L-am avut ca interlocutor pe Excelența Sa dl ambasador Ion Jinga, la sfârșitul anului trecut, imediat după ce a primit, în cadrul unui eveniment ce a încheiat ciclul de manifestări dedicate sărbătoririi a 150 de ani de Diplomație Românească, distincția de "Diplomatul Anului 2012". Aceasta i-a fost conferită, în fața a peste 250 de înalți diplomați prezenți, de dl Titus Corlățean, ministrul Afacerilor Externe ale României, "pentru abilitățile în promovarea relațiilor bilaterale în plan politic, economic și cultural cu principalii parteneri externi ai României, precum și a intereselor comunităților românești din străinătate"! În fapt, aprecierea din partea României vine după ce, în luna aprilie a anului trecut, d-l ambasador Ion Jinga a primit premiul de excelență și titlul de "Diplomatul european al anului în Marea Britanie", care se acordă în fiecare an de către revista internațională "Diplomat", câte unui singur ambasador acreditat la Londra, de pe fiecare continent. Directorul revistei "Diplomat", Hugo de Blocq van Kuffeler, a precizat în discursul său motivul desemnării ambasadorului României drept câștigător al premiului: "Acest premiu se acordă unuia dintre cei mai activi ambasadori din Londra. Abordarea lui carismatică a făcut posibile vizite din partea guvernului său în Marea Britanie și viceversa. Datorită rolului său, schimburile comerciale dintre Marea Britanie și țara sa au crescut cu peste 50 de procente, România figurând în prezent printre cele mai dinamice relații bilaterale pe care Regatul Unit le are în Europa!" Dar cine este omul de dincolo de aceste titluri de excelență? Să aflăm povestea sa de viață și de succes!
Din Muscel, la Londra, via Bruxelles
- Excelența Voastră, spuneți-mi, vă rog, ce se vede pe fereastra cabinetului dvs. din "4, Palace Green", unde reprezentați interesele României în Marea Britanie?
- E o priveliște plăcută: Kensington Palace, reședința ducelui și ducesei de Cambridge, William și Kate, proaspăt viitori părinți, la a căror splendidă nuntă am avut onoarea să fiu invitat, fosta reședință a prințesei Diana, locuința Șefului Statului Major al armatei britanice, cu care am o relație amicală, plus o vedere generoasă a unui parc superb. Suntem absolut privilegiați să avem sediul ambasadei în "inima" Londrei, pe Palace Green, o stradă faimoasă și privată, ce aparține Domeniului Coroanei și, spun unii, cea mai scumpă stradă din Londra. Dacă aș avea mai mult timp de privit pe fereastră, cred că nu m-aș plictisi. Din păcate sau din fericire, nu prea e vreme pentru asta!...
- Vă gândeați, pe când erați un elev premiant și olimpic, șef de promoție la Liceul de matematică-fizică din Câmpulung Muscel, că veți ajunge atât de departe de locul natal?
- Nu, pe atunci, nu. Când eram copil îmi doream să ajung marinar, iar când am ajuns student la Facultatea de Fizică, mă gândeam să mă întorc acasă, ca inginer fizician sau profesor (tatăl meu fiind învățător, iar mama profesoară de limba română, la Câmpulung). Bunicii mei, atât cei din partea tatălui, cât și cei din partea mamei, sunt din două sate apropiate din Muscel, așa că eu mă simt prin toată seva mea ca aparținând locului aceluia. Dar istoria familiei trece peste munte, în Ardeal, în zona Făgărașului, de unde străbunii mei au coborât cu oile dincoace, în Țara Românească, chiar de prin secolul al XVII-lea, atât cât am putut eu afla despre vechimea neamului Jinganilor. Numele acesta este rar, fiind, după părerea unor lingviști cu care am discutat, de origine dacică, și se găsește concentrat în zona Făgărașului și exact peste munte, la noi, în Câmpulung Muscel.
- Ce ați luat în bagajul sentimental, de la muscelenii dvs. dragi, atunci când ați plecat în lumea mare?
- Prima mea plecare de acasă a fost la București, ca student la Facultatea de Fizică. Am luat cu mine atunci, în 1980, toată dragostea și atașamentul pentru plaiurile mele muscelene. Vorbind de "ce se vede de la fereastră", îmi aduc aminte că în primele două-trei luni petrecute în căminul studențesc de pe platforma Măgurele, după ce făcusem cele nouă luni de armată obligatorie la termen redus, mă tot trezeam dimineața, uitându-mă pe geam la câmpul care se deschidea în față și gândindu-mă cu dor cum acolo, undeva, la vreo două sute de kilometri, la poalele sudice ale Făgărașilor, rămăsese universul meu de până atunci. De altfel, același sentiment l-am descoperit oarecum cu surprindere, peste ani, în diferite ipostaze: când am plecat, în 1991, la Bruges, la Colegiul Europei, la un master în Integrare Europeană. Stăteam într-un cămin al colegiului, dar și acolo mă trezeam uitându-mă pe fereastră și gândindu-mă cât de departe este Muscelul meu și țara mea. Încercam o strângere de inimă, pentru că voiam să fiu acasă, cu ai mei. Un bărbat nu are voie să aibă astfel de trăiri sau, oricum, nu să le facă publice. Dar eu sunt un sentimental și, mai ales, îmi iubesc țara până la ultima mea fibră. Și cred că am conștientizat pe deplin această legătură incredibil de puternică pe care o am cu locurile de obârșie când am ajuns în Statele Unite ale Americii, în 1994, unde am stat pentru o lună de zile, la New York, pentru a participa la Sesiunea Adunării Generale a Națiunilor Unite. A fost o experiență copleșitoare. Am urcat pe Twins, pe Turnurile Gemene, în față se vedea Golful Hudson, statuia Libertății și apoi întinderea Atlanticului, și am privit de acolo îndelung pe direcția în care știam eu că este Europa, România, Muscelul. Era septembrie, frumos, cald afară, nu bătea vântul, puteai privi de sus elicopterele zburând pe la jumătatea înălțimii clădirii. Te puteai simți stăpânul lumii de acolo, dar eu, în momentele acelea, am avut revelația legăturii indestructibile pe care o am cu țara și cu pământul natal. Mă gândeam că dincolo de Atlantic este Europa, și deja simțeam că e ceva familiar... Îmi ziceam că undeva, în Europa, este România și atunci simțeam cum începe să mi se încălzească inima... Și când spuneam că undeva, în România, este Câmpulungul meu, inima sta să-mi sară din piept. Practic, atunci am realizat că depărtarea te face incredibil de aproape de țară, de casă. Mai târziu, trăirile acestea au consolidat în mine dragostea și devotamentul meu absolut pentru țara mea, ale cărei interese am ajuns să le reprezint și să le apăr, ca diplomat.
Cu autostopul, spre viitor
- A fost grea alegerea diplomației în locul carierei în cercetare, care vă aștepta?
- Pur și simplu a fost un tren pe care l-am luat. Nu am stat pe gânduri, ci am văzut, după 1990, că cercetarea începe să devină, din prințesă, Cenușăreasă, că hainele i se zdrențuiesc și nimeni nu vrea să mai investească în ea. Și cum am fost, de mic, învățat să fiu "între cei mai buni" în ceea ce făceam, mi-am spus că mediul diplomatic care mi se deschidea era mai potrivit decât cercetarea științifică. Uneori, îmi e dor de acei ani când lucram ca cercetător în fizică nucleară la IRNE (Institutul de Reactori Nucleari Energetici). Locuiam, împreună cu soția mea, Dana, și cu fiica noastră, Daria, într-un apartament de două camere în Pitești, aflat la ultimul etaj al unui bloc, în care ploua prin acoperiș, nu aveam căldură și curentul electric era mereu întrerupt, dar nu ne păsa: eram tineri și abia ne căsătorisem. Eu și soția mea ne cunoșteam din liceu (tații noștri sunt din același sat muscelean, Mioarele), dar nu mă gândeam atunci că fata aceea frumoasă, brunetă, s-ar putea uita vreodată la mine, chiar dacă eram elev olimpic. Mi-a povestit, peste ani, că era furioasă uneori pe mine, pentru că tatăl ei mă dădea mereu de exemplu: "Ai văzut, al lui Jinga iar a luat premiul întâi!..." Ne-am reîntâlnit în București, în anii studenției, eu la Fizică, ea la Istorie. Spre norocul meu, Dana, soția mea, a fost un bun sfetnic întotdeauna și omul pe care m-am putut bizui fără greșeală! A avut mereu încredere în mine și a fost o vizionară în ceea ce privește... trenurile pe care le-am luat, unul după altul, pentru a-mi împlini cariera. Ea a văzut un anunț într-un ziar central, cum că se înființează Școala Națională de Studii Politice și Administrative și m-a îndemnat să dau examen acolo. Apoi, după ce am terminat studiile de master în Belgia, la Bruges, și m-am întors acasă, Dana a aflat, tot din ziar, că Ministerul de Externe organizează concurs pentru angajarea de diplomați. Mă specializasem pe integrare europeană, exact în acea perioadă erau în derulare negocierile pentru acordul de asociere, cel care a intrat în vigoare în 1995, iar eu studiasem la Bruges și despre această parte a negocierilor. Am venit în București, mi-am depus dosarul de înscriere la concurs și m-am întors la Pitești, unde m-am internat de urgență în spital cu o criză complicată de apendicită. Abia ieșit din operație, am plecat la cerere din spital (cu o mașină de ocazie, pentru că nu aveam un automobil personal pe vremea aceea), ca să ajung la concurs, la minister. Am dat examenul și m-am reîntors direct în spital pentru că, din cauza efortului, mi se redeschisese operația. Am ieșit din spital și imediat m-am prezentat la noul post, la Direcția Uniunea Europeană, din Ministerul Român al Afacerilor Externe. Sunt de atunci puțin peste 20 de ani și, privind în urmă, mă bucur că nu au fost ani irosiți, ci plini de realizări importante, obținute însă cu multă muncă. Dar, uneori, mă surprind gândindu-mă cu nostalgie la anii când, tânăr și plin de entuziasm, eram în stare să mă urc într-o mașină de ocazie, ca să merg... spre viitor!
- Viitorul s-a împlinit, ați ajuns, iată, un ambasador a cărui activitate este sinonimă cu excelența, care face cinste României oriunde își depune scrisorile de acreditare. Zugrăviți-ne, vă rog, o zi din viața dvs. de ambasador. Una obișnuită, să zicem.
- O zi obișnuită e aceea pentru care îmi știu dinainte agenda și nu apar ruperi de ritm, pentru că se întâmplă frecvent și așa ceva. Adică, să primești un telefon, o solicitare, sau să se producă un eveniment care îți schimbă toată agenda și trebuie să reacționezi din mers, în timp real, pentru că nimeni nu așteaptă de la tine explicații pentru că n-ai putut face ceva, ci analiză, informație, rezultat, demers, performanță, într-un cuvânt. Deci, dacă îmi știu agenda și ea decurge după cum e stabilită în funcție de priorități, săptămânal, de către secretariatul ambasadei, pe la șapte și jumătate dimineața sunt în picioare, proaspăt bărbierit și cu ținuta impecabilă (mulțumită spiritului acut de observație al soției mele și la capitolul acesta!). Mănânc un sandvici și beau un ceai sau o cafea, după care plec la birou. Acolo, programul începe în mod oficial la ora nouă, după cel al instituțiilor britanice, și se termină la ora șase după- amiaza, cu pauza de prânz de o oră. În mod neoficial, programul se termină însă când dă Dumnezeu, deci la ora șase nu "rupem ușa" ambasadei, nici eu, nici colegii mei. În ceea ce mă privește, dacă plec acasă de la ambasadă, asta se întâmplă pe la opt-nouă seara. Iar dacă plec de la o recepție oficială, poate fi aproape de miezul nopții. Dacă trebuie să ajung la un dinner sau eveniment "black tie" sau "white tie" (smoking sau frac), atunci trebuie să trec pe acasă să mă schimb de haine, dar tot către miezul nopții mă reîntorc. Pe lângă ce v-am spus, în program pot fi reuniuni, primiri, vizite, dejunuri de lucru cu agendă prestabilită. O dată sau de două ori pe lună sunt dejunurile ambasadorilor țărilor UE, când ne întâlnim la ambasadorul țării ce deține președinția (prin rotație) a Uniunii Europene. În asemenea ocazii, întotdeauna este invitat un politician, un ministru, un jurnalist sau un om de afaceri britanic și se discută pe o anumită tematică. Spuneam că sunt frecvente situațiile în care ți se cere să dai o analiză, o evaluare pe un subiect dat. O variantă foarte bună pentru a-ți pregăti o astfel de analiză este să ieși la un prânz cu omul care știe dosarul respectiv - fie că e vorba de un membru al Parlamentului britanic, ori că e vorba de un lider de companie britanică importantă, sau cineva din City Hall (Primăria Londrei), sau de un director general din Ministerul de Externe britanic.
- Diplomația implică stăpânire de sine, dar uneori și emoții. Aveți vreo amintire deosebită în acest sens?
- Iată, de pildă, să vă povestesc un episod prețios pentru mine. Am fost de mai multe ori în Scoția, ultima oară pentru a organiza "Conferința anuală a profesorilor, studenților și cercetătorilor români din Marea Britanie", la Universitatea din Edinborough, eveniment care a fost un succes extraordinar. Ei bine, un profesor de acolo și om de cultură important, scoțian de origine italiană, m-a dus la mare, la marginea Edinborough-ului, și mi-a spus: "Aici au fost strămoșii tăi! Dacii!". Și mi-a argumentat că, în afara Zidului lui Hadrian, la 200 km mai spre nord, între Glasgow și Edinborough, a mai fost un zid, Zidul Antonin, care a fost înălțat de către cohorte romane formate din soldați daci. Ei au fost aduși din Dacia acolo pentru a ține piept invaziilor barbare din Nord, pentru că ei erau buni constructori militari și buni soldați de frontieră. M-am simțit foarte mândru de asta și chiar în primul meu discurs oficial ținut la Londra, la recepția de la ambasadă, cu ocazia Zilei Naționale a României, pe 1 Decembrie 2012, am făcut o incursiune în istoria relațiilor româno-britanice și le-am spus invitaților că ele datează, de fapt, de mult mai demult în istorie, de vreo... două mii de ani! Mulți dintre cei peste patru sute de invitați au zâmbit larg, părându-li-se a fi o glumă bună (la Londra e bine ca în orice discurs să introduci câteva glume, altfel ești plicticos, "boring"). Numai că eu am continuat: "Dar e adevărat" Și le-am citit în limba engleză inscripția de pe o tăbliță datată 219 d.H., descoperită la Newcastle, care certifică acest lucru. În sala de recepție s-a făcut liniște: fusese acceptat adevărul ca da, dacii fuseseră acolo și chiar au rămas timp de câteva generații, după care au fost asimilați. De altfel, legăturile noastre au continuat în istorie. Precum știți, regina Maria a României a fost nepoata Reginei Victoria. În biroul meu, la Londra, am o fotografie cu Sir Winston Churchill și Grigore Gafencu, în biroul ambasadorului României, care la vremea respectivă era Viorel Tilea. Am descoperit fotografia în albumul doamnei Ileana Trojano Tilea, fiica lui Viorel Tilea. Iar baroneasa Mary Soames, fiica cea mică a lui Sir Winston Churchill, a fost invitata mea și a soției mele la un dejun, în salonul în care tatăl său s-a întâlnit cu Grigore Gafencu și mi-a dat permisiunea să expun fotografia. Ca să nu mai spun că, deși privată, vizita regelui Mihai la Londra, din urmă cu trei luni, când a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii a 75 de ani de când M.S. a primit Ordinul Regal Victorian în grad de Mare Cruce, a fost un plus de imagine pentru România! Iată, deci, conexiuni străvechi sau mai noi, care ne alătură, prin înaintașii noștri, britanicilor.
- S-a scris o literatură întreagă pe seama cluburilor englezești. Știu că sunt exclusiviste și conservatoare și e foarte greu să devii membrul lor. Ați ajuns și dvs. în ele?
- Accepțiunea cuvântului club diferă oarecum în Marea Britanie de cea din România. Acolo se întâlnesc oameni care se duc să mănânce și să discute afaceri, într-un mediu foarte tradiționalist. În ceea ce mă privește, sunt membru în două importante cluburi londoneze și, o spun cu toată modestia, sunt primul ambasador român membru în aceste cluburi. Unul este "The Athenaeum Club", care este un club al artiștilor, literaților și diplomaților, în care devii membru doar dacă ești invitat. Dintre diplomații străini sunt doar 40 de ambasadori acceptați ca membri, un număr limitativ. După ce îmi voi încheia mandatul, îi voi anunța, pentru că locul se redistribuie, nu se "moștenește". Este un club unde au fost membri Dickens, Darwin, Churchill și numără printre foștii și actualii săi membrii 51 de laureați ai Premiului Nobel din diferite domenii. Pentru mine este foarte practic să am această calitate de membru, pentru că dacă am nevoie să ies la un prânz de discuții, nu îmi invit interlocutorul la un prânz în oraș, ori la o discuție la birou, ci la club. Sunt, de asemenea, membru și în "Royal Automobil Club", tot de mare prestigiu, unde există niște spații de protocol și săli de recepție splendide, iar în afara Londrei au un domeniu de câteva zeci de hectare, cu un conac tipic englezesc, unde au toate facilitățile - restaurant, camere de oaspeți, terenuri de tenis și de golf. Eu nu știu să joc golf, dar e întotdeauna interesant să mergi cu cineva care joacă și, în timpul acesta, tu să faci o plimbare plăcută în natură, pășind pe un gazon tuns perfect, și să discuți lucrurile care te interesează, pe un ton cât se poate de degajat. Lucru pe care nu l-ai putea face stând într-un birou oficial, în care sună telefoanele și în care și interlocutorul tău se uită la ceas cu grija că intră curând într-o altă reuniune. Plus că îmi plac mașinile, desigur, că doar vorbim de "Royal Automobile Club"!
- Activitatea dvs. vă îngăduie și câte o seară tihnită acasă? Sunteți prezent și în mijlocul familiei atât cât v-ați dori?
- Nu, și este unul dintre puținele lucruri pe care le regret în viață. Am o familie excepțională, există între noi un liant afectiv și de încredere. Cu toate acestea, îmi dau seama că nu am suficient timp nici măcar pentru fiica mea, Ioana-Daria, care acum este o tânără de 25 de ani (când au trecut anii?). O văd atât de rar, și când vine, mai degrabă încep să o descos și să o critic, ca o Fecioară ce sunt, decât să o laud și să o alint. Ea mă iubește așa cum sunt, deși nu știu dacă am fost prezent de zece ori la zilele ei de naștere (la ultima, a venit ea la noi, la Londra, din Bruxelles, unde locuiește după terminarea facultății de Drept Internațional). Revenind la întrebarea dvs., seara, când ajung la o oră rezonabilă acasă, dacă nu am o masă oficială, cinez cu soția mea. Ea gătește formidabil peștele, mâncăm multe brânzeturi, legume și fructe, deși eu sunt un carnivor și îmi place uneori și un steak bun de vită! Quite british!
2013: un an în care să putem construi!
- Am intrat într-un an nou. Putem spera că va fi mai bine ca până acum? Credeți în viitorul României?
- Cred cu tărie într-un viitor excepțional pentru România și, în ceea ce mă privește, voi face tot ce-mi stă în putință pentru asta. Oriunde mă voi găsi, voi rămâne întotdeauna loial țării mele, principiilor care mi-au călăuzit viața până în prezent și valorilor bazate pe muncă, cinste, onestitate și fair-play. Și sper, din tot sufletul, ca anul 2013 să fie mai bun pentru toți românii, să fie un an prosper! Un an în care să putem construi!