În urmă cu mai bine de 20 de ani, când am citit în manuscris primul lui roman, "Sonata pentru acordeon", am fost uluită de forța, autenticitatea și originalitatea lui Radu Aldulescu. Avea atunci vreo 38 de ani și un parcurs diferit de scriitorii optzeciști, în general absolvenți de Litere cu mentori prestigioși ce-i sprijineau. Spre deosebire de ei, Radu trăise din proprie alegere printre marginali, își câștigase existența la limită, muncind ca zilier pe șantiere, în hale industriale, în agricultură, făcuse și box, schimbase locuri și peisaje, cunoscuse dinăuntru o lume dură și periculoasă. Rebelul acesta avea însă patima literaturii și convingerea că doar scrisul îi poate da un sens vieții. Știa că numai asta îi place să facă. Primul roman l-a scris pe la mijlocul anilor '80, când nu era nicio speranță de publicare pentru un debutant cu o tematică socială atât de șocant-adevărată, un limbaj frust și o totală libertate de spirit. Radu Aldulescu ficționaliza ceea ce știa din experiență, scria despre "umiliții și obidiții" vremurilor și mediilor în care trăise, despre rătăcirile, iubirile, dramele și cruzimile lor, despre binele și răul care se înfruntă în om, disputându-i sufletul, despre damnare și redempțiune, despre lupta pentru supraviețuire, dar și despre lumina rară a râsului și fraternității într-o lume mizerabilă, mustind de povești. Abia în 1993 a putut apărea "Sonata pentru acordeon", primită cu entuziasm de critică, premiată și recomandată prin telefonul fără fir al marilor cititori (pe atunci nu exista internetul). Faptul că talentul excepțional i-a fost recunoscut nu i-a schimbat romancierului existența precară, căci și în România de după 1989 un artist care se dedică numai vocației sale, fără alte slujbe mâncătoare de timp și energie, e sortit sărăciei lucii. Deși nu e drept, Radu Aldulescu și-a sacrificat o viață cât de cât normală, trăind nu din scris, ci pentru scris. Cu orice preț, fiindcă el crede că "își salvează viața scriind". Cele opt romane publicate până acum îi confirmă credința: ele îi vor păstra numele în istoria literaturii române peste mode și timp, după cât mă pricep eu la evaluare. Cu atât mai mult cu cât, păstrându-și aria tematică și stilul care l-au consacrat, și-a rafinat de la un roman la altul tehnica narativă, sporindu-le puterea de a capta și menține curiozitatea și emoția cititorului.
Cel mai nou roman al lui, apărut în seria de autor de la Cartea Românească în care i s-au reeditat și toate celelalte, reia personajul principal, Robert Stan zis și Diavolul, din "Îngerul încălecat" (1997) la 30 de ani după peripețiile povestite acolo, și în alte vremuri decât "epoca de aur", cele ale zilelor noastre. Nici ele ușor de suportat, cu marasmul economic și moral, pe care bine-l știm. Dezagregată din sistem de închiderea mastodonților industriali, "plebea proletară" adusă de la țară la bloc trăiește de pe o zi pe alta, decuplată de la încălzire și fără bani de mâncare, după ce salariile compensatorii s-au irosit pe băutură. Robert, "îngerașul de la oraș" din urmă cu trei decenii, încălecat de femeie, "care l-a încălecat pe Dracu și Dracu a încălecat lumea" are acum 58 de ani (dintre care mulți a fost gropar în cimitirele bucureștene) și stă împreună cu tinerica Andreea și copilul lor preșcolar în garsoniera acesteia din Dristor. N-o mai iubește pe Andreuța lui, care s-a dovedit dezechilibrată mental și se sinucide periodic din gelozie și nesiguranță, dar se simte oarecum răspunzător de viața ei și a băiatului, altfel și-ar lua iar lumea în cap. Amenințați cu evacuarea din cauza datoriei enorme la întreținere, Robert își duce familia la Frăsineni, fostul sat de lângă Pitești al aventurilor lui din tinerețe, ajuns un orășel de blocuri mizere, cu oameni veniți de la țară pentru o leafă la Combinatul înființat acolo și "disponibilizați" după închiderea postdecembristă a fabricii. Orășelul este, ca atmosferă și tipologii, un concentrat al României din noul mileniu, cu toate toxinele ce otrăvesc existența omului de rând, ajuns în mizerie. Preluând felul de a gândi și vorbi al acestor lumpeni, fiecare dereglat în felul lui, pradă viciilor ce le amorțesc dezorientarea, deznădejdea, Radu Aldulescu reușește să dea o impresie copleșitoare de autentic, deși tribulațiile lor cu manifestări patologice sunt greu de acceptat de morala comună. Dar amoralitatea, violența, cinismul, ticăloșia, nebunia, abrutizarea declasaților și profitorilor de azi sunt dublate de un fel de dostoievskianism, de o nostalgie a bunătății și frumuseții, de demnitate în umilință și credință în ispășire, care ridică romanul spre o zonă inefabilă, la care numai Radu Aldulescu are cheia de acces.