Mai demult știam când vine iarna, după cum se opreau norii peste pădure. Cam cu două-trei zile înainte să cadă primele zăpezi, se lăsau grei, vineții, jos de tot peste copaci. Erau așa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iar când se făcea liniște-liniște, când nu se mai auzea nimic, atunci știam că nu mai am mult de așteptat.
Și, într-adevăr, nu mai era mult, căci dintr-o dată aerul parcă se înmuia și apoi apăreau și primii fulgi, speriați, timizi, ușor mânați de vânt dinspre poala pădurii. Așa începea iarna atunci și odată cu ea și cea mai dorită perioadă a anului. Nimic nu era mai grozav pe lumea asta decât să-ți iei bocancii, paltonul, mănușile și căciula și să ieși cu sania în ninsoare. Ulița nu mai avea capăt, ziua nu se mai sfârșea și zăpezile nu conteneau să acopere pământul cu o haină străvezie, pufoasă și moale.
Buna mea îmi spunea că întotdeauna prima zăpadă cade din aripile îngerilor care-și curăță penele înainte de Crăciun și că de aceea toată lumea e atât de fericită când vede primii fulgi, care sunt sfinți. Bine, dar când ninge a doua oară, și a treia oară, și când ninge zile în șir fără să se oprească, și când toate din curte și din lume sunt acoperite și îngropate în omăt, tot îngerii sunt de vină? am întrebat-o. Dar țin minte că nu mi-a răspuns, și atunci am ieșit în curtea care se micșorase într-atâta, încât era doar o cărare de la casă până la poartă, un tunel printre nămeți.
Atunci, în ziua aceea, am descoperit "jocul de-a îngerii”. Desfăceam brațele și depărtam picioarele și mă aruncam pe spate, în zăpada moale. Mă ridicam apoi încet, ca să nu stric urma lăsată în omăt și "îngerul” pufos, cu margini delicate de sidef, rămânea să străjuiască drumul. Mai făceam unul și încă unul, până când mă săturam să mă tot trântesc în zăpadă.
Stoluri de îngeri de omăt străjuiau ulița Bunii, cât era de lungă. Drumul până la cuptor era păzit de îngeri cu aripile desfăcute, căci ținusem mâinile deasupra capului când m-am aruncat în omăt. Din loc în loc, printre pomii din grădină, când mă plictiseam, mai făceam câte un înger așa, de control, ca să nu-mi pierd îndemânarea sau, mai degrabă, antrenamentul la căzut în omăt. Erau cam stingheri, așa, împrăștiați printre copaci, dar parcă erau mai misterioși decât ceilalți înșirați la grămadă. Oricum, lumina lunii îi făcea pe toți să strălucească alb-albăstrui. Și dacă noaptea te trezeai și te uitai pe fereastră, părea că în toată curtea și-n mijlocul grădinii s-au adunat toți îngerii la sfat. Dacă se făcea frig tare, îngerii înghețau și marginile lor zimțate și sclipitoare scoteau sunete firave când le-atingeai. Mai știam, tot de la Buna, că atunci când se topește un înger de zăpadă în locul lui ies doar lăcrămioare și ghiocei. Dar asta nu prea mă interesa pe-atunci.
Am crescut, am intrat la școală, am plecat apoi la alte școli mai mari, în alt oraș și mai mare și am uitat o vreme de îngerii de omăt. Când am avut și eu copii, la rândul meu, i-am învățat să-și facă propriii lor îngeri și asta era pentru ei cea mai de seamă distracție a zilelor în care zăpezile pufoase se apropiau de streșinile caselor, căci pe atunci iernile coborau încă generoase dinspre munți. Se întreceau care să facă îngeri mai mulți și mai frumoși.
Mi-am adus aminte de jocul acesta și în una din ultimele seri pe care le-am mai trăit, în această lume, lângă întâia mea născută, într-un spital bucureștean. Era o zi de decembrie. Treceam prin curtea pavilionului în care eram internate, pentru a ajunge la cabinetul în care i se făceau tratamentele. Mergea destul de greu și asistenta medicală mi-a dat un cărucior. După ce investigațiile s-au terminat, când am ieșit iar afară, amiaza era spre sfârșite. Deși era în decembrie, o lumină blândă încălzea curtea. Am urcat în spital, am luat o pătură, m-am întors în curte și am înfășurat copila în ea, ca să nu-i fie frig. Eu eram cu totul încremenită și înghețată, de când îmi spusese doctorul diagnosticul. Nu mă puteam duce în salon, nu suportam să stau între pereții aceia albi, printre copiii chinuiți de boli fără nume.
Era atât de frumos afară, atâta lumină, atâta liniște între copacii aceia bătrâni, și-am zis să ne plimbăm, ca să uit durerea care mă copleșea, ca să iau de la ei, de la copaci, puterea pentru ce mă așteaptă, ca să învăț de la ei să stau în picioare, oricât de mare ar fi vântul amărăciunii și al durerii... Pe de altă parte, am vrut să fiu doar eu și ea, noi două, doar noi două în mijlocul lumii, ca atunci demult, când încă se ascundea în pântecele meu. Doamne, dacă aș avea putere, aș vrea s-o mai nasc încă o dată, îmi ziceam cu disperare. Ce să fac? Ce să fac? Mergeam printre copaci, în spatele căruciorului, și îi arătam cât de frumos e asfințitul, cum se ridică trufaș spinii unui măceș, am văzut împreună o ghindă rămasă pe o crenguță și-am fericit-o pe veverița care o va descoperi. Am așezat câteva frunze pe o vizuină aflată la rădăcina unui tei, ca să nu-i fie frig celui care-și făcuse adăpost acolo. Am văzut și niște ciori care pășeau tacticoase pe iarba înghețată și, la urmă, un cățel speriat care-și găsise culcuș lângă un trandafir încărcat de promoroacă. A început să ningă ușor, cu fulgi rari, când era deja aproape întuneric. Nu mai aveam cum să mai stăm în curte. Am mai făcut o tură, și ea, copila mea cea înțeleaptă, m-a pus să-i promit că atunci când zăpada va fi mare, vom merge iar în curte la Buna și vom face îngeri printre meri.
În cele aproape două ceasuri cât am stat în curtea spitalului, printre copaci, am îmbătrânit pe veci. Am urcat în salonul a cărui lumină orbitoare părea un strigăt ascuțit. Am luat pătura din jurul ei, am ținut-o în brațe până a adormit, am așezat-o în pat și-am început veghea din acea noapte. A doua zi n-a mai vrut să se îmbrace. Mi-a spus că nu-i este frig, să dau ciorapii ei băiețelului pe care îl ține în brațe femeia din iconița pe care o purtam cu mine mereu. Apoi a adormit iar, dorindu-și pentru ultima oară să crească zăpezile mai repede.
Peste două zile am plecat din spital singură.
De-atunci, n-am mai făcut îngeri de zăpadă. Mi-e frică de fiecare dată când ninge mult, mi-e teamă că s-ar putea întâmpla să las toate la o parte și să mă duc în grădină, să mă opresc acolo unde zăpada se înalță mai mult, să mă întorc încet cu spatele și să mă las în omătul moale, cu mâinile depărtate, pentru ca îngerul meu să fie liber, să poată zbura cât mai sus, cât mai departe. Nu mi-e teamă că m-aș putea lovi, mai țin minte și acuma cum trebuia să-ți ții respirația când te lăsai în zăpadă și cum să te ridici ca să nu stârnești un nor sclipitor și să-ți vezi îngerul fărâmat.
Mă gândesc doar că s-ar putea întâmpla ca noaptea, dacă m-aș uita pe fereastră, să văd că lângă îngerul meu cu aripile întinse stă lipit un altul mai mic, cu aripile strânse pe lângă el, ca un cocon străveziu de mătase. Numai de asta mi-e frică...