Kathleen Laraia McLaughlin - "Maramureşul înseamnă experienţa vieţii mele"

Nebuni după România

În prima zi de octombrie a anului 1999, o foto­grafă americancă păşea fascinată în ţinutul Mara­mureşului. Îşi plănuise demult această călătorie şi, spre deosebire de turiştii ce vin şi pleacă, ea a rămas într-un sat maramureşean timp de un an, încălţându-se cu opinci, vorbind româ­neşte, încălzindu-se la soba cu lemne şi fotografiind. Avea să revină de mai multe ori în Maramureş, şi localnicii au numit-o cu drag "ameri­canca maramureşeancă". Spre sfârşitul anului trecut, Kathleen Laraia McLaughlin a susţinut câteva confe­rin­ţe la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, la Sibiu, în cadrul Festivalului Astra, şi la Universitatea din Cluj, prilej cu care şi-a prezentat şi cartea la care a lu­crat mai bine de zece ani. "Culoarea fânului: Ţăra­nii din Maramureş" este o cronică de 200 de pagini a sărbătorilor, tradiţiilor, evenimentelor de zi cu zi la care Kathleen a fost părtaşă. "Am vrut, prin această călă­torie personală, să fiu martorul unor tradiţii, al unui stil de viaţă unic, ancestral, dar pe cale de dispariţie. Să le aduc în atenţia publicului modern, să ajut la con­servarea lor".

"Călătoria a început în mintea şi în inima mea"

Kathleen a copilărit într-o suburbie a oraşului Chi­cago. Cu o mamă cu sânge irlandez şi un tată italian, valorile familiei, tradiţiile, moştenirea culturală au în­semnat foarte mult pentru ea. "Duminicile mergeam la biserică, înainte de masă ne rugam. Tata era foarte mândru de tradiţiile aduse de părinţii săi ce emigra­seră din Italia şi le respectam cu sfinţenie. Aveam un clan de aproape 200 de membri în zona oraşului Chi­cago, ne întâlneam o dată pe an, la aşa-numitul Laraia Family Picnic, povesteam şi ne arătam albumele cu poze de familie. Pentru mine şi pentru sora mea, a fost o lovitură atunci când părinţii noştri au divorţat, pe când eu aveam 15 ani, şi, deodată, familiile noastre nu şi-au mai vorbit. Dar mi-am păstrat interesul pentru istoriile oamenilor, pentru rădăcini, diferite culturi, şi am început să explorez. În 1991, mi-am petrecut un an în locurile natale ale mamei, în Irlanda, şi am foto­grafiat lucruri legate de credinţe, de religie, de obi­ceiuri. Să spun, prin fotografie, poveşti ale oamenilor, ale culturii lor, a devenit important pentru mine, am devenit din ce în ce mai atrasă de acest aspect. Abia mai târziu, când am ajuns în Maramureş, mi-am dat seama că în muzică, în simbolistică, sunt multe aspecte comune cu Irlanda. Plus că nimeni în Statele Unite nu-mi pronunţă corect numele, Laraia, doar în Irlanda şi în România".

- Cum aţi descoperit România, ce v-a atras atât de mult aici?

- Prima oară am auzit de România pe când aveam opt ani şi Nadia Comăneci era idolul meu. Mai apoi, am devenit atrasă de arte, de pictură, de fotografie. In­spirată de fotografiile lui Roman Vishniac, din cartea "Lumea dispărută", ce prezenta viaţa şi obiceiurile evrei­lor din Europa de Est dinainte de Holocaust, am început să fac portretele unor emigranţi evrei ce veneau în America din fostele state socialiste. Le-am ascultat poveştile, descrierile oraşelor natale şi mi-am dat sea­ma că Europa de Est este un loc foarte interesant. În aceeaşi perioadă, soţul meu m-a luat cu el la cursuri de dansuri tradiţionale din Rusia şi din Balcani. În fiecare seară de luni mergeam acolo, ascultam casete cu o muzică ritmată, cu fluiere şi cu voci guturale şi visam să ajung acolo, într-una din ţările acelea. Îmi doream foarte mult să ascult acea muzică cântată chiar acolo, în aer liber, să înţeleg sensurile adânci, semnifi­caţiile cântecelor. Bineînţeles, îmi dădeam seama că nu or să sară cu toţii să cânte şi să joace când or să vadă că am venit, dar eu continuam să visez. Călătoria a în­ceput în mintea şi în inima mea.

- Cum a ajuns să se materializeze acest vis?

- Am decis, împreună cu soţul meu, să locuim timp de un an într-un sat izolat din Europa de Est, să ne documentăm despre vechile tradiţii, stilul de viaţă. Tot făcând cercetări, am înţeles că globalizarea culturală a ajuns deja şi în această zonă, şi că modul tradiţional este pe cale să lase loc modernului. Mă atrăsese la România pasiunea, energia ce se simţeau din muzică şi din dansuri. Am aflat că, deşi este înconjurată de po­poare slave, aici se vorbeşte o limbă derivată din latină, ceea ce pentru mine, ce aveam la activ cinci ani de lim­ba spaniolă, era tentant. Aşa că am luat timp de zece luni lecţii particulare de limba română şi am participat la evenimente culturale ce aveau legătură cu România. Pentru că nu voiam doar să fotografiez, ci să aflu poveştile oamenilor, să ajung să-i cunosc cât mai bine. În lecturi a început să iasă la iveală Maramureşul, care era descris ca un loc cu obiceiuri ancestrale, cu bunici din basme, mori de vânt şi peisaje frumoase. Am mai citit că oamenii de aici sunt foarte mândri de faptul că se trag direct din vechii daci. După ce ne-am decis pentru Maramureş, am purtat o corespondenţă cu pro­fesori de la Universitatea din Cluj, cu etnologi, cu fotografi, apoi am pornit.

"Ea este Cătălina, crede că-s frumoasă!"

- Care a fost realitatea de pe teren? Cu asemenea imagini şi aştep­tări idilice, nu aţi trăit o uşoară de­za­măgire?

- Din contră! Pri­mii oameni pe care i-am întâlnit, în timp ce coboram din munţi cu dubiţa noastră, au fost niş­te tăietori de lem­ne, aflaţi într-o pau­ză de masă, şi o femeie cu vaca la păscut. Am tras pe dreapta, am sărit din maşină, apoi au apărut două femei tinere, ce purtau cos­tume tradiţio­na­le şi aveau straiţele pline cu alune de pădure. Ne-au ofe­rit şi nouă, bucu­roase, ne-au arătat drumul, am încer­cat să purtăm un dialog, nu foarte reuşit, pentru că una-i limba română învăţată de departe şi alta dialectul maramureşean. Dar prima impresie a fost extraordi­nară! Apoi, pe măsură ce călătoream prin Maramureş, în căutarea unui sat în care să rămânem un an, ne-am dat seama că realitatea ne întrece toate aşteptările. Erau acele fâşii de pământ, terenuri agricole, atât de fru­moa­se! Peste tot, pe câmpuri, se aflau căpiţe de fân, pe unde mergeam oamenii ne invitau în casele lor pentru o ţuică şi ceva de mâncare. Ne bucuram de toate acestea, în fie­care zi descopeream ceva şi mai frumos, şi mai inte­resant ca în zilele precedente. Părea o întoarcere în timp, calul şi căruţele erau principalul mijloc de trans­port în satele aflate mai departe de şoseaua principală. Am găsit sate izolate, în care nu pătrunsese colecti­vi­zarea, oamenii erau mândri de asta, se simţea că legă­tura lor cu pământul nu fusese niciodată întreruptă. Apoi vâltorile, casele de lemn, porţile ce le închideau ca nişte fortăreţe, porţi gravate elaborat cu străvechi simboluri. Roata vieţii, o metaforă perfectă a vieţii ru­rale, cu câte o spiţă pentru fiecare anotimp. De aceea am vrut să rămân aici un an, pentru că ştiam cât de importantă este natura, vremea, pentru oamenii de aici, şi am vrut să prind toate cele patru anotimpuri. Am ajuns în Maramureş în plină forfotă a pregătirilor pen­tru iarnă.

- A fost dificil să alegeţi o gazdă, un "cartier ge­neral" pentru acest prim an?

- Am decis să nu stăm într-un sat izolat, cu drumuri de pământ, pentru că venea iarna şi trebuia să ajungem din când în când la Sighetu Marmaţiei, acolo unde de­velopam filmele într-o cameră obscură pusă la dispo­ziţie cu amabilitate de un fotograf local. Aşa că am făcut o listă scurtă de patru sate, au rămas două şi după trei săptămâni de peregrinări prin Maramureş ne-am hotărât pentru satul Sârbi. Ne tot vedeam, la poarta casei lor, cu familia Berci, oameni prietenoşi, vorbeam, râdeam, aşa că am rămas la ei. O gospodărie tipic ma­ra­mureşeană, cu trei generaţii sub acelaşi acoperiş. Bunicii, Petru şi Maria, locuiau în "bucă­tă­rie", camera veche, fata, Ileana, şi ginerele în camera mare, împre­ună cu fetiţa lor. Noi am primit camera de la etaj. Fără telefon, apă curentă, dar cu câte lemne aveam nevoie pentru sobă. De la Ileana am învăţat dia­lectul mara­mureşean, expresiile, dar şi "afacerile satu­lui", cum stăteau lucrurile. Mă lua cu ea atunci când se întâlnea cu prietenele, la biserică sau la muncile câm­pului, aşa am cunoscut oamenii şi le-am căpătat încre­derea.

- Sunt maramureşenii uşor de fotografiat, s-au deschis în faţa aparatului?

- Pe unde mergeam, mă prezentam, spuneam că vreau să fac o carte despre Maramureş, oamenii mă pri­meau, îmi puneau întrebări. Cea mai frecventă era de ce nu am copii încă. În scurt timp, am înţeles că mara­mureşenilor le place foarte mult să fie fotografiaţi, ba chiar ei mă rugau să fac asta. Pe atunci nu era explo­zia de camere digitale, telefoane care pozează, aşa că mulţi nu aveau nici o fotografie cu ei. Cel mai greu le-a fost să înţeleagă de ce o americancă vrea să îi fotogra­fieze, se simţeau un pic jenaţi de viaţa primitivă, îşi tot cereau scuze că nu e apă curentă. Le spuneam "să ştiţi că îmi faceţi o mare favoare că mă primiţi", le spu­neam cât de frumos e aici, iar ei răspundeau "da, da, avem aer curat". Odată ce s-au obişnuit cu mine, au început să mă invite la sărbătorile lor, la evenimentele zilnice, dar şi la momente foarte speciale din viaţa lor. M-au denumit "americanca maramureşeancă" , iar eu mă bucuram de fiecare zi petrecută acolo, alături de ei, totul era o provocare. "De ce vrei să-mi faci poză?". "Pentru că sunteţi atât de priceput, ştiţi să construiţi atâtea lucruri cu mâinile". M-am împrietenit cu o bătrână, petreceam mult timp alături de ea, bineînţeles că o fotografiam, ea îmi zicea să nu o mai pozez atâta că-i hâdă, eu îi spuneam cât e de frumoasă. Mergeam braţ la braţ la magazinul din colţ şi ea le spunea vânză­toa­relor: "Ea e Cătălina, crede că-s frumoasă!". La în­ceput, m-am temut că maniera mea de a fotografia este prea sentimentală, nu voiam să apară în cadru ma­şini, case noi, încercam să evit toate influenţele lumii occi­dentale. Apoi am început să accept că noul şi ve­chiul se împletesc, se acompaniază, iar aceste contras­te, uneori comice, au devenit tema mea de lucru. Cu timpul, am devenit mai puţin calculată atunci când era vorba să apăs pe buton, mai relaxată, mai dornică să mă las purtată, să mă bucur de drum. După un an, am simţit că imaginile sunt mai intime, că mă simt mai confortabil cu rolul meu în sat.

"Aveţi aici o comoară fabuloasă, de ce o stricaţi?"

- Mulţi fotografi merg mai departe şi colindă lu­mea. De ce aţi continuat să vă întoarceţi în Mara­mureş?

- Am călătorit mai apoi şi în China, însă Mara­mu­reşul a fost locul în care mi-am dorit să revin. În primul an, am pus la bătaie economiile mele şi ale soţului, ne-au ajutat şi părinţii, apoi, după ce m-am întors în State, am obţinut o bursă şi am revenit să predau foto­grafia la Universitatea din Cluj-Napoca, mergând cât de des posibil în Maramureş. El înseamnă experienţa vieţii pentru mine, a fost locul perfect la momentul per­fect. Acum n-aş mai putea să fac asta, să stau un an departe de casă, am doi băieţi de crescut. Dar dacă ar fi să aleg un loc în care să fac asta, tot aici aş veni. De fiecare dată când mă întreabă cineva în America cum a fost, îi spun "grozav!", îmi revin numai amintirile plăcute. Soţul meu mă mai trage de mânecă: "Nu mai ţii minte când făceam noaptea pipi la oliţă şi când ne spălam cu apa rece ca gheaţa?". Dar şi el s-a simţit bine în Maramureş, mergea cu oamenii la câmp să mun­cească, învăţa să cânte la frunză... Textele ce înso­ţesc fotografiile mele din carte sunt scrise de el.

- Cum a fost primită cartea în America?

- Mi-a luat zece ani să scot cartea şi am fă­cut-o pe banii mei. M-am gândit că poate o vând românilor stabiliţi în State, dar ei s-au uitat, au zis "A, asta-i Româ­nia!" şi au trecut mai de­parte, nu i-a interesat. Am avut recenzii favora­bile în presă şi, atunci când am expus fotogra­fiile, au fost apreciate. Nu a fost un mare suc­ces, în fond este vorba de tradiţionala fotografie do­cumentar, nu de cele mai la modă tendinţe, plus că ţăranii nu-s sexy, ca să capteze atenţia maselor. Dar cei ce au văzut cartea şi fotografiile le-au apreciat. M-au întrebat unde este acest loc, m-au rugat să le povestesc mai multe, e clar că nu ar fi făcut ce am făcut eu, să rămân acolo un an, dar ştiu să recu­noască valoarea şi frumuseţea, înţeleg că-i vorba de un ţinut special.

- În 1999 aţi prins probabil ulti­mele zile ale Maramureşului tradi­ţional, cu porţi şi case de lemn, cu un stil străvechi de viaţă al localnicilor. Cum percepeţi invazia modernului şi a kitsch-ului, schimbarea majoră prin care trece acest ţinut?

- Mă întristează foarte mult, îmi vine să strig "Bine, dar aveţi aici ceva fabulos, pe care nimeni în lume nu îl mai are, o comoară, de ce o stricaţi?". Nu o fac pentru că nu vreau să-i supăr, rolul meu în Maramureş nu e acela de a le critica stilul de viaţă. Într-un fel îi înţeleg că vor să ţină pasul cu lumea, să aibă acces la noile tehnologii. Am fost foarte surprinsă când am desco­perit acum câţiva ani că mai toţi săte­nii aveau conturi pe o reţea de socia­lizare de pe internet. Sătenii mei, fără apă curentă, cu sobe cu lemne, erau toţi pe facebook! Acolo am văzut po­zele cu casele noi, cu maşina străină în faţa porţii de fier. Apoi, când m-am întors, am observat alte schimbări. Cel mai tare mă doare cea a mâncării. Am mâncat cu o prietenă o mămăligă deli­cioasă în Sibiu, şi i-am zis: "Asta nu-i nimic, stai să vezi în Maramureş!", abia aşteptam să înfulec din nou o mă­măligă acolo. Dar în Maramureş, mă­măliga avea cu totul alt gust decât ştiam eu, pentru că se foloseşte po­rumb din import, e mai ieftin. Gazdele mele aveau un cuptor cu lemne, co­ceau o pâine bună şi un cozonac, erau o nebunie, acum merg la magazinul din colţ şi cumpără, e mai uşor aşa. În '99, oamenii ieşeau la gard să poves­tească, azi pun mâna pe telefonul mobil şi spun ce au de spus. Nu erau prea multe maşini în sat, aşa că joia ne trezeam la şase dimineaţă, ne înghesuiam mai mulţi într-o maşină şi por­neam la târg. Era un timp social, poves­team, glumeam pe drum, râdeam, acum fiecare se urcă în ma­şina lui şi-şi vede de drum. În 2000, am prins chiar o şeză­toa­re, acum, în locul acelor superbe co­voa­re de lână, preferă să-şi cumpere chine­ză­rii ieftine şi colo­rate. Fâşiile acelea de pământ care mă im­presionaseră atât la pri­ma călătorie vor dis­părea, se vor vinde. În 2003 era lume mul­tă în sat, în 2007, par­că mai puţină, iar acum, ziceai că-i satul pustiu, mai trecea câte o maşină. Oamenii, în special cei tineri, sunt plecaţi înstrăinătate la muncă. Când am ajuns prima oară în Maramureş, am simţit că simbolic pentru ceea ce se întâmplă aici ar fi cuvântul "conectat". Oamenii erau conectaţi la cer, la pământ, între ei, aveau o legătură intimă, personală, cu obiectele, cu evenimentele zilnice, iar asta genera un potenţial infinit. Acum, i-am simţit pe maramureşeni mai puţin conectaţi. Dar asta nu înseamnă că nu-i iubesc în con­tinuare, că nu m-am bucurat teribil de noua mea vizită. O zi şi jumătate, doar atât am putut sta, în octombrie 2012, dar am muncit pe rupte, m-am distrat, abia dacă am tras un pui de somn.

- V-aţi creat legături sentimentale foarte strân­se...

- Numai mama mea a venit de trei ori în Mara­mureş, îi place şi ei la nebunie. Îmi tot spune că este impresionată până la lacrimi de felul în care suntem primiţi acolo. Cu mine circulă o glumă în Sârbi, mi se spune "sfânta satului". Nu-i aşa, dar ne amuzăm de fiecare dată. Fata Ilenei, gazda mea, avea în 1999 zece ani, era un copil. În 2007 m-am întors în Sârbi pentru nunta ei, iar mai apoi am fost amândouă însărcinate în acelaşi timp. Vorbeam la telefon, eu în America, ea în Maramureş şi ne dădeam sfaturi, împărtăşeam impre­sii. M-am ataşat foarte mult de oamenii ăştia şi mă întorc de câte ori pot, cu drag, în Maramureş.