Coboară din tren, după peste două mii de kilometri, cu un rucsăcel în spate și bicicleta pe umăr. Astăzi, pe 1 decembrie, preoteasa elvețiancă Gisula Tscharner împlinește 66 de ani. Chiar de ziua națională a României, țara pe care o iubește cel mai mult de pe pământ. Zâmbește larg, când vede iarăși hărmălaia asurzitoare a Gării de Nord. Îi place. Viața asta autentică, plină de vitalitate și destul de "periculoasă" a oamenilor din țara aceasta. Nu călătorește decât cel mult cu trenul, restul doar pe jos și cu bicicleta. Asta, fiindcă: "Doar așa poți să vezi, să simți oamenii, să vorbești cu ei. Iar românii aceștia sunt fabuloși, magnifici!". De la intrarea în România, undeva pe la vama Curtici, nu-și mai poate lua ochii de la fereastra vagonului. Știe peisajele pe de rost, dar le privește iarăși și iarăși, până în cele mai mici detalii. "Țara asta... Doamne, cât de frumoasă este țara asta...".
A doua zi e pe drum. Singură, pe bicicletă. Niciodată altfel decât singură. Are timp. N-o interesează traseele prestabilite, cu muzee sau obiective turistice. O interesează doar clipa, oamenii, priveliștile, viața "prezentă". Așa zice. La vârsta ei, a făcut de trei ori înconjurul deplin al României pe bicicletă. În fiecare zi, cel puțin 90 de kilometri, adesea până la 130 și mai mult. Și pe jos a mers foarte mult, zeci de kilometri într-o singură zi. Cunoaște țara la fel de bine ca și mine, reporterul, care o tot străbat de atâta timp, dintr-o parte în alta. O știe, poate, chiar mai profund, mai intim. Fiindcă drumurile ei nu sunt pe șosele mari, nici neapărat în locuri vestite din România, precum Sighișoara, Sibiu, Săpânța sau mânăstirile bucovinene, pe care le-a văzut de mult. Ea vrea să vadă țara toată, așa cum e, până în cele mai adânci cotloane sau vârfuri ale munților. Cel mai des doarme afară. Nu în cort, ci sub cerul liber, în sacul de dormit. Ani și ani din viață și i-a petrecut dormind sub cerul liber. Asta, deși în Elveția are venituri consistente, și ar putea plăti orice hotel. Are copii maturi, un soț care o iubește și îi îngăduie toate aceste călătorii, chiar dacă nu poate serba ziua onomastică alături de ea. De ziua ei, Gisula stă departe, în România, jos pe pământ, cu ochii ridicați către stele. Și zice că România e cea mai frumoasă țară din câte sunt pe pământ. "Nu pot să explic. M-am îndrăgostit de țara asta așa cum se îndrăgostește o femeie de un bărbat. Un mister. Poate muzica limbii voastre... Când am venit prima dată aici, căutam o adresă la un bloc și o femeie mai în vârstă mi-a spus: «Bună ziua». I-am spus și eu: «Bună ziua». Mi-a plăcut să rostesc cuvintele astea. I-am deschis ușa să intre în lift și ea mi-a spus, simplu: «Mulțumesc». Oaaa!... Când am auzit cuvântul acesta!... «Mulțumesc...» «Mulțumesc...». E ceva atât de romantic, de aristocratic, de tulburător... Tot repetam în minte: «mulțumesc»... E atâta emoție să vorbești aici, cu oameni pe stradă. În Zurich nu vorbesc atât, nici pe jumătate. Atâtea nuanțe! O muzică... O erotică a limbii... O artă de a trăi. Se naște în mine un sentiment de «mă simt puțin acasă». Și mi-e dor. Când vin iarăși aici, mă bucur ca la o reîntâlnire cu un bărbat frumos..."
Gisula Tscharner nu e nici pe departe o "alintată", o femeie din acelea care trăiesc din poezii, "metafizici" sentimentale și văzduhiste. E mai degrabă un om clar, care vorbește rar și exact despre ceea ce simte și dorește să facă. Iar apoi zâmbește. Sincer, cu tot chipul. Acum e iarnă, sunt zăpezi, a stat mai mult prin București. Și aici îi place, chiar și prin cartierele cele mai periculoase și mărginașe. Spune că atunci când înnopta în păduri, singură în pustietăți, nu i-a fost niciodată frică. Nu prea cunoaște sentimentul acesta. Nu știu de ce, dar o cred că habar n-are ce-i teama, tristețea, "jungla" oamenilor din jur. E senină, simplă, zâmbitoare, parcă ocolită de toate răutățile lumii. Uneori, ascultând-o, îmi spuneam că aș vrea să pot fi și eu, măcar puțin, la fel ca și ea.
Doar româna, niciodată engleza
Am cunoscut-o iarna asta, puțin înainte de Crăciun, în casa singurei sale prietene românce, marea lingvistă Magdalena Popescu-Marin. O seară minunată, cu ceai fierbinte, tihnă, fulgi de zăpadă coborând încet la ferestre și povești zise cu dragoste despre România... Sunt atât de puternice aceste două femei împreună, încât, în prezența lor, parcă te simți cumva privilegiat, ocrotit, acasă. Gisula e în mediul ei în casa aceasta, în care a fost de atâtea ori. Robustă, puternică și totodată cu ceva nobiliar în trăsături, vorbește pedant, cu glas surprinzător de tânăr, ca o școlăriță atentă. A venit aici chiar de 1 decembrie, de ziua ei. Magdalena a așteptat-o cu mâncăruri românești și cu un steag tricolor pe masă. I s-au umezit ochii când a văzut steagul acela. Acum îl ține în rucsăcelul ei, vrea să îl ducă cu ea în Elveția. Gisula nu știe câte eforturi a făcut Magdalena să găsească acel steag în comerț. Chiar înainte de Ziua Națională, nu se găsea nicăieri, în nici un magazin, nici în piețe. Vânzătorii motivau: "Haaaideți, doamnă, pe cine mai interesează asta?! N-am adus, fiindcă nu se cumpără...".
Gisula vorbește aproape perfect românește. Foarte puținele stângăcii dau și mai mare savoare graiului său. Și-ar dori ca, odată, să poată vorbi și mai bogat, ca țăranii maramureșeni, ori ca lăutarii Olteniei, ca moldovenii lui Creangă, poate. Pe toți i-a văzut, i-a ascultat fascinată. Mai știe alte limbi mari ale Europei, spaniola, italiana, franceza, romanșa elvețiană sau germana, ultima fiind limba în care s-a născut. Nici una nu i se pare însă atât de muzicală, de îmbelșugată, de "vie", ca limba română. Știe și latina, ebraica, greaca veche, însă deloc engleza. A refuzat s-o învețe. Nu-i place, zice că "n-are muzică" pentru urechea ei. Nu-i place și pentru faptul că astăzi toată lumea vorbește engleza aceea "de baltă", standard, iar asta i se pare păcat, fiindcă așa oamenii își strică graiurile, originea și chiar firea. E foarte fermă în aceste opinii ale ei. Pe stradă, la hoteluri, în tren, când cineva încearcă să-i vorbească, chiar și în nemțește, ea ridică un deget și zice: "Nu așa. Cu mine vorbiți românește!" Încerc să mi-o imaginez pe bicicleta ei de teren, o femeie trecută de tinerețe, singură pe drumuri de țară, uneori cu o pelerină galbenă, mare, bătută de vânturi și ploi, cu o glugă ce-i acoperă chipul ud, iar ea mergând tot mai departe, înainte, pe acest pământ misterios și străin. "Pentru mine, orice călătorie în România este mai mult o călătorie spirituală", zice. "A merge pe bicicletă e o formă fantastică de a călători. Auzi doar șuierul roților, vântul care-ți dezmiardă fața, e o cadență, o mișcare prelungă, o muzică a înaintării peste lume, un alean. Se miroase tot, se ia contact cu pământul, se vede fiecare detaliu de pe jos. Se trece peste pământ. Pentru mine, pământul e cea mai spirituală formă de a fi din lumea asta. Noi suntem din pământ și în pământ ne vom întoarce. Nu zic vorbe abstracte. Nu sunt o spirituală, n-am curiozități de turist și nici măcar o sportivă nu sunt. Nu doresc să mă mențin «în formă», călătorind cu bicicleta. Deloc. Vreau doar să simt lumea, cât mai aproape de ea".
Arta vieții în piața Obor
Gisula Tscharner are o ocupație foarte ciudată, mai ales pentru un român ortodox: este preoteasă independentă. Acum 20 de ani, a devenit primul preot independent al Elveției. Astăzi sunt mult mai mulți, uniți într-o mare asociație, este un lucru destul de obișnuit în lumea apuseană. Ea e recunoscută oficial, binecuvântată cu harul de a săvârși nunți, înmormântări, botezuri. Are studii înalte de teologie la Zurich și Basel, încă de foarte tânără a slujit în multe biserici evanghelice. Occidentul i-a oferit dreptul de a se desprinde de biserică, ca instituție. O caută oameni din toată Elveția, din Italia, Austria, Germania. Oameni care, poate, au fost dezamăgiți de forma oficială a credinței, căci acolo bisericile sunt mai mult pustii. Multe dintre botezuri sau nunți, Gisula le-a săvârșit afară, sub cerul liber, în "marea biserică" a lui Dumnezeu. Nunți în iarbă sau pe zăpezi înalte, pe munți, în sălbăticie, sfințiri ale pruncilor în apa limpede a pârâurilor din Alpi, "ca-n vremea lui Iisus". Își alege locurile cu multă rugăciune și strădanie, "întrebând pământul", așa zice, dacă locul e bun și curat. Are convingerea că România e un pământ sfânt, binecuvântat de Dumnezeu. Într-adevăr, "o grădină a Maicii Domnului", cum se zice. Pământul o cheamă aici. "N-ai cum să nu simți. Cât ești de curat și liber, mergând prin această țară...".
Astăzi, cele două prietene au fost în Obor, până la hala de pește. Au trecut prin toată piața aceea imensă, asurzitoare, plină de legume, blugi, țigări, manele, ciurucuri, printre cerșetori culcați pe jos, basarabeni înfofoliți, cu mărfuri ieftine, țigani murdari, trăitori din furturi și speculă măruntă. Pășeau amândouă pe cimentul slinos, c-o amestecătură de mirosuri amețitoare, mereu pândite de vânzători cu câteva fleacuri în palme sau hoți de buzunare cu privirea înroșită de păcat, uitându-se la ele ca la o pradă ciudată, două femei în vârstă, îmbrăcate modern, în blue-jeanși, cea blondă uitându-se zâmbind în jur, chiar cu bucuria de a vedea toate astea. Magdalena o privea pe prietena sa și nu-i venea a crede: era chiar fericită! O lumină euforică îi îmbujora chipul. "Gisula, nu e cam murdar?...", îi zicea. Dar ea nu vedea asta. Vedea oamenii, mulți, strânși împreună, vânzoleala lor îi dădea energie, o metamorfoză pur și simplu. Țăranii, bătrânele acelea îmbrobodite, venite de departe, cu rodul pământului lor... În hala de pește au văzut peștii aceia mari, abia tăiați, puși pe gheață, măruntaiele întinse pe galantare... Se uita, fascinată, la fiecare detaliu. "Gisula, dar nu îți e scârbă?..." Elvețianca nici nu îi mai răspundea la întrebări, privind ca-ntr-o transă: "Uite, uite! Toate sunt proaspete. Se vede! La noi, nu găsești decât ambalate. Aici, toate sunt viață. Viață și moarte, în fața ta. E fantastic. Îți fac poftă de mâncare, îți fac poftă să trăiești. Uite, Magda. Uite!". Nimic din ceea ce-i viață nu-i pare Gisulei urât sau "scârbos". Știe că dacă trăiești așa, senin și direct, nici hoții, nici toate răutățile lumii n-au cum să te atingă. Iar piața asta e un fleac față de nopțile trăite în păduri, când auzea urlând lupii. În Elveția nu mai sunt lupi și urși de zeci de ani. Elveția e "ca un mare sat", zice, un parc bine îngrijit, cu străzi perfecte peste tot, poate cea mai sigură și "civilizată" țară din lume, dar parcă fără viață. Aici, cel mai mult o fascinează vitalitatea oamenilor, felul în care se descurcă ei în sărăcie. "Când am văzut prima dată la balcoanele din București scris «Internet» sau «Birou avocat», mi s-a părut incredibil. Magazine care se reorientează peste noapte - azi sunt de prăjituri, mâine vând haine. Oameni care stau în piețe cu două șosete, patru morcovi și un casetofon vechi. Și totuși mai au puterea să zâmbească, să vorbească între ei, relaxați. Au o artă de a trăi. O genialitate a vieții. Un elvețian cred că ar muri de foame în câteva zile. Ei nu pricep. Nu au cum să priceapă niciodată".
Frăția apelor
În Elveția, Gisula trăiește într-un sătuc din Alpi, cu câteva case, la 1800 de metri înălțime, în ținutul romanș din Engadin. Are o casă și la oraș, ar putea locui și la Berna, dar ea tot pe crestele înzăpezite vrea să stea, departe de lumea "civilizată". Până acolo urcă pelerinii, să o caute pe vestita preoteasă romanșă, undeva, chiar deasupra cheilor amețitoare de la Via Mala, unul dintre cele mai frumoase locuri ale planetei.
Așadar, romanșii. "Ciudățenia" Elveției, o mână de oameni ai munților, cu graiul lor străvechi, cea de-a patra limbă națională a țării, de alt neam decât vorbitorii de germană și italiană, care-i înconjoară din toate părțile. Fusesem acolo, am scris despre ei, urmașii ancestralilor "reți", frați ai traco-ilirilor, latinizați la fel de greu ca și dacii Carpaților. Iar acum mă ispitește gândul că poate prin asta se explică dragostea acestei femei pentru "muzica" limbii noastre - prin niște rădăcini mult mai profunde, între "frați" milenari de istorie și grai romanic. Doar gândul acesta mă înfioară: că pot exista înrudiri atât de vechi, că "spiritul" neamurilor, al firilor și al limbilor nu piere. Poate exagerez, dar asta mi-a trecut adesea prin minte, ascultând-o pe această nemțoaică cu pielea delicată și ochii albaștri, vorbind cu atâta dragoste despre amărâta noastră de țară.
În casa lor din Alpi se vorbește numai romanșă. Niciodată germană. La fel au fost crescuți fiii și nepoții. Gisula Tscharner este președinta Uniunii Scriitorilor Romanși, deși nu scrie literatură, ci numai cărți despre natură, spiritualitate, pământ, plante, fructe sălbatice, terapii și stil de viață naturist. Dar au ales-o fiindcă e o femeie aprigă, strașnică, care luptă pentru limba lor. Așa a cunoscut-o, acum mulți ani, pe Magdalena, unul dintre cei mai prestigioși filologi de azi ai Academiei Române, cea mai mare cunoscătoare a limbii romanșe din toată Europa. De atunci se vizitează mereu. Magdalena mărturisește că ea însăși n-a umblat nici pe jumătate prin țara sa, cât prietena ei din Elveția. E uluită când o vede venind mereu cu atât de puține haine în bagaj (ea își ia câteva valize când pleacă acolo), că nu poartă cu sine telefon mobil, să sune pe cineva, dacă e în primejdie, că nu face poze pe unde merge, fiindcă, spune Gisula, "nu trebuie. Contează doar clipa prezentă. Orice încremenire în fotografii a trăitului nu mai este viu, este mort". Dar elvețianca știe mai mult decât ar fi putut "imortaliza" în fotografii. Închide ochii și-și amintește pe unde a fost prin țara asta dragă. Departe, în nord, un pas înalt de trecere din Bucovina către Ardeal, probabil Tihuța, nu mai reține numele. Atât de izolat, de pustiu... Era toamna, târziu, ceață, se însera și începuse puțin să ningă. Se amintește pe sine urcând muntele pe bicicletă, printr-o pădure mare, și cum își spunea: "mă simt acasă în această pădure, nu îmi este teamă, sunt acasă", și cum a văzut în depărtări o luminiță, o casă, de fapt o mică cârciumă din bârne, pustie, cu două mese, și cu un singur țăran imens, cu căciulă de oaie pe cap. Și cum au povestit amândoi, la gura sobei, timp de trei ore, iar ei îi era atât de bine... Avea tot timpul din lume să stea la povești, cu acel om, îmbrăcat într-o șubă. Se simțea, într-adevăr, acasă.
Emoție a fost și când a văzut podul cel uriaș peste Dunăre, de la Giurgiu. Pare bizar, dar pentru dânsa, locul acela are semnificații mult mai adânci. E ultima dată unde poți vedea că Dunărea "are toată apa" (cum spune ea), că e întreagă, înainte de a-și desface brațele către mare. Se gândește la In, râul sfânt al romanșilor, atât de cântat în poezii, de unde vine și numele "țării" lor, Engadin. "Când sunt pe munții înalți, mă gândesc că toate apele pe care le văd trec pe sub podul acela de la Giurgiu. Inul acesta, care izvorăște din munții de lângă casa mea... Toate apele din Engadin se duc spre țara voastră!... Astfel, mă simt legată și "fizic" de voi. Mă simt legată prin apele care curg, spre cealaltă «casă» a mea, de la izvor și până la sfârșit. Când sunt acolo, la frontiera cu Bulgaria, pe podul imens de fier de la Giurgiu, văd placa aia mare pe care scrie, în trei culori: «ROMÂNIA». Mă uit la ea, parcă îmi vine, puțin... Nu știu. Greu de spus, câtă emoție".
Un singur cuvânt românesc îl greșește mai mereu. Zice "eu cumpru", în loc de "cumpăr". Îmi place cum sună acest cuvânt, spus de ea. Vine aici doar cu un rucsăcel, fără haine, și face asta numai în semn de protest față de elvețienii încrezuți care au invadat România cu "ajutoare", cu haine de-ale lor vechi, imediat după Ceaușescu. De fiecare dată când pleca spre București, toți prietenii ei o întrebau, invariabil: "Cum, în România?!... Pleci cu ajutoare? Ajuți pe cineva? Daaa, și noi am fost și am ajutat..." Nici astăzi nu-i poate lămuri că ea merge acolo doar de drag, că e o țară normală, cu oameni destul de normali. "Eu nu dau haine, le zice, eu «cumpru» haine frumoase de acolo. Vreau să las banul meu acolo, unde sunt magazine la fel de bune ca la noi, în semn de respect față de această națiune". Ei nu o cred. Sau zic că exagerează. Unii încep chiar să o ocolească. Cum naiba să mergi acolo pentru altceva decât să duci ajutoare? Pentru ce altceva? Imaginea asta îi face foarte rău. Nu-i poate lămuri. "În Elveția, chiar și acum, există o mentalitate groaznică despre România. Nu știu de ce. Chiar nu pricep. S-a infiltrat în mințile lor gândul că e doar țara țiganilor, a hoților, a infractorilor, că nici măcar nu e o națiune normală, ci doar haos, un pericol. Este, aceasta, o mare suferință pentru mine...". În ultima vreme, datorită faimei sale de preoteasă, Gisula Tscharner a ținut o mulțime de conferințe prin toată Elveția, în care a vorbit, mereu, despre opinia greșită a concetățenilor ei asupra românilor. A publicat articole în cele mai prestigioase reviste din partea germană a Țării Cantoanelor în care a militat pentru același lucru: o grabnică schimbare de imagine asupra acestei națiuni, totuși, europene! O apărătoare a românilor, cu orice preț, cu orice risc, așa a fost văzută Gisula în țara ei, vreme de atâția ani, în poate cea mai civilizată țară a lumii. O luptătoare cu morile de vânt. Și totuși, până la urmă, a reușit. Recent, când s-a aprobat "dreptul de liberă circulație a românilor pe teritoriul Confederației Elvețiene", protestele ei au influențat mult referendumul, fiind citate chiar și în parlamentul elvețian. Acum, Magdalena va putea veni la ea, în sătucul din Alpi, doar cu buletinul. La fel poate veni și ea aici, ca să meargă singură, pe bicicletă, prin Rai, să stea într-o căsuță din munți de vorbă cu un om îmbrăcat într-o șubă, să vadă Dunărea întreagă, la Giurgiu, ori să se uite la pești, în piața Oborului. Ca într-o patrie normală, ce-și merită rangul, istoria și dreptul.
Mâine dimineață va pleca iarăși acasă, în munții ei. Cum altfel, decât iarăși cu trenul. E ora unsprezece noaptea, dar este foarte relaxată, ar mai sta la povești. Nu și-a făcut bagajul, nu are prea mult bagaj de făcut. Zâmbește. Și zice că putem să mai stăm. Gisula Tscharner are tot timpul din lume.