ANDRA CLIŢAN - "Atâta mi-e de drag portul maramureşean, că-l port cu mine prin lume"

Designer vestimentar

S-a născut la Baia Mare, în 1983. A crescut şi-a locuit acolo până în 2002, când a hotărât să-şi mute destinul la Cluj, pentru a studia la Universitatea de Arte şi Design. În 2004, a plecat într-un stagiu în Franţa, la Ecole Superieure des Arts Decoratifs din Strasbourg, iar în 2008 a primit o bursă la Londra, la Central St. Martins College of Art and Design. În ianuarie 2013, Andra Cliţan prezenta pe podiumul Festivalului Internaţional de Modă de la Berlin o colecţie „to die for”, având ca sursă de inspiraţie costumul maramureşean de înmormântare. Pasiunea ei pentru plaiurile natale a făcut-o pe Andra să poarte locul naşterii în toate călătoriile şi studiile sale


"Une autre Roumanie"

- Maramureşenii au faima unui neam de oameni mândri, gospodari şi, pe bună dreptate, făloşi. Forţa lor vitală, puterea cu care trăiesc, e vizibilă în mai toa­te felurile în care se exprimă: în cântecele lor cu strigături, în porţile lor împărăteşti, în frumuseţea caselor vechi de lemn, în simplitatea majestuoasă a portului popular. Când a început relaţia ta cu costu­mul maramureşean?

- Ai dreptate. Aşa se pare, că avem o stea în plus la capitolul vitalitate. Bem vesel şi petrecem tare, cântăm cu strigături, ca să ştie lumea că nu sun­tem un neam de sfioşi! Iar costumul ma­ra­mure­şean e încă un mod de a exprima aceeaşi concepţie de viaţă. Într-o formă sau alta, întotdeauna am purtat costumul mara­mureşean, adesea asortând elemente în com­binaţie cu haine contemporane. Port cu mine locul în care m-am născut şi-am crescut, cu tot ce înseamnă asta, şi îmi place s-o arăt. E destul de precis momentul în care m-am apucat să-l folosesc ca sursă de inspiraţie. Eram în anul II de facultate, când am plecat cu o bursă Erasmus, la Ecole Superieure des Arts Decoratifs, din Strasbourg. Spre deo­sebire de felul în care se studia acasă, acolo tema de semestru era liberă. Nu ştiu dacă ştiţi, dar prin programele de burse Erasmus se întâmplă să se strângă în aceleaşi centre universitare studenţi din toată lumea. În acest context, când m-am trezit cu libertatea de a propune un proiect exact cum voiam, alegerea intuitivă şi imediată a fost să fac ceva legat de identitatea mea. Aşa că am creat colecţia Geanta-obiect, în care am creat genţi din lemn, din metal, din lână şi broderie tradiţional-româ­nească, care puteau fi şi obiecte cu care să decorezi interiorul casei. Profesorilor le-a plăcut enorm pro­pu­nerea asta. Ei ne ziceau mereu să ne inspirăm din spe­cificul culturii căreia îi aparţinem şi m-au încurajat în căutarea asta, fiindcă le arătam ceva ce ei nu mai vă­zuseră şi nici nu şi-ar fi putut imagina: era o cu totul altă perspectivă asupra obiectelor decorative. Mi-a plăcut în mod deosebit când unul dintre ei mi-a spus "Mulţumesc că ai avut generozitatea de a vrea să ne arăţi de unde vii, «une autre Roumanie», departe mult de preconcepţiile şi clişeele existente aici despre ţara ta”.

- Cum potriveşti "perla" asta, atât de atemporală, costumul tradiţional, cu ceva care e acum pe val?

- La fiecare proiect pe care-l gândesc mă focu­sez doar pe un detaliu, două, pe care vreau să le includ. Dacă am o pasiune pentru broderie, pentru o gamă cro­matică sau anumite materiale sau motive decorative, pornesc de la ele. Pe urmă încerc să transpun ele­men­tele care mă inspiră pe produse contemporane, mo­derne: sunt atentă la tendinţe, la designul contemporan, ele mă ghidează mai departe. Să explic puţin: tendin­ţele în modă sunt stabilite de birouri internaţionale de tendinţe şi, în funcţie de asta, fiecare designer creează stiluri. Stilul e ceva personal, aici am libertatea de a aduce identitatea mea maramureşeană, s-o fac să stră­lu­cească în prezent. Eu nu pot face ceva foarte mi­nimalist, sau japonez, sau constructivist, pentru că nu mă reprezintă lucrurile astea. Încercări de a "mo­derniza" costumul maramureşean se petrec şi în satele din Maramureş, dar din păcate ce se întâmplă acolo e destul de trist şi de comercial. Femeile mai în vârstă au costumele cam cum erau pe vremuri, dar cele făcute azi au început să fie brodate pe poliester în loc de bumbac, cânepă sau in. Cândva, nu existau asemenea abateri de la calitate. Sau am mai văzut cazuri în care unele femei încearcă să dea o notă de contemporan cos­tumului tradiţional, dar o fac cu mijloace nepo­tri­vite folosind, de exemplu, dantelă industrială. Dorinţa asta de a-l moderniza arată, pe de altă parte, aceeaşi dra­goste pe care o am şi eu pentru portul maramu­reşean: atâta mi-e de drag, că nu-mi vine să-l las uitat la naftalină, ci să-i dau un nou suflu de viaţă. Pur şi simplu, nu pot să-l abandonez istoriei, să-l încui într-o debara sau într-un muzeu prăfuit: vreau să-l port, să-i arăt spiritul şi tăria de-a trăi.

"Haute couture" Maramureş

- Lucrarea ta de doctorat, al cărei rezultat e şi co­lecţia pe care ai prezentat-o la Berlin, are ca temă costumul maramureşean de înmor­mân­tare. Ce te-a atras la acest su­biect, încât să-i dedici atâta timp din viaţă?

- Am început cu gân­dul de a studia cos­­tu­mul tradiţional de sărbătoare din Ţara Ma­­ramureşului. Cos­tu­­mul de sărbătoare e costumul cel mai "bogat”, mai "haute couture" (râde), pe care fiecare maramureşean trebuie să-l aibă şi pe care-l poartă cam toată viaţa oda­tă ajuns la maturitate. Iar fiecare costum e o operă uni­cat, care conţine simboluri ce vorbesc despre apar­te­nenţa individului, despre ce-i place, cum e ca om. E în­totdeauna făcut pentru cineva. Şi e costumul pe care-l poartă la toate sărbătorile din viaţă. Acum 4 ani, nu ştiam că o să merg chiar pe ritualul înmormântării ca parcurs principal. M-a captivat tema asta încet, încet. E un subiect care nu prea a fost tratat, poate pentru că nu ne place să-l integrăm în viaţă. E singura experienţă la care nu putem parti­cipa decât în ipostaza de martor, ca rude sau prieteni. E un eveni­ment încărcat de mister şi, pe undeva, aici e şi frumuseţea lui: cu toţii credem câte ceva cu pri­vire la moarte, aşa cum credem că o să fie nunta sau alte ex­pe­rien­ţe care ne aşteaptă în timpul vieţii, dar spre deosebire de alte lucruri pe care ni le imaginăm şi pe care apoi le verificăm trăin­du-le, moartea e singurul eveni­ment despre care nimeni nu poate spune că l-a trăit şi ştie ce este. Credinţa despre moarte e poate cea mai intim subiectivă expe­rienţă din parcursul unui om: ce simţi, ce vezi, cum e, dacă e ceva dincolo sunt toate lucruri pe care nu le vei putea împărtăşi cu alt­cineva - e experienţa ta şi atât. Şi tocmai pentru că moartea, atât de misterioasă, e acceptată fără opoziţie, fără înver­şunare, exact cum e. Mie ritualul de înmormântare mi s-a părut foarte interesant: e ritualul cel mai încărcat de simbo­luri şi cel mai complex.

- Felul în care ne îmbrăcăm fiecare este un fel de a comunica ceva despre noi?

- Da, fie suntem conştienţi de asta, fie că nu, ori­ce haină pe care o purtăm comunică ceva despre perso­nalitatea noastră. Ai zile când ai chef să te îmbraci în negru şi altele când nu poţi ieşi din casă dacă nu te îmbraci în ceva colorat. Toate astea vorbesc despre starea noastră interioară, despre ceea ce simţim. Din­colo de culoare, mai e şi stilul în care te îmbraci. Sunt oameni care se îmbracă mai degrabă în linii clasice şi alţii cărora le place să asocieze clasicul cu o cravată mai trăsnită. Dacă ne uităm în Maramureş, vedem culori foarte puternice, culori pe care trebuie să ai curaj să le pui împreună. Să pui roşu împreună cu cyclam, cu rozul acela foarte tare, cu verde, cu turquoise, e aproape nebunie. Şi le vedem acolo şi-n covoare şi în fuste şi-n eşarfe. Sunt asocieri de cu­lori pe care nu oricine îndrăzneşte să le facă şi pe urmă să le şi poarte. Lucrul ăsta spune multe despre caracterul maramureşeanului. Eu sunt conştientă de faptul că nu oricine poate să poarte hainele pe care le fac eu, că nu oricine s-ar simţi bine în ele. Sunt femei care s-ar simţi caraghioase sau extravagante şi purtân­du-le ar face un efort, cum e şi firesc să se simtă când ceva nu le reprezintă. Dacă stau să mă gân­desc cine mi-ar purta creaţiile, mi-e clar că l-aş de­scrie ca având un caracter puternic şi curajos.

"Mama a fost muza!"

- Ce anume te-a făcut să te exprimi ca artistă prin... haine?

- Explicaţii pot fi sute. Pot fi atât de complexe încât să scriu un doctorat despre asta sau atât de simple, încât să spun că mama mi-a fost muza. Mama a fost dintotdeauna o femeie conştiincioasă în ceea ce priveşte felul în care arată, o maramu­re­şeancă cochetă, mereu atentă la armonia hainelor cu care se îmbracă. De mici ne-a îmbrăcat foarte atent: ne făcea haine la fiecare dintre sărbătorile importante, Paşte, Crăciun, când era musai să primim haine noi. Iar când aveam serbări la şcoală, ne făcea nişte rochii ca-n filme. Îţi dai seama cât de bine mă simţeam! Mă simţeam iubită ştiind că mama gândea hainele astea doar pentru noi şi că nimeni altcineva din lumea întrea­gă nu mai are asemenea haine. Femeile din familia mea au fost tot timpul foarte feminine. Mama tot timpul mă ceartă când nu-mi aranjez hainele sau dacă mă îngraş peste măsură, sau n-am grijă de mine. Când mă vede obosită şi neîngrijită, mă ceartă: "O femeie n-are voie să fie aşa!”. Musai să am şi o ţinută fru­moasă a corpului. Aşa că destul de devreme, am ştiut că asta voi face. Desenam întruna la ore în clasele mici de şcoală, umpleam caietele de schiţe, până când n-au mai avut de ales ai mei şi au trebuit să mă dea la Şcoala de artă să fac Pictură.

- Cum e femeia stilului tău vestimentar? Pe po­diumul de la Berlin, colecţia ta descria o adevărată "power-frau", o femeie de esenţă tare, fundamental feminină.

- E, într-adevăr, o femeie puter­nică şi curajoasă. E stăpână pe ea şi pe ce ştie să facă. E o femeie care se in­dividualizează în societate. Com­plexă. E o femeie care are şi o doză de nebunie, dar nebunia aia frumoasă, de a fi altfel într-un context care pro­pune uniforme şi judecăţi facile. Am cliente care lucrează în bănci, de exem­plu. E clar că în acel context, purtând ceea ce propun eu, ele ies din tipare, n-are cum să nu se vadă indi­vidualitatea! Dacă stau şi mă gândesc bine, nici eu nu aş fi avut curajul să fac o colecţie cum e asta în urmă cu 3-4 ani. Dar trăind pe cont propriu de foarte mulţi ani, am avut multe experienţe care m-au întărit şi m-au format. Toate parcă au venit când a trebuit şi s-au întâmplat ca să cresc: am lucrat şi în fabrică, învăţând foarte multe aspecte tehnice ale meseriei mele, am lucrat şi la o revistă, ca re­dactor de modă, experienţă foarte di­ferită, în care mai degrabă îmi pu­neam la treabă abilitatea de a crea ar­monie cromatică. Peste astea, am învăţat mult din ex­perienţa de lucru cu Philippe Guilet, care a fost ata­şatul artistic al Ambasadei Franţei în România. Am lu­crat cu el la un proiect al Asociaţiei 100%.ro, la care el era designerul unei colecţii couture. La acel proiect, eu lucram direct cu meşteşugarii români şi a ieşit o co­lecţie de haine unicat, de foarte bună calitate, cu bro­derii lucrate manual. Înainte de asta, Phillippe lucrase la Jean Paul Gaultier, la Thierry Mugler, la Donna Karan, deci venea cu o experienţă de modă de invidiat. Re­cu­nosc că abia acum mă simt stăpână pe mine şi puter­nică. Dacă hainele mele transmit toate astea, înseamnă că, într-adevăr, felul în care te maturizezi şi cum te schimbi se vede în munca ta.

Petale de flori

- Spre deosebire de acum cinci, zece ani, observ în Bucureşti o înflorire a stilurilor vestimentare, mai ales la tineri. Mi se pare că a ajuns să se rafineze expresia personalităţii tale prin felul în care te prezinţi în faţa celorlalţi.

- Şi mie mi se pare, da! Sunt foarte atentă la expri­mările astea. Ca designer, toate astea îmi vorbesc despre evoluţia menta­li­tăţii şi despre ce am de­venit pregătiţi să facem. E din ce în ce mai bine. Dar trebuie să devenim con­ştienţi că fiecare din noi contribuie la armonie, la fru­mosul general. Să zi­cem că fiecare din noi e petala unei flori. Ştiin­du-se petală, fiecare din noi are responsabilitatea de a fi frumos la privit, pentru ca, în ansamblu, floarea să fie frumoasă. E păcat că în România încă ne împiedicăm de graba cu care strâmbăm din nas şi spunem "dar e ciudat”, când cineva se îmbracă altfel decât sunt ceilalţi obişnuiţi să vadă. Păi, pe vremuri, să apară cineva cu un costum nou era o pro­vocare pentru toţi! Da­că ne uităm la costu­mul popular din Buco­vina, treaba asta se vede: de­ve­nea o competiţie de crea­tivitate şi fiecare apărea din când în când cu un nou costum, şi mai bo­gat, şi mai creativ bro­dat! Şi la noi în Mara­mu­reş exis­tă datoria asta faţă de comunitate, ca oamenii să fie cât mai frumoşi la sărbătorile satului sau fa­miliei: un fel de "Suntem maramureşeni, cum adică să mergem noi mai prejos?”. Dacă noi nu reînviem ideea de a fi fru­moşi împreună, o să ne plafonăm me­reu în sentimente distructive, ca invidia, ca strâmbatul din nas, care nu duc la nimic bun. Există, desigur, şi o chestiune de uniformitate, legată de identitatea comu­nă a grupului, dar există şi libertatea individuală: fa­milia mea are simbolurile astea, familia vecină, pe alea. Şi e frumos să citeşti frumosul din simbolurile vecinilor, iar ei să le aprecieze pe ale tale. Şi fiecare să fie mândru şi să-şi dorească să fie frumos, pentru că numai aşa putem fi frumoşi împreună.

"I love Miss Cliţan"

- Povesteşte-ne despre participarea la Festivalul Internaţional de modă de la Berlin, unde ai fost unul dintre cei trei "Romanian Designers”.

- E prima mea participare pe un podium inter­na­ţio­nal de mo­dă. De altfel, e o săptămână a modei foarte vizibilă printre cele mai importante personaje din lu­mea modei internaţionale. E una dintre cele mai tinere săptămâni ale modei internaţionale şi e foar­te urmărită: vine multă presă şi mulţi cumpărători care deţin lanţuri de magazine multibrand sau buticuri specializate pe haine de autor. Pentru că ador ce fac şi simt că am ajuns la o maturitate pe care o caut de multă vreme, vreau să trăiesc din munca mea. Până acum, m-am descurcat fă­când o echilibristică între impe­rativul vieţii şi creaţia mea. Dar acum simt că e momentul să dez­volt brandul meu: să se poarte Maramureşul meu în lume! După participarea la Berlin, am avut review-uri foarte bune, cineva începea articolul cu "I love miss Cliţan” şi continua spunând - citez traducând din memorie - că e fascinată de cum am asociat elemente din costumul şi arta tra­diţional românească cu designul contemporan, iar că rezultatul sunt haine "to die for!”, semn că a înţeles ce am vrut cu colecţia asta. E foarte încurajant să primesc astfel de feed-back-uri de la oameni care nu cunosc neapărat cultura noastră, dar care se pricep foarte bine la modă. Şi în România, cei care au ceva de spus în domeniu mi-au dat feed-back pozitiv şi încurajant: hainele mele urmează să apară în edi­toriale de modă din cele mai importante reviste de acest gen de la noi. Sunt bucuroasă de toate astea, pentru că îmi confirmă că în momentul în care faci ceva cu respect pentru ceilalţi şi din dragoste pentru ceea ce faci, aprecierile şi recunoaşterea nu întârzie să apară.

- Plănuieşti să-ţi deschizi un magazin cu haine unicat?

- Da, hainele pe care le fac sunt colecţii de autor. Mi-aş dori să produc serii mici, dar prefer vitrina virtuală a unui site web, decât cea a unui magazin fizic. O prefer şi datorită mobilităţii pe care mi-o oferă. Site-ul web e în sine o vitrină: te uiţi, iar dacă ceva îţi place intri, iar eu sunt acolo să te consiliez, să te ghidez, să te ajut să-ţi cumperi haina care te comunică aşa cum vrei să te comunici. Şi e cu atât mai frumos, cu cât hainele astea pot fi şi sub privirea unor oameni din alte ţări, care se pot simţi atraşi văzând ce le propun. Iar faptul că sur­sa de inspiraţie e un loc şi ocultură din România ar putea să le sedi­men­teze percepţia corectă despre ţara noastră: că suntem un popor de oa­meni buni la meseriile noastre, deschişi, veseli, capabili de a vedea fru­mosul şi de a-l produce.

- Ce urmează pentru tine?

- Mă văd plecând din nou o perioadă în străi­nă­tate. Aşa sunt eu, aş pleca oricând, oriunde. Sunt un om deschis, care iubeşte să cunoască alte lumi şi alte culturi. Eu cred că dacă te-ai născut într-un loc, ai pe undeva datoria să cunoşti şi alte culturi. Dacă tot suntem liberi să călătorim abia de 20 ani, şi e o libertate câştigată greu, n-ar fi stri­gător la cer să n-o fo­lo­sesc? Cum se îm­pros­pă­tează altfel cultu­ra? Fie­care contact cu o nouă cultură ne îmbogăţeşte. Si­­gur că atunci când spun că vreau să călătoresc şi vreau să cunosc, nu vorbesc de o dezertare de la pro­pria cul­tură: când plec, tot cu Maramureşul în suflet plec. N-am cum altfel: e întipărit în ADN-ul meu (râde)! Dar e important pentru mine să cunosc acele culturi tră­ind în mijlocul lor, nu din documentare la TV, pen­tru că numai aşa pot pricepe resorturile interioare care pot face ca ceea ce ştiu din cultura mea a fi frumos, să fie altceva în altă parte.