JAZZY JO (IOANA SIHOTA) - Cântăreaţa albă cu voce neagră

Cu mama la cârmă, pe corabia muzicii

- Apariţia ta în muzica românească s-a produs sub o etichetă şocantă: "cântăreaţa albă cu voce nea­gră”. Te flatează sau te intrigă?

- N-ar avea de ce să mă deranjeze. Din con­tră! Se ştie că din punct de vedere muzical, rasa neagră are un atu indiscutabil: cutia de re­zo­nan­ţă, cavitatea bucală este altfel construită decât la albi, este mai mare şi atunci generează o voce mai plină. În cazul meu, nu ştiu exact cum s-ar putea explica fenomenul, fiindcă am o cons­trucţie facială mai curând pe lung. Probabil ţine de capacitatea pulmonară şi de sistemul fonator. Ceea ce contează este că, într-adevăr, apelativul ăsta mă obligă în sensul unei continue îmbu­nă­tăţiri a tehnicii vocale, dar şi a felului în care trebuie să-mi modulez cântatul ca să transmit acea "catifea” din vocea neagră. Dacă Dum­ne­zeu mi-a dat darul ăsta, trebuie să am grijă de el. Uite, de exemplu, acum vreo doi ani, am avut o problemă cu corzile vocale, şi-atunci, practic, am reînvăţat să cânt corect, astfel încât să nu-mi mai agresez corzile, şi acum vocea mea a do­bândit o amplitudine extraordinară şi capaci­tatea de a putea "ataca” o paletă mai largă de in­ter­pretări.

- Talentul tău e o moştenire de familie? Cum s-a petrecut apropierea de muzică?

- Eu m-am născut cu muzica şi în sânge, şi în casă. (râde) Mama este profesoară de pian, aşa că muzica e ceva "din mine”. Pe la patru ani, am fost întrebată dacă vreau să învăţ să cânt cu-adevărat, nu doar să zdrăngăn pe clape, cum făceam până atunci. Am spus că "da”, şi aşa, cu mama "la cârmă”, am urcat pe corabia muzicii. Ulterior, ajunsă la vârsta potrivită, am intrat şi la şcoala de muzică, dar, după opt ani, m-am decis să continui studiul pianului numai acasă, fiindcă mi-am dat seama că nu-mi doream o carieră de pianist de concert. Deşi instrumentul mi-era drag şi nici lipsită de talent nu eram, simţeam că nu asta era calea mea. Aşa că am cotit-o spre limbi străine: am urmat liceul bilingv "George Coşbuc”, de aici, din Bucureşti, oraşul meu natal, apoi Facultatea de Limbi Străine, secţia Engleză-Spaniolă. Numai că - vezi! - "ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Pe la 16 ani, pă­rinţii celei mai bune prietene m-au auzit cântând prin curte, la joacă, şi mi-au zis: "Tu asta trebuie să faci. Să cânţi”. Eu, care consideram că terminasem cu mu­zica, am fost cam reticentă, ei însă au insistat şi, pâ­nă la urmă, m-au luat pe sus şi m-au dus la emi­siu­nea "Ploaia de Stele”, de la TVR. Am intrat în concurs cu nişte emoţii... indescriptibile! Întotdeauna am fost teribil de emotivă. În orice caz, am câştigat preselecţia, am mers înainte cu emisiunea şi-a început să-mi placă ideea asta de a cânta vocal. Unde mai pui că tot acolo am avut noroc să fiu adoptată în echipa tehnică şi am învăţat, vreme de câţiva ani, ce înseamnă "bucătăria” unui produs de televiziune: am lucrat în car, la montaj, la sunet... Am trecut prin toate etapele de pregătire a unei emisiuni. Apoi un prieten mi-a spus că auzise de o preselecţie pentru "Şcoala vedetelor”, ediţia a doua. Informaţia asta pe mine nu m-a "frisonat”, fiindcă, din pricina emotivităţii, de­test concursurile. A doua zi însă, mama, pe care o pu­se­sem totuşi la curent, m-a trezit şi mi-a zis: "Trebuie să te duci la preselecţie. Am un sentiment bun. Hai, du-te!”. Şi m-am dus. Am dat proba şi-am intrat. După con­cursul propriu-zis, "Şcoa­­­la vedetelor” s-a transformat într-un lung şir de emisiuni de divertisment, ceea ce mi-a dat ocazia nu doar să lucrez cu nişte personalităţi precum Titus Munteanu ori Marius Ţeicu, dar şi să ex­perimentez vocal foarte mult.În plus, tot acolo l-am cunoscut pe actualul meu producător, Şerban Cazan. La vremea aceea, eram doi copii care învăţau jucân­du-se, dar prietenia noastră a rezistat în timp şi acum iată-ne colaborând profe­sio­nal. El e azi geniul muzical din spatele meu. Şi suntem puşi pe fapte mari. (râde) Dar să revin. La foarte scurt timp după ce "Şcoala ve­detelor” a ajuns la final, printr-un concurs de împre­jurări, am intrat în echipa "Megastar”, de la Prima TV. La primele două ediţii, am făcut backing vocal. Numai că, tot urmărindu-i pe concurenţi, parcă a început să mă împingă şi pe mine dorinţa să mă testez, aşa că, la a treia ediţie, am intrat în concurs. Nu mă întreba de unde mi-am adunat curajul! (râde) A fost însă o decizie excelentă, pentru că aşa am avut ocazia să lucrez mult mai intens pe tehnica vocală, în special cu Crina Mar­dare, pe care o iubesc ca pe o a doua mamă. Am ajuns până în finala "Megastar”, dar n-am câştigat, fiindcă astea sunt preferinţele publicului românesc: bărbaţii sunt mai votaţi decât femeile. De-asta m-am bucurat enorm de succesul lui Julie Mayaya, câştigătoarea con­cursului "Vocea României”, ediţia de anul acesta. Nu numai că are o voce extraordinară, dar sper că a reuşit să deschidă drumul şi altor talente feminine. În orice caz, după "Megastar”, la aproximativ două luni, am participat la preselecţia organizată de trupa Jukebox, care căuta două voci de fete. Şi uite că luna asta se împlinesc 5 ani de când cânt cu ei. Ceea ce e o mare bucurie pentru mine. Jukebox a debutat ca o trupă de cover-uri, dar a evoluat şi, încă de acum 3 ani, a început să includă în repertoriu şi piese proprii, iar acum vrem să ieşim pe piaţă nu doar prin concerte, dar şi cu un album. Ceea ce e extraordinar la Jukebox este că, în­tr-adevăr, cântăm pe rupte: cântăm live şi cântăm foarte mult! Iar experienţa directă este, după cum se spune, cea mai bună şcoală pentru un interpret.

În braţele lui Smiley

- Dar o carieră solo nu te tentează? Sau nu-ţi do­reşti să fii doar tu în centrul atenţiei?

- Ba da, acesta este proiectul meu paralel, la care am prins să lucrez încă de acum un an. Am ex­perimentat vocal şi melodic împreună cu Şerban, producătorul meu, astfel încât să obţinem nişte piese care nu doar să prindă la public, dar care să mă şi reprezinte. Următorul pas este să ies în lume cu un prim single - până în vară - căruia îi vom face şi videoclip, după care va urma şi un album.

- Există vreo persoană căreia să simţi că-i datorezi un "mulţumesc” special din punct de ve­dere profesional, o persoană care să întru­chipeze figura maestrului?

- Sunt mai multe persoane cărora le datorez unul sau mai mulţi paşi înainte pe drumul acesta al muzicii, dar acum simt că am a le mulţumi în mod special colegilor mei de la "Ha Ha Ha Pro­duction”, firma cu care am semnat un contract de management şi producţie. De la fiecare dintre ei învăţ fantastic de mult zi de zi, iar, pe de altă parte, alături de ei mă simt ca într-o familie. "Ha Ha Ha” înseamnă nu doar solidaritate profe­sio­nală, ci şi umană, fiindcă acolo nu există rivalităţi, nu există orgolii, ci toată lumea contribuie la "produsul” celorlalţi şi toată lumea se bucură de succesul celorlalţi. Suntem, într-adevăr, prieteni, ne cunoaştem dincolo de necesităţile profesionale şi funcţionăm pe principiul "Toţi pentru unu şi unu pentru toţi”. Petrecem sărbă­torile împreună, ne facem surprize cu ocazia aniver­sărilor, mâncăm împreună... Eu, când merg la studio, plec de-acasă şi mă duc la a doua mea casă. Aşa simt. Şi sunt extrem de recunoscătoare pentru această bucurie - o astfel de frăţietate, trebuie să recunoaştem, este destul de rară -, pe care am "dobândit-o” tot dato­rită lui Şerban, pe care am ajuns să-l consider îngerul meu păzitor: el m-a susţinut întotdeauna, el mi-a dat încredere în zilele mai "înnorate”, el m-a adus la "Ha Ha Ha”, unde Smiley m-a primit cu braţele deschise şi m-a încurajat constant. Tot el, Şerban, este şi cel care se ocupă de tot ceea ce înseamnă producţie pentru Jazzy Jo. Şi - poate că o să te surprindă - simt că poate cel mai mare "mulţumesc” îl datorez bunicii şi buni­cului meu, oamenii care m-au crescut şi m-au modelat. Mama era nevoită să lucreze, ca să ne întreţinem, deci pe ea o vedeam numai seara, când ajungea acasă, aşa­dar bunicii au fost cea mai constantă prezenţă din viaţa mea, mai ales în perioada de formare. Bunicul mă ducea şi mă aducea de la şcoală, bunica îmi pregătea toate bunătăţile pământului şi mă aştepta cu ele frumos aranjate pe masă, amândoi mă ajutau la lecţii, îmi in­dicau ce cărţi ar fi potrivit să mai citesc, toţi trei mer­geam în parc, la teatru, la film sau, vara, câte o lună de zile, la băi. Şi tot de la ei doi, dar în particular de la bunicul, am prins drag de poveşti, fie că e vorba de basme, fie că e vorba de întâmplări adevărate. Bunicul a luptat în cel de-al doilea război mondial şi, serile, mă lua în braţe şi-mi istorisea tot felul de păţanii de-ale lui din acea perioadă. Şi tot el m-a învăţat cum sunt oamenii, ce înseamnă tăria de caracter, ce înseamnă cumpătarea... Vezi, toată această copilărie aureolată pe care am primit-o cadou de la bunicii mei, toate po­veştile şi poveţele lor au desenat relieful sufletului meu, iar sufletul este "instrumentul” cel mai de preţ al unui artist, indiferent de zona în care se manifestă el. Dacă nu pui suflet în ceea ce faci - orice ai face - toată tehnica din lume nu ţi-e de-ajuns, nu poate să te facă un artist adevărat! De-asta zic că lor, bunicilor mei, le datorez cel mai mare "mulţumesc”, chiar şi atunci când e vorba de profesie.

- Dar mama ce părere are despre drumul pe care ai apucat-o?

- După ce s-a împăcat cu gândul că nu-i voi călca pe urme şi că nu voi fi pianistă, a trebuit să se împace şi cu gândul că nu voi îmbrăţişa nici o meserie "cla­sică”, de pildă că nu voi fi niciodată profesoară de en­gleză. (râde) În orice caz, acum, când mă vede cât de fe­ricită sunt, nu mai are nici o strângere de inimă şi e alături de mine sută la sută. Sunt foarte norocoasă să am aşa o mămică!

- Anual, zeci şi zeci de fete caută celebritatea în muzică. Ce crezi că te scoate pe tine din pluton? Ce te recomandă pentru succes, Jo?

- În primul rând, cred că principalul meu atu îl reprezintă vocea. Faptul că e distinctă şi caldă. Apoi e vorba de genul de muzică pe care îl cânt şi îl compun eu, o muzică născută dintr-un melanj de stiluri: puţin jazz amestecat cu un pic de funk, cu o linguriţă de pop-rock şi un vârf de cuţit de foxtrot, totul garnisit cu so­no­rităţi specifice anilor 30-40. În România nu s-a mai încercat aşa ceva. Şi, nu în ultimul rând, cred că mai e vorba de două trăsături de caracter: tenacitatea şi fairplay-ul. Trăsături care mi-au fost întărite de edu­caţia pe care mi-a dat-o bunicul. Iar acum, că el a ple­cat dintre noi, sunt şi mai motivată ca înainte să devin omul şi profesionistul pe care el a visat să-l vadă cres­când din mine.

- Te-am văzut cântând de mai multe ori şi, de fie­care dată, m-a izbit siguranţa de sine pe care o afi­şezi. De unde îţi vine ea?

- Vine din experienţa cântatului live nişte ani de zile şi în cele mai diverse formule - pe scene cât o cu­tie de chibrituri sau pe scene mari (precum "Cerbul de Aur” sau "Eurovision”, unde se mai adăuga şi pre­siu­nea camerelor de filmat) şi în faţa unei vaste tipologii de spectatori. Şi vine din bucuria mea nebună de a cân­ta. Când mă urc pe scenă, intru într-o altă lume, o lume plină de emoţii şi sentimente, pe care mă străduiesc să o proiectez cât mai fidel în afară, astfel încât ea să ajungă nealterată şi la public.

Somn bun şi sală

- Drumul către succes nu-i uşor. Cere o aservire totală. Cum rezişti? Ai adoptat un regim de viaţă spartan, te îngrijeşti în vreun fel anume...?

- Din păcate, oricât de mult mi-aş dori să duc o viaţă organizată şi mai aşezată, e imposibil. În timpul săptămânii lucrez în studio sau filmez sau fac probe, iar în week-end-uri am cântări. Deseori, activitatea mea de peste zi se prelungeşte până târziu, în noapte, aşa că a doua zi de dimineaţă sunt nevoită să ratez răsăritul şi să amân trezirea până pe la ora 11. De-altfel eu consider că somnul este cel mai bun aliat al meu, cea mai bună baterie pentru refacerea energiei şi cel mai bun medicament pentru vocea obosită. Astfel că am grijă să dorm cât mai mult. De pildă, după cântări, în loc să mai rămân cu prietenii la o cafea,prefer să merg acasă şi să mă culc. În rest, ca să mă restabilesc, atât fizic, cât şi mental, merg la sală zilnic. Asta îmi dă o energie extraordinară şi un tonus fantastic. Vara mai alternez sala cu plimbări pe role de câte 3-4 ore. Îmi place să mă las "să alunec” pe străzi cu case vechi. Eu sunt pasionată de lucrurile vechi, pentru că întot­dea­una lucrurile vechi în­chid în ele poveşti. Dacă aş avea de ales între a-mi cons­trui o casă nouă şi a cumpăra o casă veche şi a o recondiţiona, n-aş sta nici o clipă pe gânduri şi aş alege varianta B. Din ace­laşi motiv, al pasiunii pentru obiectele cu patina vremii, ador să scor­mo­nesc prin anticariate. Me­reu sunt în căutare de co­mori. Ştii care e cel mai mi­nunat parfum din lume? Parfumul cărţilor vechi. (râde) Apoi, serile, după ce m-am liniştit (şi mi-am fă­cut ritualul de frumu­seţe, care înlocuieşte cremele de orice fel cu uleiul de ar­gan), îmi place să mă uit la filmele mele de suflet, adi­că filmele cu Fred Astaire şi cele cu The Rat Pack. Iar atunci când chiar sunt într-o pasă proastă, îmi pun DVD-ul cu "Cântând în ploaie” şi, ca prin far­mec, soarele îmi răsare în ini­mă, inclusiv la 1 noap­tea. (râde)

- Dar dragostea ce loc ocupă în viaţa ta, Jo?

- Artiştii au feluri dife­rite de a se raporta la acest sentiment: unii îl caută pen­tru dulceaţa începu­tu­lui, alţii pentru gustul amă­rui al sfârşitului, iar alţii se feresc de el cu disperare, de teamă să nu-i deturneze sau să nu-i secătuiască interior. Până acum eu am trecut şi printr-o poveste de dragoste care, în plin apogeu, m-a făcut extrem de creativă (eram îndră­gos­tită pâ­nă peste urechi şi, în acelaşi timp, aveam o inspiraţie ieşită din comun: toată ziua cântam şi compuneam), dar şi printr-o poveste care, abia atunci când s-a sfârşit, m-a inspirat, abia tris­teţea finalului mi-a hrănit creativitatea. Azi sunt singură, dar nu nefericită: mă con­centrez pe profesie şi asta deocam­dată mi-e suficient. Totuşi, îmi doresc să simt din nou fiorii iubirii. Însă pen­tru asta, nu caut să forţez soarta, ci o las pe ea să-mi trimită în cale pe cine tre­buie şi când trebuie. În plus, la 28 de ani, şi eu am căpătat suficientă limpe­zime ca să ştiu ce-mi doresc de la băr­batul de lângă mine. Am nevoie de un om care să ştie să mă protejeze, să mă susţină, să mă stimuleze intelectual şi emoţional. Am nevoie de un om cu care să formez o echipă, să ne fim alături, unul pentru celălalt, cu-adevărat şi la bine şi la greu. Eu nu sunt o femeie superficială, şi de aceea nu mă intere­sează un partener su­perficial. De fapt, da­că e să fiu sinceră până la capăt, ceea ce îmi doresc este o po­veste de iubire ade­vărată, aşa cum a fost aceea dintre bunicul şi bunica mea. Ei sunt modelul meu de via­ţă, iar căsnicia lor e exemplul suprem de iubire. De la ei am învăţat ce înseamnă să te potriveşti cu omul de lângă tine. Bunica era o femeie iu­te, mereu o tolbă pli­­nă de vise şi de pla­nuri. Bunicul era ge­nul molcom şi cum­pătat, care despica firul în patru. Antiteza asta însă i-a ajutat. Bunicul a temperat-o pe bunica şi astfel multe lucruri care ar fi putut să iasă prost din cauza iureşului ei nu s-au mai întâm­plat, iarbunica i-a dat bunicului impulsul de care avea nevoie ca să treacă la fapte şi să nu rămână numai în sta­diul de analiză. Aşa, din echilibrul acesta născut din contrarii şi din marea lor iubire, bunica şi bunicul au făcut împreună o casă şi o familie, au cres­cut o fiică frumoasă, inteligentă şi cu capul pe umeri, dar şi o ne­poată, adică pe mine. Mă abţin de la a mă des­crie singură. (râ­de)

- Ultima întrebare, Jo: ce urmează în anul acesta, cu număr de ghinion?

- Până în vară, după cum ţi-am spus, urmează să aşez prima cărămidă de la temelia carierei solo: voi lansa primul meu single. În afară de asta, ceva mai în­colo, când programul meu nu va mai fi chiar atât de su­focant, mi-aş dori foarte mult să dau o probă la Ope­retă, pentru că Opereta e singurul loc unde se poate face musical în România. Deocamdată. Iar a juca şi a cânta într-un musical e marele meu vis, asta mi se pare că ar fi împlinirea mea ca artist. Până atunci însă vreau - chiar anul acesta - să ajung la Londra şi să mă desfăt cu toate musical-urile din West End.