Declaraţii de dragoste pe bicicletă

Cu bicicleta pe umăr

Coboară din tren, după peste două mii de kilometri, cu un rucsăcel în spate şi bicicleta pe umăr. Astăzi, pe 1 decembrie, preoteasa elveţiancă Gisula Tscharner împlineşte 66 de ani. Chiar de ziua naţională a României, ţara pe care o iubeşte cel mai mult de pe pământ. Zâm­beşte larg, când vede iarăşi hăr­mălaia asurzitoare a Gării de Nord. Îi place. Viaţa asta auten­tică, plină de vitalitate şi destul de "periculoasă" a oameni­lor din ţara aceasta. Nu călătoreşte decât cel mult cu trenul, restul doar pe jos şi cu bicicleta. Asta, fiindcă: "Doar aşa poţi să vezi, să simţi oamenii, să vorbeşti cu ei. Iar românii aceş­tia sunt fabuloşi, mag­nifici!". De la intrarea în Ro­mânia, undeva pe la vama Curtici, nu-şi mai poate lua ochii de la fereastra vagonului. Ştie peisajele pe de rost, dar le priveşte iarăşi şi iarăşi, până în cele mai mici detalii. "Ţara asta... Doamne, cât de frumoasă este ţara asta...".
A doua zi e pe drum. Singură, pe bicicletă. Ni­ciodată altfel decât sin­gură. Are timp. N-o inte­resează traseele presta­bi­lite, cu muzee sau obiec­tive turistice. O intere­sează doar clipa, oame­nii, priveliştile, viaţa "pre­zentă". Aşa zice. La vârsta ei, a făcut de trei ori înconjurul deplin al României pe bicicletă. În fiecare zi, cel puţin 90 de kilometri, adesea până la 130 şi mai mult. Şi pe jos a mers foarte mult, zeci de kilometri într-o singură zi. Cunoaşte ţara la fel de bine ca şi mine, reporterul, care o tot străbat de atâta timp, dintr-o parte în alta. O ştie, poate, chiar mai profund, mai intim. Fiindcă drumurile ei nu sunt pe şosele mari, nici neapărat în locuri vestite din România, precum Sighişoara, Sibiu, Săpânţa sau mânăstirile bucovinene, pe care le-a văzut de mult. Ea vrea să vadă ţara toată, aşa cum e, până în cele mai adânci cotloane sau vârfuri ale munţilor. Cel mai des doarme afară. Nu în cort, ci sub cerul liber, în sacul de dormit. Ani şi ani din viaţă şi i-a petrecut dormind sub cerul liber. Asta, deşi în Elveţia are venituri consistente, şi ar putea plăti orice hotel. Are copii maturi, un soţ care o iubeşte şi îi îngăduie toate aceste călătorii, chiar dacă nu poate serba ziua onomastică alături de ea. De ziua ei, Gisula stă departe, în România, jos pe pământ, cu ochii ridicaţi către stele. Şi zice că România e cea mai frumoasă ţară din câte sunt pe pământ. "Nu pot să ex­plic. M-am îndrăgostit de ţara asta aşa cum se îndră­gosteşte o femeie de un bărbat. Un mister. Poate muzica limbii voastre... Când am venit prima dată aici, căutam o adresă la un bloc şi o femeie mai în vârstă mi-a spus: «Bună ziua». I-am spus şi eu: «Bună ziua». Mi-a plăcut să rostesc cuvintele astea. I-am deschis uşa să intre în lift şi ea mi-a spus, simplu: «Mulţumesc». Oaaa!... Când am auzit cuvântul acesta!... «Mulţumesc...» «Mul­­­ţumesc...». E ceva atât de romantic, de aristocra­tic, de tulburător... Tot repetam în minte: «mulţu­mesc»... E atâta emoţie să vorbeşti aici, cu oameni pe stradă. În Zurich nu vorbesc atât, nici pe jumătate. Atâtea nuanţe! O muzică... O erotică a limbii... O artă de a trăi. Se naşte în mine un sentiment de «mă simt puţin acasă». Şi mi-e dor. Când vin iarăşi aici, mă bucur ca la o reîntâlnire cu un bărbat frumos..."
Gisula Tscharner nu e nici pe departe o "alintată", o femeie din acelea care trăiesc din poezii, "metafizici" sen­timentale şi văzduhiste. E mai degrabă un om clar, care vorbeşte rar şi exact despre ceea ce simte şi doreşte să facă. Iar apoi zâmbeşte. Sincer, cu tot chipul. Acum e iarnă, sunt zăpezi, a stat mai mult prin Bucu­reşti. Şi aici îi place, chiar şi prin cartierele cele mai periculoase şi mărginaşe. Spune că atunci când înnopta în păduri, singură în pustietăţi, nu i-a fost niciodată frică. Nu prea cunoaşte sentimentul acesta. Nu ştiu de ce, dar o cred că habar n-are ce-i teama, triste­ţea, "jun­gla" oamenilor din jur. E senină, simplă, zâmbitoare, parcă ocolită de toate răutăţile lumii. Uneori, ascultând-o, îmi spu­neam că aş vrea să pot fi şi eu, mă­car puţin, la fel ca şi ea.

Doar româna, niciodată engleza

Am cunoscut-o iarna asta, puţin înainte de Crăciun, în casa singurei sale prietene românce, marea lingvistă Magdalena Po­pes­cu-Marin. O seară minunată, cu ceai fierbinte, tihnă, fulgi de zăpadă coborând încet la ferestre şi poveşti zise cu dragoste despre România... Sunt atât de puternice aceste două femei împreună, în­cât, în prezenţa lor, par­că te simţi cumva pri­vilegiat, ocrotit, acasă. Gisula e în mediul ei în casa aceasta, în care a fost de atâtea ori. Ro­bus­tă, puternică şi toto­da­tă cu ceva nobiliar în trăsături, vorbeşte pe­dant, cu glas surprin­ză­tor de tânăr, ca o şcolă­riţă atentă. A venit aici chiar de 1 decembrie, de ziua ei. Magdalena a aşteptat-o cu mâncăruri româneşti şi cu un steag tricolor pe masă. I s-au umezit ochii când a văzut stea­gul acela. Acum îl ţine în rucsăcelul ei, vrea să îl ducă cu ea în Elveţia. Gisula nu ştie câte eforturi a făcut Mag­dalena să găsească acel steag în comerţ. Chiar înainte de Ziua Naţională, nu se găsea nicăieri, în nici un magazin, nici în pie­ţe. Vânzătorii mo­tivau: "Haaai­deţi, doamnă, pe cine mai interesează asta?! N-am adus, fiindcă nu se cum­pără...".
Gisula vorbeşte aproape per­­fect româneşte. Foarte pu­ţinele stângăcii dau şi mai ma­re sa­voare graiului său. Şi-ar dori ca, odată, să poată vorbi şi mai bogat, ca ţăranii mara­mureşeni, ori ca lăutarii Olte­niei, ca moldovenii lui Crean­gă, poate. Pe toţi i-a văzut, i-a ascultat fascinată. Mai ştie alte limbi mari ale Europei, spa­niola, ita­liana, franceza, ro­man­şa elve­ţiană sau germana, ultima fiind limba în care s-a născut. Nici una nu i se pare însă atât de muzicală, de îmbelşu­gată, de "vie", ca limba română. Ştie şi la­tina, ebraica, greaca veche, însă deloc engleza. A refuzat s-o înveţe. Nu-i place, zice că "n-are muzică" pentru urechea ei. Nu-i place şi pentru faptul că astăzi toată lumea vor­beşte engleza aceea "de baltă", standard, iar asta i se pare păcat, fiindcă aşa oamenii îşi strică graiu­rile, originea şi chiar firea. E foarte fermă în aceste opi­nii ale ei. Pe stradă, la hoteluri, în tren, când cineva în­cearcă să-i vorbească, chiar şi în nemţeşte, ea ridică un deget şi zice: "Nu aşa. Cu mine vorbiţi româneşte!" În­cerc să mi-o imaginez pe bicicleta ei de teren, o femeie trecută de tinereţe, singură pe drumuri de ţară, uneori cu o pelerină galbenă, mare, bătută de vânturi şi ploi, cu o glugă ce-i acoperă chipul ud, iar ea mergând tot mai departe, înainte, pe acest pământ misterios şi străin. "Pentru mine, orice călătorie în România este mai mult o călătorie spirituală", zice. "A merge pe bicicletă e o formă fantastică de a călători. Auzi doar şuierul roţilor, vântul care-ţi dezmiardă faţa, e o cadenţă, o mişcare pre­lungă, o muzică a înaintării peste lume, un alean. Se miroase tot, se ia contact cu pământul, se vede fie­ca­re detaliu de pe jos. Se trece peste pământ. Pentru mine, pământul e cea mai spirituală formă de a fi din lumea asta. Noi suntem din pământ şi în pământ ne vom întoarce. Nu zic vorbe abstracte. Nu sunt o spirituală, n-am curiozităţi de turist şi nici măcar o sportivă nu sunt. Nu doresc să mă menţin «în formă», călătorind cu bicicleta. Deloc. Vreau doar să simt lumea, cât mai aproape de ea".

Arta vieţii în piaţa Obor

Gisula Tscharner are o ocupaţie foarte ciudată, mai ales pentru un român ortodox: este preoteasă indepen­dentă. Acum 20 de ani, a devenit primul preot indepen­dent al Elveţiei. Astăzi sunt mult mai mulţi, uniţi într-o mare asociaţie, este un lucru destul de obişnuit în lumea apuseană. Ea e recunoscută oficial, binecuvântată cu harul de a săvârşi nunţi, înmormântări, botezuri. Are studii înalte de teologie la Zurich şi Basel, încă de foarte tânără a slujit în multe biserici evanghelice. Occidentul i-a oferit dreptul de a se desprinde de biserică, ca insti­tu­ţie. O caută oameni din toată Elveţia, din Italia, Aus­tria, Germania. Oameni care, poate, au fost dezamăgiţi de for­ma oficială a credinţei, căci acolo bisericile sunt mai mult pustii. Multe dintre botezuri sau nunţi, Gisula le-a săvârşit afară, sub cerul liber, în "marea biserică" a lui Dumnezeu. Nunţi în iarbă sau pe zăpezi înalte, pe munţi, în sălbăticie, sfinţiri ale pruncilor în apa limpede a pârâurilor din Alpi, "ca-n vremea lui Iisus". Îşi alege locurile cu multă rugăciune şi strădanie, "întrebând pă­mântul", aşa zice, dacă locul e bun şi curat. Are convin­ge­rea că România e un pământ sfânt, binecuvântat de Dumnezeu. Într-adevăr, "o grădină a Maicii Domnului", cum se zice. Pământul o cheamă aici. "N-ai cum să nu simţi. Cât eşti de curat şi liber, mergând prin această ţară...".
Astăzi, cele două prietene au fost în Obor, până la hala de peşte. Au trecut prin toată piaţa aceea imensă, asur­zitoare, plină de legume, blugi, ţigări, manele, ciu­rucuri, printre cerşetori culcaţi pe jos, basarabeni înfo­foliţi, cu mărfuri ieftine, ţigani murdari, trăitori din fur­turi şi speculă măruntă. Păşeau amândouă pe cimentul slinos, c-o amestecătură de mirosuri ameţitoare, mereu pândite de vânzători cu câteva fleacuri în palme sau hoţi de buzunare cu privirea înroşită de păcat, uitându-se la ele ca la o pradă ciudată, două femei în vârstă, îmbră­cate modern, în blue-jeanşi, cea blondă uitându-se zâmbind în jur, chiar cu bucuria de a vedea toate astea. Magdalena o privea pe prietena sa şi nu-i venea a crede: era chiar fericită! O lumină euforică îi îmbujora chipul. "Gisula, nu e cam murdar?...", îi zicea. Dar ea nu vedea asta. Vedea oamenii, mulţi, strânşi împreună, vânzoleala lor îi dădea energie, o metamorfoză pur şi simplu. Ţăranii, bătrânele acelea îmbrobodite, venite de depar­te, cu rodul pământului lor... În hala de peşte au văzut peştii aceia mari, abia tăiaţi, puşi pe gheaţă, măruntaiele întinse pe galantare... Se uita, fascinată, la fiecare deta­liu. "Gisula, dar nu îţi e scârbă?..." Elve­ţianca nici nu îi mai răspundea la întrebări, privind ca-ntr-o transă: "Uite, uite! Toate sunt proaspete. Se vede! La noi, nu găseşti decât ambalate. Aici, toate sunt viaţă. Viaţă şi moarte, în faţa ta. E fantastic. Îţi fac poftă de mâncare, îţi fac poftă să trăieşti. Uite, Magda. Uite!". Nimic din ceea ce-i viaţă nu-i pare Gisulei urât sau "scârbos". Ştie că dacă trăieşti aşa, senin şi direct, nici hoţii, nici toate răutăţile lumii n-au cum să te atingă. Iar piaţa asta e un fleac faţă de nopţile trăite în păduri, când auzea urlând lupii. În Elveţia nu mai sunt lupi şi urşi de zeci de ani. Elveţia e "ca un mare sat", zice, un parc bine îngrijit, cu străzi perfecte peste tot, poate cea mai sigură şi "civili­zată" ţară din lume, dar parcă fără viaţă. Aici, cel mai mult o fascinează vitalitatea oamenilor, felul în care se descurcă ei în sărăcie. "Când am văzut prima dată la balcoanele din Bucureşti scris «Internet» sau «Birou avocat», mi s-a părut incredibil. Magazine care se reorientează peste noapte - azi sunt de prăjituri, mâine vând haine. Oameni care stau în pieţe cu două şosete, patru morcovi şi un casetofon vechi. Şi totuşi mai au puterea să zâmbească, să vorbească între ei, relaxaţi. Au o artă de a trăi. O genialitate a vieţii. Un elveţian cred că ar muri de foame în câteva zile. Ei nu pricep. Nu au cum să priceapă niciodată".

Frăţia apelor

În Elveţia, Gisula trăieşte într-un sătuc din Alpi, cu câteva case, la 1800 de metri înălţime, în ţinutul romanş din Engadin. Are o casă şi la oraş, ar putea locui şi la Berna, dar ea tot pe crestele înzăpezite vrea să stea, departe de lumea "civilizată". Până acolo urcă pelerinii, să o caute pe vestita preoteasă romanşă, undeva, chiar deasupra cheilor ameţitoare de la Via Mala, unul dintre cele mai frumoase locuri ale planetei.
Aşadar, romanşii. "Ciudăţenia" Elveţiei, o mână de oameni ai munţilor, cu graiul lor străvechi, cea de-a pa­tra limbă naţională a ţării, de alt neam decât vorbitorii de germană şi italiană, care-i în­con­joară din toate păr­ţile. Fusesem acolo, am scris despre ei, urmaşii ancestralilor "reţi", fraţi ai traco-ilirilor, latinizaţi la fel de greu ca şi dacii Car­paţilor. Iar acum mă ispiteşte gândul că poate prin asta se ex­plică dragostea acestei femei pentru "mu­zi­ca" limbii noastre - prin nişte rădăcini mult mai profunde, între "fraţi" milenari de istorie şi grai roma­nic. Doar gândul aces­ta mă înfioară: că pot exista înrudiri atât de vechi, că "spiritul" nea­­murilor, al firilor şi al limbilor nu piere. Poate exagerez, dar asta mi-a trecut adesea prin minte, ascultând-o pe această nemţoaică cu pielea delicată şi ochii albaştri, vorbind cu atâta dragoste des­pre amărâta noastră de ţară.
În casa lor din Alpi se vorbeşte numai romanşă. Niciodată germană. La fel au fost crescuţi fiii şi nepoţii. Gisula Tscharner este preşedinta Uniunii Scriitorilor Romanşi, deşi nu scrie literatură, ci numai cărţi despre natură, spiritualitate, pământ, plante, fructe sălbatice, terapii şi stil de viaţă naturist. Dar au ales-o fiindcă e o femeie aprigă, straşnică, care luptă pentru limba lor. Aşa a cunoscut-o, acum mulţi ani, pe Magdalena, unul dintre cei mai prestigioşi filo­logi de azi ai Academiei Române, cea mai mare cunoscătoare a limbii ro­manşe din toată Eu­ro­pa. De atunci se vi­zi­tează mereu. Mag­da­lena mărturiseşte că ea însăşi n-a umblat nici pe jumătate prin ţara sa, cât prietena ei din Elveţia. E uluită când o vede ve­nind mereu cu atât de pu­ţine haine în bagaj (ea îşi ia câteva valize când pleacă acolo), că nu poartă cu sine tele­fon mobil, să sune pe cineva, dacă e în pri­mej­die, că nu face poze pe unde merge, fiindcă, spune Gisula, "nu tre­buie. Contează doar cli­pa prezentă. Orice în­cremenire în fotografii a trăitului nu mai este viu, este mort". Dar el­veţianca ştie mai mult decât ar fi putut "imor­taliza" în fotografii. În­chide ochii şi-şi amin­teşte pe unde a fost prin ţara asta dragă. Departe, în nord, un pas înalt de trecere din Bucovina că­tre Ardeal, probabil Tihuţa, nu mai reţine numele. Atât de izolat, de pustiu... Era toamna, târziu, ceaţă, se însera şi începuse puţin să ningă. Se aminteşte pe sine urcând muntele pe bi­cicletă, printr-o pă­dure mare, şi cum îşi spunea: "mă simt acasă în aceas­tă pădure, nu îmi este teamă, sunt acasă", şi cum a văzut în depărtări o luminiţă, o casă, de fapt o mică cârciumă din bârne, pustie, cu două mese, şi cu un singur ţăran imens, cu căciulă de oaie pe cap. Şi cum au povestit amândoi, la gura sobei, timp de trei ore, iar ei îi era atât de bine... Avea tot timpul din lu­me să stea la poveşti, cu acel om, îmbrăcat într-o şubă. Se simţea, într-adevăr, acasă.
Emoţie a fost şi când a văzut podul cel uriaş peste Dunăre, de la Giurgiu. Pare bizar, dar pentru dânsa, locul acela are semnificaţii mult mai adânci. E ul­tima dată unde poţi vedea că Dunărea "are toată apa" (cum spune ea), că e întreagă, îna­inte de a-şi desface bra­ţele către mare. Se gândeşte la In, râul sfânt al romanşilor, atât de cântat în poe­zii, de unde vine şi nu­mele "ţării" lor, En­ga­din. "Când sunt pe munţii înalţi, mă gân­desc că toate apele pe care le văd trec pe sub podul acela de la Giurgiu. Inul acesta, care izvorăşte din mun­­ţii de lângă casa mea... Toate apele din Engadin se duc spre ţara voastră!... Astfel, mă simt legată şi "fizic" de voi. Mă simt legată prin apele care curg, spre cealaltă «ca­să» a mea, de la izvor şi până la sfârşit. Când sunt aco­lo, la frontiera cu Bulgaria, pe podul imens de fier de la Giurgiu, văd placa aia mare pe care scrie, în trei culori: «ROMÂNIA». Mă uit la ea, parcă îmi vine, puţin... Nu ştiu. Greu de spus, câtă emoţie".
Un singur cuvânt românesc îl greşeşte mai mereu. Zice "eu cumpru", în loc de "cumpăr". Îmi place cum sună acest cuvânt, spus de ea. Vine aici doar cu un ruc­săcel, fără haine, şi face asta numai în semn de protest faţă de elveţienii încrezuţi care au invadat România cu "ajutoare", cu haine de-ale lor vechi, imediat după Ceau­şescu. De fiecare dată când pleca spre Bucureşti, toţi prietenii ei o întrebau, invariabil: "Cum, în Româ­nia?!... Pleci cu ajutoare? Ajuţi pe cineva? Daaa, şi noi am fost şi am ajutat..." Nici astăzi nu-i poate lămuri că ea merge acolo doar de drag, că e o ţară normală, cu oameni destul de normali. "Eu nu dau haine, le zice, eu «cumpru» haine frumoase de acolo. Vreau să las banul meu acolo, unde sunt magazine la fel de bune ca la noi, în semn de respect faţă de această naţiune". Ei nu o cred. Sau zic că exagerează. Unii încep chiar să o oco­lească. Cum naiba să mergi acolo pentru altceva decât să duci ajutoare? Pentru ce altceva? Imaginea asta îi face foarte rău. Nu-i poate lămuri. "În Elveţia, chiar şi acum, există o mentalitate groaznică despre România. Nu ştiu de ce. Chiar nu pricep. S-a infiltrat în minţile lor gândul că e doar ţara ţiganilor, a hoţilor, a infrac­torilor, că nici măcar nu e o naţiune normală, ci doar haos, un pericol. Este, aceasta, o mare suferinţă pentru mine...". În ultima vreme, datorită faimei sale de preo­teasă, Gisula Tscharner a ţinut o mulţime de conferinţe prin toată Elveţia, în care a vorbit, mereu, despre opinia greşită a concetăţenilor ei asupra românilor. A publicat articole în cele mai prestigioase reviste din partea ger­mană a Ţării Cantoanelor în care a militat pentru ace­laşi lucru: o grabnică schimbare de imagine asupra aces­tei naţiuni, totuşi, europene! O apărătoare a româ­nilor, cu orice preţ, cu orice risc, aşa a fost văzută Gisula în ţara ei, vreme de atâţia ani, în poate cea mai civilizată ţară a lumii. O luptătoare cu morile de vânt. Şi totuşi, până la urmă, a reuşit. Recent, când s-a aprobat "dreptul de liberă circulaţie a românilor pe teritoriul Confede­raţiei Elveţiene", protestele ei au influenţat mult refe­ren­dumul, fiind citate chiar şi în parlamentul elveţian. Acum, Magdalena va putea veni la ea, în sătucul din Alpi, doar cu buletinul. La fel poate veni şi ea aici, ca să meargă singură, pe bicicletă, prin Rai, să stea într-o căsuţă din munţi de vorbă cu un om îmbrăcat într-o şubă, să vadă Dunărea întreagă, la Giurgiu, ori să se uite la peşti, în piaţa Oborului. Ca într-o patrie normală, ce-şi merită rangul, istoria şi dreptul.
Mâine dimineaţă va pleca iarăşi acasă, în munţii ei. Cum altfel, decât iarăşi cu trenul. E ora unsprezece noap­tea, dar este foarte relaxată, ar mai sta la poveşti. Nu şi-a făcut bagajul, nu are prea mult bagaj de făcut. Zâmbeşte. Şi zice că putem să mai stăm. Gisula Tschar­ner are tot timpul din lume.