Îngerul de gheață

Otilia Teposu
Povești adevărate cu îngeri

Mai demult știam când vine iarna, după cum se opreau norii peste pădure. Cam cu două-trei zile îna­inte să cadă primele ză­pezi, se lăsau grei, vineții, jos de tot peste copaci. Erau așa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iar când se făcea liniște-liniște, când nu se mai auzea nimic, atunci știam că nu mai am mult de așteptat.
Și, într-adevăr, nu mai era mult, căci dintr-o dată aerul parcă se înmuia și apoi apă­reau și primii fulgi, spe­riați, timizi, ușor mânați de vânt dinspre poala pă­durii. Așa începea iarna atunci și odată cu ea și cea mai dorită pe­rioadă a anului. Nimic nu era mai grozav pe lumea asta decât să-ți iei bocancii, pal­tonul, mănu­șile și căciula și să ieși cu sania în ninsoare. Ulița nu mai avea capăt, ziua nu se mai sfârșea și zăpezile nu con­teneau să acopere pă­mântul cu o haină străvezie, pufoasă și moale.
Buna mea îmi spunea că întotdeauna prima zăpadă cade din aripile îngerilor care-și curăță penele înainte de Crăciun și că de aceea toată lumea e atât de fericită când vede primii fulgi, care sunt sfinți. Bine, dar când ninge a doua oară, și a treia oară, și când ninge zile în șir fără să se oprească, și când toate din curte și din lume sunt acoperite și în­gro­pate în omăt, tot îngerii sunt de vină? am în­trebat-o. Dar țin minte că nu mi-a răspuns, și atunci am ieșit în curtea care se micșorase într-atâta, încât era doar o cărare de la casă până la poar­tă, un tunel prin­tre nămeți.
Atunci, în ziua aceea, am descoperit "jocul de-a înge­rii”. Desfăceam brațele și depărtam picioarele și mă arun­cam pe spate, în zăpada moale. Mă ri­dicam apoi în­cet, ca să nu stric urma lăsată în omăt și "înge­rul” pufos, cu margini delicate de sidef, ră­mânea să străjuiască dru­mul. Mai făceam unul și încă unul, până când mă săturam să mă tot trântesc în zăpadă.
Stoluri de îngeri de omăt străjuiau ulița Bunii, cât era de lungă. Drumul până la cuptor era păzit de îngeri cu aripile desfăcute, căci ținu­sem mâinile deasupra capu­lui când m-am aruncat în omăt. Din loc în loc, printre po­mii din grădină, când mă plic­tiseam, mai făceam câte un în­ger așa, de control, ca să nu-mi pierd îndemânarea sau, mai de­grabă, antre­na­mentul la căzut în omăt. Erau cam stingheri, așa, îm­prăștiați printre copaci, dar parcă erau mai mis­terioși de­cât ceilalți înșirați la grăma­dă. Oricum, lumina lunii îi fă­cea pe toți să strălucească alb-albăstrui. Și dacă noap­tea te trezeai și te uitai pe fe­reastră, părea că în toată curtea și-n mijlocul gră­dinii s-au adunat toți îngerii la sfat. Dacă se fă­cea frig tare, îngerii înghețau și marginile lor zimțate și scli­pi­toare sco­teau sunete firave când le-atin­geai. Mai știam, tot de la Buna, că atunci când se topește un înger de zăpadă în locul lui ies doar lăcră­mioare și ghiocei. Dar asta nu prea mă interesa pe-atunci.
Am crescut, am intrat la școală, am plecat apoi la alte școli mai mari, în alt oraș și mai mare și am uitat o vreme de îngerii de omăt. Când am avut și eu copii, la rândul meu, i-am învățat să-și facă propriii lor îngeri și asta era pentru ei cea mai de sea­mă distracție a zilelor în care zăpezile pufoase se apro­piau de streșinile caselor, căci pe atunci iernile co­borau încă generoase dinspre munți. Se întreceau care să facă îngeri mai mulți și mai frumoși.
Mi-am adus aminte de jocul acesta și în una din ultimele seri pe care le-am mai trăit, în această lu­me, lângă întâia mea născută, într-un spital bucu­reștean. Era o zi de decem­brie. Tre­ceam prin curtea pavilionu­lui în care eram internate, pentru a ajunge la cabinetul în care i se făceau tratamen­tele. Mergea destul de greu și asistenta medicală mi-a dat un căru­cior. După ce in­vestigațiile s-au termi­nat, când am ieșit iar afară, amia­za era spre sfâr­șite. Deși era în decembrie, o lumină blân­dă încălzea curtea. Am urcat în spital, am luat o pătură, m-am întors în curte și am înfă­șurat copila în ea, ca să nu-i fie frig. Eu eram cu totul încreme­nită și înghețată, de când îmi spu­sese doctorul diagnosticul. Nu mă puteam du­ce în salon, nu suportam să stau între pereții aceia albi, printre copiii chinuiți de boli fără nume.
Era atât de frumos afară, atâta lumină, atâta liniște între copacii aceia bătrâni, și-am zis să ne plimbăm, ca să uit durerea care mă cople­șea, ca să iau de la ei, de la copaci, pute­rea pentru ce mă așteaptă, ca să învăț de la ei să stau în picioare, oricât de mare ar fi vântul amărăciunii și al durerii... Pe de altă par­te, am vrut să fiu doar eu și ea, noi două, doar noi două în mijlocul lumii, ca atunci demult, când încă se ascun­dea în pântecele meu. Doam­ne, dacă aș avea putere, aș vrea s-o mai nasc încă o da­tă, îmi ziceam cu disperare. Ce să fac? Ce să fac? Mer­geam printre copaci, în spa­tele că­ruciorului, și îi ară­tam cât de frumos e asfin­țitul, cum se ri­dică trufaș spinii unui măceș, am vă­zut împre­ună o ghin­dă rămasă pe o cren­gu­ță și-am fericit-o pe veverița care o va descoperi. Am așe­zat câteva frunze pe o vi­zui­nă aflată la rădăcina unui tei, ca să nu-i fie frig celui care-și făcu­se adă­post acolo. Am văzut și niște ciori ca­re pă­șeau tacticoase pe iarba înghețată și, la urmă, un cățel spe­riat care-și găsise cul­­cuș lângă un tran­dafir în­cărcat de pro­mo­roacă. A în­ce­put să ningă ușor, cu fulgi rari, când era deja a­proa­pe întu­neric. Nu mai a­veam cum să mai stăm în curte. Am mai făcut o tură, și ea, copila mea cea înțeleaptă, m-a pus să-i promit că atunci când ză­pada va fi mare, vom merge iar în curte la Buna și vom face în­geri printre meri.
În cele aproape două ceasuri cât am stat în curtea spita­lului, printre copaci, am îmbătrânit pe veci. Am urcat în sa­lonul a cărui lumină or­bitoare părea un strigăt ascu­țit. Am luat pătura din jurul ei, am ținut-o în brațe până a adormit, am așezat-o în pat și-am înce­put veghea din acea noapte. A doua zi n-a mai vrut să se îmbrace. Mi-a spus că nu-i este frig, să dau ciorapii ei băiețelului pe care îl ține în brațe femeia din ico­nița pe care o purtam cu mine mereu. Apoi a ador­mit iar, dorindu-și pentru ultima oară să creas­că zăpezile mai repede.
Peste două zile am plecat din spital singură.
De-atunci, n-am mai fă­cut îngeri de zăpadă. Mi-e frică de fiecare dată când nin­ge mult, mi-e teamă că s-ar putea întâmpla să las toate la o parte și să mă duc în grădină, să mă opresc aco­lo unde zăpada se înalță mai mult, să mă întorc încet cu spatele și să mă las în omătul moale, cu mâinile de­părtate, pentru ca îngerul meu să fie liber, să poată zbura cât mai sus, cât mai de­parte. Nu mi-e teamă că m-aș putea lovi, mai țin min­te și acuma cum tre­buia să-ți ții respirația când te lăsai în zăpadă și cum să te ridici ca să nu stâr­nești un nor sclipitor și să-ți vezi îngerul fărâmat.
Mă gândesc doar că s-ar putea întâmpla ca noaptea, dacă m-aș uita pe fereastră, să văd că lângă îngerul meu cu aripile întinse stă lipit un altul mai mic, cu ari­pile strân­se pe lângă el, ca un cocon străveziu de mă­tase. Numai de asta mi-e frică...