Îl recunoști dintre sute de chipuri și icoane. Îl recunoști după fruntea deosebit de înaltă și senină; după bunătatea zâmbetului desenat abia perceptibil pe buze, în tușe albe și subțiri, ca urmele de zahăr vanilat pus pe prăjiturile bunicii - moi, aburinde, abia scoase din cuptor. Și catolicii, și ortodocșii, îl văd și îi desenează chipul la fel. Îl iubesc în egală măsură și îi țin sărbătoarea în aceeași zi: 6 decembrie, alintându-l cu nume apropiate: San Nicola, Sinter Claus-Nicola, Agios Nicolaos sau, mai simplu și mai românește, Sân Nicoară. E Sfântul cel mai iubit dintre toți Sfinții. E însăși icoana dragostei părintești și a dărniciei izvorâte din adâncul cel mai adânc al inimii. Icoana copilăriei blânde și fără nici o grijă. Icoana bucuriei întruchipate - bucuria sărbătorilor de iarnă; bucuria nașterii lui Hristos. Sfântul Nicolae nu lasă pe nimeni niciodată la greu.
"Odaia” Sfântului Nicolae
Cu fiecare nouă iarnă, mi-e tot mai dor de Sfântul Nicolae. De câte ori trec pe lângă biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, mă opresc și mă cutremur, amintindu-mi că doar la doi pași de tumultul obișnuit al străzii, se află, într-un sipet de argint, chiar mâna Sfântului Nicolae. Mâna dreptății. Mâna cu care Cuviosul a știut să stingă fierbințeala de pe fruntea celor bolnavi, așa cum a știut să-l pedepsească cu sfântă mânie pe Arie, atunci când l-a pălmuit în văzul tuturor, pentru marile lui rătăciri și eresuri.
Mă opresc și mă revolt o clipă, neînțelegând indiferența oamenilor din jur, graba cu care trec pe lângă "odaia” cea românească a Sfântului Nicolae. Trec pe lângă biserică fără să o vadă, fără să o cinstească măcar cu o privire sau o închinare de gând, îndemnându-mă parcă să constat cu destulă amărăciune că ne merităm soarta, că am ajuns să stăm săraci pe un munte de bogăție, numai și numai din vina noastră. În decorul mirific și optimist al milioanelor de luminițe aprinse de Crăciun în centrul Bucureștiului, te cuprinde o tristețe prelungă și fără contur. Pe Sfântul, îl serbăm doar câteva ore. Imediat ce trece ziua lui, ne luăm cu altele. Uităm de cele sfinte și ne dăruim cu totul goanei noastre după cumpărături și bucate alese. Nu mai observăm și nici nu ne mai pasă că, sub ochii noștri, viața devine tot mai urâtă, mai săracă și fără gust. Sub ochii noștri se întâmplă multe. Inventăm sărbători străine, de Halloween, și-l înlocuim pe Nicolae, Sfântul cel mai iubit de copii, cu imaginea ce tronează stupid pe sticlele de Coca-Cola: un bătrân chefliu, cu o burtă revărsată sub o mantie roșie, cu manșete albe, râzând și bucurându-se fără pic de rușine. Moșul Crăciun s-a înșurubat, și el, pentru eternitate în calendar, și se lăfaie în materiale promoționale, în vitrine sau clipuri publicitare. Aducătoare de mulți bani, imaginea bătrânilor vestitori ai Crăciunului, cu mantie purpurie și glugă trasă pe ochi, înlocuiește brutal și profund nemeritat ideea de sărbătoare și de bucurie a iernii, devenind peste noapte gestionarii trecătoarelor noastre fericiri lumești.
Pe an ce trece, mi-e tot mai dor de Sfântul Nicolae. E Sfântul mamei și al bunicilor de la țară - oameni blânzi și cu frică de Dumnezeu, de la care am învățat că Nicolae nu are nevoie de nimic; că Sfântul e mai viu și mai real decât orice Moș aterizat pe hornul casei sau teleportat într-o sanie cu reni, exact așa cum mi l-a arătat un călugăr bătrân de la Cernica. Îl chema Ignatie și, de câte ori sănătatea șubredă îl necăjea, Ignatie intra în biserica de lângă cimitir și cădea la icoana Sfântului Nicolae, murmurând în legea lui toate rugăciunile pe care le știa. Apoi, într-un final, privea drept în ochi pe Sfântul și i se adresa cu o minunată și profundă naivitate: "Tu ești bătrân, eu sunt bătrân. Tu ai trecut prin multe boli, eu sunt bolnav... Hai, Sfinte, ajută-mă! Dacă noi, bătrânii, nu ne ajutăm între noi, cine să o facă?”.
Un călugăr în rugăciune
Așa cum se profilează în scuarul înverzit de la Kilometrul 0 al României, biserica Sfântul Gheorghe cel Nou apare asemenea unui călugăr căzut la rugăciune. E o biserică miraculoasă și, deopotrivă, discretă. Nu caută să ne ațină calea și nici nu ne trage de mână să-i pășim pragul. Ascunsă la umbra unor platani seculari, ni se arată fără să o vedem. Trecem pe lângă ea și, grăbiți, abia o luăm în seamă. Ne-am obișnuit cu prezența ei încât, neatenți, am transformat-o într-un simplu reper vizual, un loc oarecare de întâlnire. Cine mai știe că aici, alături de moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, se află și lespedea de mormânt a marelui martir Constantin Brâncoveanu? Cine mai știe că tâmpla bisericii a fost poleită și pictată de vestitul Pârvu Mutu, că la icoana Sfintei Vineri mai arde candela de argint dăruită de mama lui Mihai Viteazu, iar în 1889, Eminescu a fost prohodit aici, înainte de a fi înmormântat în cimitirul de la Bellu?
Mâna și bunătatea Sfântului Nicolae au adunat la "Sf. Gheorghe cel Nou” cele mai de preț odoare ale românilor, transformând bisericuța lui Brâncoveanu într-un adevărat sanctuar al neamului. Nimic din cele încredințate Sfântului nu s-a pierdut vreodată. Doar în 1992, cineva a îndrăznit să fure sipetul aurit cu Sfintele Moaște și Epitaful de la mormântul lui Constantin Brâncoveanu. Hoțul a fost prins și, nu mult timp după aceea, va muri în închisoare, deloc întâmplător, chiar pe 6 decembrie, de Sântnicolae, parcă anume să dea mărturie despre puterea și prezența fără egal a Sfântului - duios cu copiii și neiertător cu cei rătăciți, asemenea lui Arie, cel lovit peste obraz în văzul tuturor.
*
Așezată într-o margine de scuar, la adăpostul unor straturi cu flori și platani fără vârstă, biserica apare asemenea Sfântului. Fără zarvă și laudă de sine, doar în ascuns, îi mângâie pe toți nefericiții lumii, potolește mânia mării și, în puterea nopții, aruncă punga de galbeni în odaia acelui om disperat ce se pregătea să-și vândă copilele, pentru a nu muri de foame. Nu face caz niciodată de binele pe care îl împlinește. Își continuă doar lucrarea Cuviosul Nicolae și, uneori, pe măsura credinței fiecăruia, săvârșește câte un miracol, așa cum mărturisește cutremurată doamna Ioana, femeia care, în fiecare miercuri, vine la Moaștele Sfântului pentru a depune o floare și o rugăciune înrourată discret cu stropi curați de lacrimă. Lacrimi rare, de bucurie.
Miracole
"L-am descoperit pe Sfântul Nicolae absolut întâmplător, la Biserica Brâncoveni din jud. Olt. Căutam o icoană în argint cu Fecioara Maria cu pruncul, și am dat peste o icoană în argint a Sfântului Nicolae, de la Muntele Athos. Am întrebat cine este și măicuța de-acolo mi-a spus, recomandându-mi și o carte cu viața și minunile Sfântului. Fără să știu de ce, tare mult drag am prins de această icoană și, cumpărând-o de la pangar, am început în fiecare seară să mă rog la ea. Câteodată, puneam să ardă seara o candelă, deoarece aflasem că Sfântului îi place lumina. Pe măsură ce citeam din cartea cu «Viața și Minunile Sfântului Nicolae», eram din ce în ce mai impresionată și mai convinsă de minunile săvârșite de acest mare făcător de minuni, și de ajutorul grabnic pe care îl primesc toți cei în nevoie care se roagă la el.
Primul ajutor miraculos pe care l-am primit a fost aparent mărunt, pe când eram pe autostrada București-Pitești, într-o seară cu ceață foarte deasă, încât de-abia se vedea ceva la 5 m. Puțin speriată, m-am rugat la Sfântul Nicolae pentru ajutor (am în mașină o iconiță mică a Sfântului), și până la Pitești, am mers ca într-un vis: pe partea mea, pe unde treceam, se deschidea drumul clar vizibil, fără ceață, iar pe contrasens era o ceață deasă, s-o tai cu cuțitul.
În mai multe rânduri, am simțit ajutorul Sfântului - și la serviciu, și în alte probleme sufletești. Nimic însă nu se compară cu salvarea mea din cea mai mare încercare și cel mai greu moment al vieții. În anul 2007, am rămas prima dată însărcinată, dar, din cauze neștiute, sarcina s-a oprit din evoluție. Au urmat o serie de teste, investigații suplimentare etc. Așa am ajuns la Fundeni, la hematologie, unde, în urma testărilor, am înțeles că aș avea trombofilie și că sunt suspectă de lupus. Nu mi-a venit să-mi cred urechilor, pentru că știam tot ce presupune tratamentul simptomatic al unei boli autoimune cum este lupusul. Știam, de asemenea, tot cortegiul reacțiilor adverse care însoțesc de regulă medicația imunosupresoare administrată în aceste situații. Am revenit acasă, unde am început să mă rog înfrigurată la icoana Sfântului Nicolae și să-i citesc acatistul. Am făcut acest lucru câteva zile la rând. Două săptămâni mai târziu, am repetat analizele la Fundeni, care... în mod miraculos, arătau doar o modificare foarte ușoară de la normal. Doctoriței nu i-a venit să creadă și mi-a spus că trebuie să mai repet, la 3 luni, analizele, că așa ceva nu poate fi adevărat! Le-am repetat din nou, dar de această dată la Institutul Cantacuzino, unde am făcut niște investigații mai în detaliu, față de cele realizate la Fundeni. Până la aflarea rezultatelor, nu am încetat să mă rog Sfântului Nicolae... Și, normal, rezultatele au fost absolut ÎN REGULĂ!!!!
Trei ani mai târziu, prin septembrie 2010, Sfântul mă va mai lua o dată în brațe, săvârșind o altă minune, în urma căreia i-am promis Cuviosului Ierarh Nicolae că dacă mă voi vindeca, voi striga în toate cele patru zări ale lumii; voi mărturisi și altora puterea lui. O fac abia acum și gândesc că niciodată nu e prea târziu!!!
Din prima copilărie, respectiv de pe la vârsta de 5 ani, mi-a apărut un nev pigmentar (o aluniță), undeva pe coapsa stângă, în partea de sus. Era mică cât un vârf de ac și nu i-am dat nici o importanță atunci. Anii au trecut, am rămas însărcinată (tot prin mila Sfântului), numai că, în cursul sarcinii, alunița cu pricina s-a mărit foarte mult, probabil din cauza influențelor hormonale, lucru de altfel confirmat de doctori... După ce am născut, cam la aproape un an distanță, am observat o serie de modificări ciudate la nivelul nevului respectiv, și anume, margini neregulate, modificări de culoare și consistență - lucruri care m-au dus cu gândul la melanomul malign, cea mai agresivă formă de cancer cunoscută la ora actuală. Soțul meu mi-a spus că sunt ipohondră, dar, pentru orice eventualitate, a zis că poate ar fi bine să mă vadă o fostă colegă de facultate, medic dermatolog undeva în provincie, noi fiind plecați din București în acel moment. Verdictul a fost că formațiunea respectivă trebuia de urgență operată! Vestea a venit ca o furtună peste mine! Nu-mi venea să cred că mie mi se putea întâmpla așa ceva... Am cerut un al doilea diagnostic, la o altă dermatoloagă, de la clinica unde urma să mă operez! La fel, mi-a spus că nevul trebuie operat și că vor face examen anatomopatologic. Cu puțin timp înainte de operație, am citit acatistul Sfântului Nicolae și m-am rugat intens, cerându-i să mă ajute și să-mi aducă vindecarea. Am plâns în acea noapte și am crezut din tot sufletul că Sfântul mă poate vindeca. Apoi, am adormit... Pe la miezul nopții, m-am trezit cu o stare de amorțeală însoțită de mâncărime și furnicături în piciorul stâng, în zona aluniței. Prin somn, am atins zona respectivă, conștientizând senzația, după care am adormit la loc... Dimineață, când m-am trezit și m-am uitat... alunița era tot acolo, dar într-o formă regulată, culoare maroniu deschis și cu suprafața perfect netedă!!! Am ȘTIUT atunci, în sufletul meu, că Sfântul Nicolae m-a vindecat, și i-am mulțumit plângând... M-am dus la operație, dar cu inima ușoară, simțind că sunt VINDECATĂ!!! De atunci îl port pe Sfântul cu și mai mare drag în suflet. Pentru mine, el este cel mai blând și mai grabnic vindecător din lume. Și pentru asta, spun și nu obosesc să repet: «Sfinte Nicolae, îți mulțumesc și te iubesc din toată inima. Te iubesc pentru tot ajutorul primit. Te iubesc pentru că ai ajuns în viața mea!» AMIN!”.
*
Ca nimeni altul, Arhiereu sau simplu Cuvios, Sfântul Nicolae uimește și astăzi lumea cu faptele sale. A cutreierat pământul și a iubit copiii în felul său așezat și blând, bătrân etern; Moșul sfânt și fără vârstă. A făcut nenumărate minuni și i-a iubit atât de mult pe oameni, încât, chiar și după mutarea lui la Cer, le-a adus vindecare de boli grele și i-a păzit cum a putut el mai bine de răutăți, de păcat, de mari ispite. Nu întâmplător, după moarte, a cerut în visul unor prelați ca moaștele lui să fie scoase din cetatea Mira Lichiei, pentru a cuprinde apoi cele trei zări ale lumii: trupul, la Bari, un braț, în Franța, și alt braț, tocmai la București, în sipetul argintat cu pietre scumpe, ce se află astăzi la biserica "Sfântul Gheorghe cel Nou”.
În mod mistic și profund creștin, Sfântul Ierarh Nicolae, bătrânul blând și plin de daruri pentru toată lumea, s-a dăruit pe sine. S-a frânt ca pâinea pe masa binecuvântării și și-a desfăcut brațele enorm, spre cele două confesiuni (catolică și ortodoxă), spre cele două margini de Europă (Franța și România), într-o îmbrățișare ce parcă voia, încă de acum o mie de ani, să prefigureze refacerea bisericii primare, regăsirea celor două altare ale lui Hristos, într-o singură naștere, o singură jertfă și o singură mărturisire a credinței noastre creștine.