Bucureştiul secolului al XIX-lea: un sat mai mare, plin de culoare şi pitoresc, abia ieşind din penumbra Evului Mediu şi grăbindu-se spre lumina Occidentului.
Târgoveţi şi ţărani, hanuri şi biserici, căruţe şi caleşti - o imagine ce avea curând să se estompeze, pentru că începutul secolului următor va transforma Bucureştiul într-un Mic Paris. Ce a mai rămas din tabloul acelor vremuri, în care Dâmboviţa curgea nămolos şi meandrat, pe alt traseu decât astăzi, iar casele Bucureştiului încă erau acoperite cu şindrilă? Fericita întâlnire dintre istoricul Emanuel Bădescu şi artistul grafician Radu Oltean a făcut posibilă readucerea la lumină a unor crâmpeie din imaginea capitalei acelor vremuri. Este vorba despre fotografiile făcute în Bucureşti, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de către pictorul ardelean Carol Popp de Szathmári, totodată şi unul dintre cei mai faimoşi fotografi ai Europei, reunite de curând într-un album de excepţie prin munca celor doi autori.
Născut în 1812 la Cluj, dintr-o familie nobilă de preoţi de origine din Sătmar, Carol Popp de Szathmári era destinat unei cariere bisericeşti, însă firea sa tumultuoasă şi iubitoare de aventură, care nu suporta rigorile şi constrângerile vieţii de preot, l-a purtat pe un alt drum. Era pasionat de pictură şi desen şi s-a educat la Pesta, Roma, Viena şi Paris. A călătorit neobosit prin toată Europa şi în Orient, până la Bagdad şi la Baalbek, şi chiar în China şi în Siberia, transpunând în acuarelă oameni şi locuri, cu un talent ce i-a adus repede faimă, dar şi simpatia şi protecţia celor mai înalte personaje ale vremii. Îndrăgostit fără speranţă de Mariţica Văcărescu, a bătut adesea străzile Bucureştiului, unde s-a şi stabilit definitiv, lăsând Clujul, pentru a se afla în preajma marii sale iubiri, devenită între timp doamna Costache Ghica, apoi doamna Bibescu, principesa Valahiei. A fost pictorul de curte al domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, iar apoi pictor şi fotograf oficial al lui Al. I. Cuza şi al regelui Carol I. Pasionat de documentare şi de reprezentările precise, Carol Popp de Szathmári a adoptat repede marea invenţie a vremii, fotografia, devenind primul fotograf documentarist de la noi şi printre primii din Europa. A făcut reportaj de front în Războiul Crimeii - printre primele fotoreportaje de război din lume -, a fotografiat în 1854 taberele de la Silistra şi Olteniţa, dar a imortalizat şi ţărani în costume populare şi negustori, tarafuri de lăutari şi boieri, hanuri, mânăstiri şi palate. Pentru fotografiile sale, a fost medaliat cu aur, într-un singur an, de regina Victoria a Angliei, de Napoleon al III-lea al Franţei, de regele Spaniei şi de împăratul Austriei. A iubit cu pasiune oamenii, pitorescul străzilor şi al târgurilor, locurile şi monumentele cu poveştile lor. A murit în 1887, la Bucureşti.
A fost îndrăgostit de Bucureşti, un oraş în plină transformare, poate şi pentru că acolo se afla Mariţica, iubirea vieţii lui, dar, cu siguranţă şi pentru că acest oraş, cu tuşe de culoare orientală şi cu aspiraţii spre moda occidentală, îi oferea ocazii nenumărate pentru a-şi exersa talentul. Opera sa fotografică legată de Bucureşti, cuprinsă în intervalul 1848-1885, a fost reunită în volumul semnat de Emanuel Bădescu şi Radu Oltean, în condiţii grafice cu totul deosebite. Cartea este bilingvă, cu text în română şi engleză, şi beneficiază de o schiţă biografică scrisă de d-l Emanuel Bădescu, curatorul secţiei de fotografie veche din cadrul Bibliotecii Academiei Române, fond din care provin majoritatea imaginilor. La 200 de ani de la naşterea artistului Carol Popp de Szathmári, acest album recuperează nu doar un Bucureşti uitat, cu o evoluţie tumultuoasă, din vremea domnitorului Bibescu şi până după încoronarea lui Carol I ca rege al României, ci şi o operă fotografică excepţională, neglijată multă vreme, precum şi imaginea unui artist complet, ce a iubit pământul românesc şi pe oamenii acestor locuri, cu o pasiune rară. Despre naşterea acestei cărţi-eveniment am stat de vorbă cu unul dintre autori, Radu Oltean, care este şi editorul volumului.
Radu Oltean este artist plastic, grafician, specializat de mulţi ani în reconstituiri istorice. Această specializare, dar şi pasiunea sa pentru istorie, l-a determinat să citească enorm, să facă adevărate cercetări, să meargă pe teren ca să înţeleagă realităţi, să viziteze monumente şi muzee, devenind, practic, un istoric fără diplomă. În urmă cu mai bine de 10 ani, a ilustrat trei cărţi scrise de Neagu Djuvara, pentru care a trebuit să se documenteze temeinic. Ulterior, a început să-şi publice singur lucrările: ilustraţii-reconstituiri de oraşe medievale, costume - o mică afacere ce i-a permis să supravieţuiască o vreme. În timpul liber, scrie pe un blog de istorie, bogat în informaţii şi frumos ilustrat, care se bucură de apreciere.
- Cum a început pasiunea ta pentru Bucureştiul vechi şi comorile sale ascunse?- În anul 2006, am publicat o mare reconstituire a centrului Bucureştilor, la mijlocul veacului al XIX-lea, o epocă din care s-au păstrat prea puţine urme până azi. Am scotocit luni de zile după imagini vechi, prin muzee şi arhive, am citit cu atenţie descrieri de epocă, am stat cu lupa pe reproduceri supradimensionate, după planuri şi hărţi de epocă. După ce am strâns tot materialul, am început să reconstruiesc oraşul din tuş şi culoare, casă cu casă, biserici, hanuri, livezi, garduri, geamuri, coşuri de fum, cu minuţie de chinez bătrân. Ei bine, în urma acestei experienţe "traumatizante", m-am îndrăgostit iremediabil de acest oraş, în care m-am şi născut de altfel, dar pe care nu îl înţelesesem până atunci cu atâta profunzime. În acea perioadă de căutări şi cercetări după Bucureştii din veacul al XIX-lea, l-am cunoscut pe d-l Emanuel Bădescu, curatorul secţiei de fotografie din cadrul Bibliotecii Academiei Române. Am devenit un oaspete constant al d-lui Bădescu şi am rămas fascinat, mereu, de comorile fotografice pe care le scotea din depozitul păstorit de el. Dorind să îmi încerc norocul şi în publicarea de carte, mai dificil de realizat şi mai costisitoare, l-am cooptat în urmă cu puţini ani pe d-l Bădescu la realizarea unei mape cu reproduceri ale celor mai vechi şi mai frumoase panorame bucureştene. Observasem că multe fotografii aflate în colecţiile Bibliotecii erau inedite, necunoscute, sau, dacă mai fuseseră publicate, acest lucru se făcuse prost, fără respect pentru calitatea reproducerii. În plus, multe din fotografiile vechi ce mai fuseseră reproduse erau greşit identificate sau aproape imposibil de localizat de către cititorul modern. Biblioteca Academiei posedă una dintre cele mai bogate colecţii de fotografii ale primilor fotografi bucureşteni, iar Carol Popp de Szathmári este cel mai faimos dintre ei.
- Cine a fost, de fapt, Carol Popp de Szathmári?- Szathmári a fost un artist complet şi complex, pictor, cartograf, fotograf, heraldist, litograf, şi a lăsat o operă uriaşă şi diversă, extrem de valoroasă, privind realităţile moldo-valahe ale celei de-a doua jumătăţi de veac XIX. El a fost mai puţin un artist creator în fotografie, dar a fost un mare artist documentarist. Adică, sub impulsul romantismului, curentul atât de caracteristic mijlocului de veac XIX, în care s-a format, artistul s-a simţit atras, precum un jurnalist, de documentarea realităţilor considerate neobişnuite şi pitoreşti. A înregistrat cu minuţie şi atenţie realităţile atât de arhaice şi de neobişnuite ale lumii moldo-valahe, aflate într-o perioadă de trecere, de la Evul Mediu direct la modernitatea occidentală. Călător pasionat, un adevărat aventurier, Szathmári a călătorit prin aproape toată Europa, ajungând până în Orientul Apropiat. S-a stabilit la Bucureşti înainte de Revoluţia de la 1848, însă vizitase sigur Bucureştii şi înainte. Capitala Valahiei i-a oferit o piaţă din care putea trăi decent, ajungând în scurt timp să lucreze pentru înalta boierime şi pentru Domn. De atunci a fost unicul artist al portretelor oficiale ale lui Ştirbei, Bibescu şi Cuza. Tot lui Szathmári îi datorăm portretele fotografice ale lui Cuza. La fel, a fost, ani de zile, fotograful şi artistul oficial al lui Carol I. Însă pe Szathmári l-a atras mai cu seamă înregistrarea costumelor populare, a târgurilor (cel din Vâlcea, de exemplu), a monumentelor din vechile capitale ale Ţării Româneşti, Curtea de Argeş, Târgovişte şi Câmpulung, a mânăstirilor din Oltenia (Bistriţa, Horezu) sau din jurul Bucureştilor, a porturilor de la Dunăre, a tot ceea ce considera pitoresc şi demn de a rămâne conservat pentru posteritate prin imagine. Pentru documentarea acestor realităţi, s-a folosit de schiţe în acuarelă, dar mai ales de fotografie, o tehnică încă foarte tânără pe pământurile Valahiei. Este greu de imaginat efortul de a călători cu aparatul de fotografiat greoi, practic o uriaşă cutie de lemn, cu un trepied masiv şi numeroase plăci de sticlă, sensibile nu numai la lumină, cât mai ales la şocuri.
- Sunt inedite fotografiile publicate de voi sau au mai fost valorificate şi înainte?
- Având la dispoziţie valoroasa colecţie a Bibliotecii Academiei Române, eu şi d-l Bădescu ne-am hotărât să facem o carte-album dedicată lui Szathmári, concentrându-ne doar pe o parte a operei sale: fotografiile legate de Bucureşti, în special peisaje urbane, dar şi tipuri de comercianţi stradali şi mici meseriaşi bucureşteni. Am adunat, pentru prima oară între copertele aceleiaşi cărţi, toate peisajele urbane cunoscute ale Capitalei, realizate de pictorul şi fotograful ardelean. Am adăugat şi portretele de negustori ambulanţi, în costume balcanice, chemaţi de artist în propriul studio, spre a fi fotografiaţi. Au fost reproduse majoritatea fotografiilor din valorosul album dedicat Elenei Cuza şi din albumele România dedicate lui Carol I. Sunt reproduse în total 120 de fotografii, majoritatea inedite. Am fost foarte atent la scanarea de calitate şi la prelucrarea imaginilor. Datorită tehnicii digitale, am putut recupera imagini fotografice fără contrast sau oxidate de lumină şi de timp, imposibil de reprodus ca atare. Înainte de apariţia tehnologiilor digitale de prelucrare a imaginilor, jumătate din fotografiile reproduse ar fi fost imposibil de folosit. De asemenea, am cerut să căutăm şi în colecţia de clişee de sticlă, foarte rar accesată, pentru a găsi eventuale fotografii inedite. Rezultatul a fost extraordinar: am găsit, sparte şi prăfuite, clişee complet necunoscute, pe care le-am putut recupera, fotografiindu-le pe o cutie luminoasă şi transformându-le apoi în pozitiv.
- Deci, aţi făcut şi muncă de investigaţie şi cercetare!- Da, eu am fost foarte încântat, deoarece m-am simţit ca un arheolog care a descoperit nişte artefacte valoroase, acolo unde nimeni nu se aştepta să mai găsească ceva. În final, fotografiile reproduse în premieră au fost destul de multe, cel puţin 15, ceea ce nu este puţin lucru. Am avut apoi o mare grijă cu machetarea, alăturând mai multor fotografii detalii mult mărite, mai greu vizibile pe original. Apoi am ales o tipografie a cărei tehnologie să îmi permită să fie reproduse cât se poate de bine aceste fotografii. Rezultatul a fost mulţumitor, lucrarea fiind apreciată de public.
- Ce recuperăm din Bucureştiul mijlocului de secol XIX prin aceste fotografii?- Fotografiile lui Szathmári sunt singurele fotografii ale Capitalei din perioada 1856 - de când apreciez că provin primele imagini ale oraşului - şi până pe la 1870, când mai apar şi alţi fotografi, precum Franz Dushek, Moritz Baer, Andreas Reiser. Şi chiar şi aşa, fotografiile lui Szathmári sunt deosebit de valoroase, deoarece documentează o epocă de mari transformări, însă prea puţin cunoscută azi. Fascinaţi de mai apropiata epocă interbelică, bucureştenii au pierdut până şi amintirea epocii când Dâmboviţa curgea meandrat, pe alt traseu decât azi, cu malurile nămoloase, când multe locuinţe erau încă acoperite cu şindrilă sau olane, când trăsura nu împărţea drumul cu automobilul, când doamnele purtau uriaşe rochii cu crinolină, când Caragiale, tânăr, abia îşi scria "O noapte furtunoasă", când principele Carol, abia sosit în Principate, încă era supus al Porţii Otomane. Din acea epocă nu se mai păstrează mai nimic. Câteva biserici, cel mult. Şi nu din cauza demolărilor din epoca recentă, ci fiindcă acel Bucureşti a dispărut încă dinainte de 1900, când locuitorii încercau din răsputeri să îi schimbe statutul dintr-unul de "mare sat" într-unul de "Mic Paris" (foarte mic, doar câteva străzi în centru). De aceea, emoţia este mare când descoperi în fotografiile
lui Szathmári un Bucureşti abia ieşit de 2-3 decenii din Evul Mediu şi nici atunci complet.
Emanuel Bădescu, Radu Oltean, Carol Popp de Szathmári, fotograful Bucureştilor - Carol Popp de Szathmári, Photographer of Bucharest, editura Art Historia, 2012. Cartea poate fi găsită în librăriile Cărtureşti, Bastilia, Humanitas, la Muzeul Bucureştilor şi la Muzeul Naţional de Istorie a României.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
