Întâlnire de familie

Poveşti basarabene

O lumină străvezie se revarsă peste satul ba­sa­rabean Cobîlea şi peste dumbrava din coasta dealului. Uneori, câte o maşină co­boară pe drumul pietruit spre lunca pustie, ca apoi să dispară pe uliţe, printre grădini. Simion Roşu iese din curtea casei sale şi se îndreaptă spre o răscruce din mijlocul căreia poate scruta mai bine depărtarea. Îl ajută înălţimea dealului pe care şi-a construit gospodăria, cu zeci de ani în urmă. Acum o aşteaptă pe Ana, una dintre fiicele sale. Vine din România, de la Târgu Mureş, unde este profesoară. I-au sosit, pe rând, şi ceilalţi copii plecaţi în lumea largă. Ghenadie a ajuns acum trei zile, cu microbuzul lui, tocmai din Bruxelles, unde are o mică firmă de construcţii. Fata cealaltă a venit azi-di­mineaţă din Chişinău. Aseară a sosit şi Grigore, celălalt băiat, însurat în Rusia. Dar uite şi micro­buzul aşteptat! A oprit în faţa casei de cultură. O recunoaş­te imediat pe Ana. O priveşte cum îşi ridică ba­gajul şi porneşte în ur­cuş spre casa părintească. E fericit. De opt ani nu şi-a mai reunit toţi co­piii la aceeaşi masă! Depărtările şi dorurile i se to­pesc în aer, odată cu respiraţia, sunt luate de vântul care suflă peste coline dinspre Nistru. Se sim­te cumva uşu­rat de griji, de spai­me, de vise rele. Îşi îm­bră­ţişează fiica, apoi intră împreună în curtea casei. Sunt toţi aici, soţii Roşu şi cei patru copii ai lor. Am putea spune, "ca altădată, ca la începuturi", dar acum, pe lângă ei, pe lân­gă fa­milia originară, se află o mână de nepoţi care se cunosc mai mult din conversaţiile pe internet.

La răscrucea istoriei

Simion Roşu e unul dintre ţăranii aceia răzbătători, cărora destinul le pune la picioare o bucată de pământ sub cerul liber şi le spune: "mai departe te descurci, omu­le!". Şi omul se apucă de treabă. Munceşte din zori până seara târziu, învaţă lucruri noi, se însoară, îşi face casă, şi în jurul lui se tot adună fiinţe şi lucruri, până ajunge stăpân peste o mică lume, cu obiceiurile ei, cu viaţa ei, cu neajun­surile, dar şi cu izbânzile ei. Primele amintiri ale lui Simion plutesc temă­toare prin anii războiului. Armata ro­mâ­nă înainta spre Est. Un detaşament s-a oprit în Cobîlea. "Ostaşii, toţi tineri, au pus de o horă în sat. Cânta unul la fluier, altul bătea o tobă. Jucau bine, loveau pământul cu cizmele de ieşea praf ca după căruţă. Aveam cinci ani şi mă scosese şi pe mine mama să văd hora soldaţilor. Unul dintre ei m-a luat în braţe, m-a pupat şi a intrat cu mine în mijlocul horei. Îi era drag de mine, că lăsase acasă un copil aşa mic ca mine şi îi era dor de el. Apoi a sunat alarma, hora s-a risipit şi soldaţii au plecat spre Nistru. Nu i-am mai revă­zut. După un timp, s-a întors soarta răz­boiului. Ruşii mărşăluiau spre vest, iar nemţii se retrăgeau din faţa lor. Într-o zi, au venit în sat nişte nemţi, însoţiţi de soldaţi calmuci. Ăştia, cal­mucii, au intrat în casa tatălui meu vitreg şi i-au cerut vin. Când nu a mai avut băutură, l-au luat la palme, iar unul dintre ei l-a smuls din braţele mamei pe fra­tele meu de numai câteva luni şi l-a aruncat să-l dea de perete. Noroc că a căzut în pat pe un căpătâi. A scăpat cu viaţă şi a trăit până la cinzeci de ani, dar a avut darul băuturii".
Învingători, ruşii au recucerit Basarabia. Soarta ei era pecetluită pentru câteva zeci de ani. Din gubernie ţaristă, fiinţase în interbelic ca provincie românească, iar după război a fost transformată în republică so­vie­tică. Simion s-a temut cel mai mult când l-au luat în armată. Tinerii basarabeni erau trimişi departe, în Cau­caz, în Asia Centrală. Pe el l-au dus în Georgia. Acolo a învăţat zidăria. Când s-a întors acasă, s-a însurat cu Maria, o fată frumoasă şi muncitoare. Şi-au făcut o casă în deal, înconju­rată de o fâşie de teren agricol, cât aveau dreptul să posede ţăranii colhoznici. Soţia s-a îmbolnăvit, a trebuit să fie operată şi nu mai putea ieşi un timp la muncile agricole. Cine nu mai muncea risca să rămână fără pământ. Preşedintele colhozului l-a chemat pe Simion la birou şi l-a avertizat: "Dacă nu vine la treabă, vă iau pămân­tul!". L-a rugat să înţeleagă şi el, că e încă bolnavă. Preşedintele o ţinea pe a lui. Din disperare, Simion i-a tras o palmă. Speriat de gestul său, a ieşit val vârtej din sediul colho­zu­lui şi a fugit peste deal, direct la gară. Acolo a întâlnit câţiva consă­teni care mergeau să caute de lucru în Ucraina. L-au luat şi pe Simion cu ei. S-a în­tors după trei săptă­mâni, să îşi ceară iertare preşedin­telui şi să îşi reia viaţa în Cobîlea. Preşe­dintele l-a iertat, dar ştiindu-l zidar bun, l-a însărcinat să facă o echipă şi să construiască o casă de cultură în sat, unde să aibă loc şe­dinţele cu toţi colhoz­nicii şi să facă spectacole cu tematică ideologică. Masivă, cenuşie, colţuroasă, locuită sub streaşină de mii de lăstuni, casa a supravieţuit celor douăzeci de ani de postcomunism. De câte ori co­boară în sat, Simion se opreşte în poiană şi o priveşte câteva clipe. E totuşi opera mâinilor sale. Ar vrea să o vadă plină de viaţă, dar sătenii au plecat care încotro, şi-au luat şi copiii cu ei. Noroc cu lăstunii care forfo­tesc în jur ca un nor întunecat, că o fac să nu pară pustie de tot.

Drumurile despărţirii

Patru copii le-a dat Dumnezeu Mariei şi lui Si­mion Roşu. Era casa plină de gângureli, de râsete şi de gălă­gie. De multe ori, soarele îi găsea pe părinţi la lucru, pe tarlaua colhozului, dar ei ştiau pentru cine muncesc, pen­tru cine umplu toamna hambarul, pen­tru cine îndură umilinţele la care îi supuneau uneori mai-marii satului. Prima s-a născut Ana, apoi un băiat, Grigore, apoi o altă fată, Tamara, şi ultimul, mezinul Ghenadie. Când unul mergea la şcoală, altul se năştea, când altul abia învăţa să se salte cătinel prin curtea cu troscot, un altul ştia deja toate pămân­turile satului şi pădurea plină cu hribi. Au crescut unul după altul, învăţând despre ţări şi oraşe din căr­ţile de geografie, fără să ştie că vor veni nişte timpuri când vor ajunge să se despartă şi să trăiască la mii de kilometri unul de altul. Prima a plecat Ana. După zece clase absolvite în Cobîlea, fiica cea mare a fami­liei Roşu şi-a umplut geamantanul cu haine, a urcat în autobuzul greoi care străbătea şoselele raionului şi s-a dus la Bălţi, cel de-al doilea oraş ca mărime din Basa­rabia, ca să înveţe filologia. Licenţiată în limba română (atunci îi spunea moldovenească) şi în limba engleză, Anaa ajuns apoi profesoară tocmai în Trans­nis­tria, care atunci încă aparţinea Moldovei. Pe la în­ce­putul anului 1991, cerul s-a întunecat cu norii răz­boiului. Pe Nistru s-au auzit şuierul gloanţelor şi tunetul exploziilor care au adus moartea şi suferinţa pe malurile până deunăzi paşnice. Ana s-a refugiat cu puţin timp dinaintea urgiei. Doi ani mai târziu, a păşit pentru prima oară în dreapta Prutului. Primise invitaţia să predea limba engleză în Târgu Mureş. A plecat cu toată familia: soţul şi cei doi copii. Traiul în Basarabia nu era uşor de îndurat. Statul nu mai avea bani pentru salarii. România s-a ivit ca o soluţie pragma­tică, din­colo de sentimen­tele naţionale. Sigur, fami­lia nu a fost scutită de osti­litatea autohtonilor. Soţul Anei mai po­vestea uneori acasă: "Azi, la muncă, s-a luat unul de mine: ce cauţi tu aici măi, basara­bene?!". Ana se ru­şina de accentul ei moldovenesc. Auzise că unii basa­rabeni aveau problema cu asta chiar şi la Iaşi, darămite ea, la Târgu Mureş, în ini­ma Transilvaniei! Îl resim­ţea ca pe o pacoste de care se străduia să scape. De ce să ştie mureşenii, de la prima vorbă, că ea e venită de pes­te Prut? De parcă nu ar fi fost accentul de ajuns, i se întâmpla deseori ca în conversaţii să-i scape câte un cuvânt rusesc, fiindcă nu avea altul la îndemână. Ana Storceac a rămas în Ardeal, împreună cu fiica ei, Irina, dar soţul ei a plecat mai departe, în Italia. Fiul ei şi-a găsit de lucru în Bruxelles. Au ajuns şi ei o familie risipită.
Al doilea copil, Grigore Roşu, a plecat mai întâi în Transnistria, să facă o şcoală profesională. Apoi, l-au luat în armată, într-o unitate din Germania de Est. Nici că îşi dorea mai mult! După eliberare, băiatul s-a însu­rat cu o rusoaică şi s-au stabilit în regiunea Kostroma, pe malul Volgăi. În zonă sunt păduri întin­se şi Grigore s-a angajat într-o fabrică de prelucrare a lemnului. Nici nu visase că va ajunge să trăiască printre ruşi o viaţă întreagă, mai ales că în şcoala profesională se mai în­cin­geau bătăi între moldoveni şi ruşi. Acum, cei doi copii ai lui nu ştiu o boabă româneşte. În fond, la ce le-ar mai folosi? Nu au fost în ţara tatălui lor decât o singură dată, când erau foarte mici. O amintire prea îndepărtată, prea palidă. Nici Gri­gore nu ajunge des. Îi trebuie trei zile să străbată cu trenul întinsul nesfârşit al Rusiei europene.Cu atât mai bucuros e bătrânul Si­mion să-l vadă acum acasă, împreună cu ceilalţi fraţi. Ana, de pildă, nu-l mai văzuse pe fratele ei de vreo opt ani. Cum a trecut vremea! Şi câte nu s-au mai întâm­plat în vieţile lor! Ta­mara, cealaltă soră a lor, e singura care nu a plecat din Basarabia. Locuieşte la Chişinău şi n-a simţit cu adevărat gustul străinătăţii, dar Ghenadie, fratele cel mai mic, s-a dus tocmai în cealaltă mar­gine a Europei. Nu avea gânduri de ducă. Lucra în con­struc­ţii şi câştiga mulţumitor. Moldova a cunoscut, ca orice ţară răsăriteană, o febră imobiliară materializată în case şi blocuri noi şi în amenajări interioare. Băiatul punea faianţă aici, cărămidă dincolo, zugrăvea un perete în Durleşti, lipea gresie în Râşcani. După fiecare lucrare, seara, număra banii şi îşi spunea: "Uite că se poate trăi şi în biata noastră Moldovă!". Până într-o zi, când a descoperit că lada cu scule de mii de euro, pe care o ţinea în boxa căminului de nefamilişti unde locuia, i-a fost furată. Pur şi simplu a dispărut. Nimeni nu a văzut nimic, nu a ştiut nimic. Sculele au ajuns cel mai pro­babil pe piaţa neagră. O furie cumplită şi nepu­tincioasă l-a cuprins pe Ghena. La ce bun să mun­ceşti aici, dacă alţii stau la pândă să te fure? În focul rece al acelei frus­trări, băiatul s-a hotărât să plece la muncă în străi­nă­tate. Doar sunt atâţia moldoveni care şi-au încercat norocul prin Occident. Nu s-a mai oprit decât la Bru­xelles, în capitala Europei. Are acum o firmă de con­strucţii şi nu stă degeaba. Lucrările vin una după alta. Înalţă case de la fundaţie până la ultimul finisaj. Le predă la cheie. Îşi plăteşte impozitele către statul bel­gian şi nu îl doare capul. Vine acasă o dată pe an. "Bel­gienii nu fac diferenţa între moldoveni şi români. Pentru ei, toţi suntem români. Există o piaţă acolo unde ne strângem toţi, duminica. Mâncăm un mic, bem o bere şi mai schimbăm o vorbă. Am ajuns să ne cu­noaş­tem între noi. Ştim cine e om de treabă şi cine nu."

Moş Anghelenici

Ana nu vine niciodată acasă fără să o viziteze pe mătuşa Cristina, o femeie mărunţică, de peste optzeci de ani. Trăieşte împreună cu soţul ei, Maxim Anghe­lenici, român pricopsit cu nume rusesc. Sunt şi ei sin­guri, fiindcă o fiică e ple­cată în Italia, iar fiul lor a murit într-un ac­ci­dent rutier în Mos­cova. Sunt bucuroşi când îşi aud nepoata strigându-i la poartă. O recunosc după glas, fiindcă aproape două­zeci de ani trăiţi în Ardeal au lăsat urme în vocea Anei. Mătuşa o priveşte prin oche­larii ei cu lentilele mari, cu ramă groasă. Generaţiile tinere cresc şi îşi iau zborul, numai ei, bătrânii, rămân pe loc, cu amintirile pe care nu mai prea au cui să le povestească. Moş Ma­xim îşi mai face de lucru prin atelierul său, mai îndreaptă un cui, mai lustruieşte o bucată de lemn sau, dacă a fost o toamnă bogată, pu­ne în func­ţiune mica lui disti­le­rie, să aibă şi el un pahar de li­coare când e gerul mai cumplit. Dacă are însă vreun musafir, lasă totul de o parte, îl invită în casă şi se pune pe povestit. Vor­beşte o limbă română ames­te­cată cu ru­sisme. Nu spune "pri­mărie", ci "pravlenie". O întrea­bă pe Ana ce drum urmează când se duce în România. Când aude de Piatra Neamţ, faţa lui se luminează: "Aaa, Piatra Neamţ? Cunosc oraşul! Am fost în ar­ma­tă la români acolo. Au, au, ce regim cazon, disciplină de fier! Dar eu, spun sincer, nu am re­zistat. Am dezertat cu prima ocazie. Fratele meu a fost mai rezistent, a ră­mas până la capăt, dar eu am fugit într-o seară, înapoi în Cobîlea. Am traversat Prutul cu doi snopi de stuf sub braţ, că nu ştiam să înot. Noap­tea mergeam, iar ziua mă as­cun­deam prin păduri sau pe la stâni, unde mai primeam şi ceva de mâncare. Două săptămâni am făcut până acasă. Apoi au venit ruşii şi au încorporat pen­tru război, că porniseră ofen­siva şi îi respingeau pe nemţi. Ştii care a fost norocul meu? Cunoşteam un strop de rusă de la tatăl meu care făcuse şcoala pe vremea ţaru­lui. Când au ve­nit ruşii, m-au pus preceptor. Umblam cu o geantă de piele pe umăr şi băteam pe la porţile oamenilor să plătească impo­zitele. Mă ocărau, că era vreme de război, dar supor­tam, că mai bine să mă în­jure ăia pe la porţi, decât să mă fi găurit vreun glonţ prin Ger­ma­nia şi să-mi las oa­sele pe acolo".
Comunismul a inva­dat satele basarabene, promiţând o viaţă mai bună pentru cei ne­vo­iaşi, dar în scurt timp, sătenii s-au dezmeticit că agenţii politici, pe lângă pământuri, le fu­rau şi bunul lor cel mai de preţ: credinţa în Dum­nezeu. Viaţa aceea minunată descrisă de propa­gandişti întârzia să apară, era tot timpul împinsă în viitor. În schimb, vedeau con­ster­naţi cum bisericile erau vandalizate, obiectele nepreţuite îndesate în lăzi şi duse cine ştie unde, icoanele profa­nate, crucile în cimitir distruse, sărbătorile reli­gioase supuse batjocurii. Ce viaţă bună puteau să le aducă aceşti eliberatori fără niciun Dumnezeu? Eliberatorii, de fapt, le furau li­ber­tatea. A început atunci o rezistenţă surdă, tenace, a credincioşilor din Cobîlea, împotriva profanatorilor şi distrugătorilor de credinţă. Soţii Anghelenici au fost mereu în fruntea acestei lupte de rezistenţă. Tatăl mătuşii Cris­tina, bunicul Anei, era epitrop la una dintre cele două biserici.Toată familia respecta sărbătorile, mergea la liturghie şi, la nevoie, ajungea cu plângeri scrise la autorităţi mai înalte, unde găseau câte un om înţelegător care oprea abuzurile. Slujbele n-au încetat nicio­dată la biserica nouă. În schimb, în biserica veche, ateii au reuşit să îşi impună planurile demonice. Au interzis liturghia, au pustiit biserica şi au transformat-o în uscătorie de tu­tun. Apoi au închis-o cu lacăt şi a zăcut lacătul acela încuiat până la destrămarea URSS-ului. Au­tori­tăţile moldoveneşti au redeschis-o şi au ame­najat în interiorul ei un muzeu. Au adus şi o statuie a lui Ştefan cel Mare. Cam tot pe atunci, flacăra de la monumentul eroilor din cealaltă parte a gră­dinii a încetat să mai ardă, fiindcă pri­măria nu a mai avut bani să plă­tească ga­zul. Numele soldaţilor din Cobîlea sunt scrise cu grafie chirilică. Le descifrezi uşor: Prisă­caru, Roşu, Gândac, Dăncilă, Za­haria, Gră­dinaru, Ursu, Ţurcanu, Negru. Peste toate aces­te monu­mente din epoci diferite, aparţi­nând parcă unor lumi diferite, separate de fracturile istoriei, se întind ramurile secu­lare ale unui stejar. Groase, contorsionate, gău­rite de carii pe alocuri, ramurile sunt mai vechi decât toate zidurile. E cel mai bătrân copac din Basa­rabia. O legendă spune că însuşi Ştefan cel Mare ar fi prânzit odi­nioară sub frunzişul venerabilului arbore, pe când era numai un stejerel. Toţi cei plecaţi în lumea largă, de câte ori se întorc în sat, merg la stejar, îi ating trunchiul masiv, se lipesc de scoarţă, ca să împrumute ceva din puterea lui de rezistenţă. Nu e om plecat din Cobîlea care să nu aibă în albumul său fotografic poze cu bătrânul ar­bore.

Încă un "rămas bun"

S-au trezit cu toţii de dimi­nea­ţă, deşi în fiecare seară au adormit târziu. Câte nu au să-şi spună patru fraţi care trăiesc în ţări diferite, de la Urali până la Atlantic! Lucruri şi imagini din Bru­xelles s-au a­mes­tecat cu întâmplări din Kos­troma. Amintirile bunicilor s-au în­cru­cişat cu ultimele noutăţi ale nepo­ţilor. Au rămas şi multe ne­spuse, topite în fondul acela de tă­cere care subîntinde istoria fiecărei familii. Se apucă să îşi strângă fiecare lucrurile şi să îşi facă ba­gajele. Au grijă să nu uite ceva. Sorb câte o înghiţitură de cafea, mai mult pe fugă.Nu prea mai vorbesc. Fiecare e îngândurat, con­centrat. Ghenadie se gândeşte poa­te la drumul lung de la Cobîlea la Bruxelles. Grigore la oraşul rusesc unde îşi va regăsi familia, şi la întâlnirea de acum, cu toţi în jurul lui, care ar putea deveni amintire. Ana e poate cu gândul la serviciul din învăţământ, ce ore să mai cea­ră, ca să câştige un ban în plus, să îşi ajute fiica la facultate. Tamara poartă cu ea regretul că a vrut să facă în sat agricultură, dar toate i-au fost potrivnice: vremea, legile, uneori oamenii. Tensiunea creşte, odată cu fiecare geantă scoasă din casă şi înghesuită în microbuzul lui Ghenadie, care îi va duce pe toţi la Chişinău. Tamara va rămâne acasă, Grigore va urca în trenul de Mos­cova, Ana va coborî în Târgu Mureş, iar Ghenadie va traversa toată Europa. Deocamdată sunt încă aici, cu toţii, cu mâinile trebăluind la împachetat. Mai fac câte o fotografie de grup, unde se străduiesc să zâmbească. Nu se cade să fie trişti într-o poză. Nepoa­tele mai stau lângă bunica lor, Maria, o femeie blândă, aşezată. Moş Simion e fără stare. Cară câte o geantă, se uită după fiecare, dă sfaturi. Când toate bagajele sunt strânse şi ei pe picior de plecare, emoţiile, abia stăpânite până atunci, se dezlănţuiesc. Toţi încep să suspine şi să plângă, pentru frumuseţea regăsirii, pentru despărţire, pentru speranţa că poate vor mai veni nişte zile când se vor aduna din nou, aici, în Cobîlea natală. Cu îmbrăţi­şă­rile lor taie aerul dimineţii, apoi, urcă pe rând în mi­cro­buz. Rămaşi singuri, bătrânii îl urmăresc cu privirea până trece dincolo de coama dealului. "Ne-au mai plecat copiii o dată în lume, Simioane!". "Asta e viaţa, Marie!", îi răspunde bărbatul, ştergându-şi cu dosul mâinii lacrima din colţul ochiului.