uita, către noi parcă. Mi s-a părut foarte ma­re la trup, robustă, roșie în obraji, cu părul blond, îm­pletit în niște cozi subțiri. Abia își potrivea năframa pe creștet, parcă sculată dintr-un somn. Eudochia m-a tras de mână și mi-a făcut semn să mergem puțin mai în­co­lo, după niște pomi tineri. Mă roagă mult să nu mă duc la ea, să n-o întreb nimic. Printre ramuri, încă o mai văd. Descântătoarea stă în fața casei ei, liniștită, ca ori­ce femeie între femeile satului. O gospodină, în pra­gul casei sale. Dar se uită parcă mereu spre drum, doar înspre drum, în direcția noastră.