Un altfel de post al Crăciunului

Ideea acestui articol mi-a venit mergând la sfârşit de noiembrie într-un supermarket încărcat cu Moşi Crăciuni de plastic, dulciuri şi mezeluri, în care era ascuns şi un mic raft pe care scria cu un roşu tern: "produse de post”.

Ce înseamnă acum, în 2012, produse de post? Păi, câteva feluri de conserve cu pateu de soia, meşteşugit dres cu aditivi sintetici, ceva mezeluri, tot cu soia, un pic modificată genetic... Mai găsim nişte cio­colată de post, biscuiţi, maioneză cu amidon modificat. Cât despre SPIRITUL POSTULUI, el este pierdut de mult, între reducerile la electronice din vinerea neagră şi grija zilei de mâine, totul asezonat cu insuportabil de multă publicitate. Şi cât de important este pentru noi, toţi, să ne amintim ce înseamnă, cu adevărat, Postul! De fapt, asta vă propun în rândurile care urmează: să ne amintim ce înseamnă postul Crăciunului şi care este spiritul acestuia.
Obiceiul postului are o vechime mai mare de patru milenii, originile lui fiind adânc înrădăcinate în tradiţiile pre-creştine, de la noi şi din alte părţi ale lumii. Obiceiu­rile populare româneşti străvechi, venite de la daci, sau chiar de mai departe, includ în orice ritual de vindecare sau dezlegare abţinerea de la mâncare şi de la toate obi­ce­iurile rele. În toate zonele ţării, tradiţia vindecării, dar şi a diferitelor sărbători ale comunităţilor săteşti, conţine forme de post, pentru trup şi suflet. Iar aceastră tradiţie străveche a postirii s-a împletit, acum două mii de ani, cu cea creştină, venită cu primii aducători ai mesajului lui Iisus. Dar pe lângă rostul lui spiritual, pos­tul a fost vre­me de mii de ani un procedeu colectiv la care se recur­gea ciclic, în masă, pentru însănătoşirea tru­pească şi su­fle­tească a oamenilor. Un mijloc pe care noi, cei de as­tăzi, l-am moştenit, dar oare ştim să-l înţelegem, să-l preţuim şi să-l folosim? Vă propunem ca în rându­rile care ur­mea­ză, să facem un exerciţiu, acela de a intra în at­­mo­sfe­ra şi în tradiţiile culinare ale postului, aşa cum le-am primit de la stră­moşii noştri.

Venirea postului

Când "se lăsa” postul Cră­ciu­nului, străbunicii noş­tri de­re­ticau şi prime­neau toată casa, apoi spălau cu borş toate oalele în care se fă­cuse mâncare de frupt şi le lăsau o noapte să se aeri­seas­că în ulucii gardului. Din seara de Lăsata Secului, pu­neau deoparte toate bucatele de dulce, pentru a nu fi is­pi­tiţi, puneau busuioc nou la icoa­ne şi se închinau mai mult ca de obicei, ca să le dea Dum­nezeu putere şi sănă­tate, să ducă şi acest post la bun sfârşit. Gospodarii cei mai res­pec­taţi şi mai har­nici ţineau postul chiar ca la mânăstire, fără să mănânce nimic, de la răsăritul şi până la asfinţitul soarelui. O aparentă auto-pedep­sire absurdă în ochii pro­fanilor, dar un prilej de des­co­perire şi de îmbogăţire lăun­tri­că extraordinară, pentru cei care îmbrăţişau cu tot sufletul acest obicei creştin. În post, fiecare bucăţică de hrană, fie­care mică împlinire de peste zi şi chiar viaţa în sine erau pre­ţuite ca o rându­ială care aducea bucurie. Şi, de fapt, aceasta în­seamnă şi postul creştin: un e­xerciţiu de a ne bucura de puţi­nul material şi de preaplinul sufle­tesc. Un obicei care por­neşte de la hrana cea de toate zilele.

Bucatele de post

Erau extrem de simple şi sănătoase, într-un contrast evi­dent cu cele de astăzi. La loc de frunte pe masa ţăra­ni­lor erau turtele de grâu şi mămăliga, cu precizarea că înainte de anul 1700 (când a fost introdus porumbul) mămăliga se făcea din mei. Turtele se făceau din făină neagră, cu pu­ţină sare şi apă, erau însemnate cu semnul crucii şi erau coapte pe plită. La masa de prânz erau ne­lipsite supa de linte, varza şi bobul, iar în unele zone, nău­tul. Desertul era compus din mere, gutui şi pere puse la păstrare de cu toamna, iar copiilor li se dădeau câteva nuci şi miere de albine. În zonele de munte, la mare preţ erau şi ciuper­cile uscate sau puse la saramură în butoaie, supranumite carnea săracului. Vitaminele erau luate din rădăcinoase (morcov, pătrunjel, ţelină, sfeclă), puse bine la păstrare peste iarnă, în beciuri, din coaja cerealelor integrale şi din fructe. Pentru proteine, nu era nevoie de soia modi­ficată genetic, ci ele erau asimilate din linte, bob, năut sau nuci. Şi tot din nuci, dar şi din alune, se­min­ţe de dovleac, de floarea soarelui sau chiar din jir, erau luate grăsimile necesare organismului. O dietă care poate părea spartană omului modern, dar care - din punct de vedere nutriţional - este extrem de echilibrată şi face adevărate minuni.

Gătitul în post

O vorbă populară spunea că gospodina adevărată, în post se cunoaşte. Arta de a face bucate gustoase, din ingrediente simple, uneori chiar sărăcăcioase, era sarci­na cea mai dificilă a femeilor, şi cumva înrudită cu... alchimia. Pe lângă ritualurile de la intrarea în post, care presupuneau spălarea oalelor şi a veselei, curăţarea şi aerisirea bucătăriei, exis­tau obiceiuri speciale şi pen­tru gătitul în post. Îna­inte de a se aşterne la treabă, femeile făceau o rugăciune, iar mânca­rea se făcea pe ne­gustate, de­oarece se ajuna până la apusul soarelui. Pe măsură ce se apro­pia Cră­ciu­nul, se îndeseau clă­cile, ace­le adunări în care gos­po­dinele se ajutau una pe alta să pregătească bucatele pen­tru sărbătoarea care urma să vină. În aceste clăci, gătitul căpăta dimensiuni cu ade­vă­rat simbo­lice, toate bucatele de frupt fiind făcute pe negustate, iar reu­şita sau nereu­şita lor era pu­să în legătură cu curăţenia sufletească şi cu pregătirea spirituală a gospodinelor. Fără vin, fără mân­care, şi cu o veselie mai degrabă înge­rească decât lu­meas­că, aceste clăci din postul Crăciunu­lui erau adevă­rate prilejuri de strângere şi de "curăţare” a relaţiilor dintre oameni. Minunata tradiţie populară românească, cu frumoasele şi extrem de variatele sale elemente de artă ţărănească, cu uluitorul patrimoniu de poveşti şi legende, cu doinele şi baladele, cu elementele de medi­cină tradiţională de o uimitoare eficienţă, toate provin de la aceste clăci, făcute în posturile mari.

Dezlegarea la peşte

O caracteristică a postului de dinaintea naşterii Mân­tuitorului sunt foarte desele dezlegări la peşte. Pusă în legătură cu faptul că mulţi din­tre apostoli au fost la ori­gine pescari, această dezlegare la peşte avea o simbolis­tică apar­te în lumea satului românesc. În primul rând, procurarea peş­telui, în condiţiile în care în zonele rurale nu exista altă cale de aprovizionare decât pescui­tul în apele îngheţate ale înce­pu­tului de iarnă, era o preocu­pare a comunităţilor, în special a bărbaţilor. Bărbaţii se adunau şi mergeau la bălţi şi coturi de râu şi se spune că pe măsura cre­dinţei şi a curăţeniei lor sufleteşti aveau şi noroc la pescuit. La fel ca şi în cazul gătitului, dezlegă­rile la peş­te erau de fapt prilejuri de a strânge laolaltă oamenii, de a dărui, de a îm­părţi cu ceilalţi.

Rugăciunea

Pentru ţăranii noştri, rugă­ciu­nea nu era doar un ritual fă­cut dimineaţa şi seara, ci deve­nea, în timpul postului, o stare de spirit. Postitul era indiso­lu­bil legat de rugăciu­ne, care se făcea cu ardoare la Lăsata Se­cului, dar şi în fiecare dimi­neaţă şi în fiecare seară, pentru a le da putere să ţină postul şi să fie virtuoşi. În unele zone ale ţării, exis­tau chiar zile, mai ales cele apropiate de Crăciun, când cei mai pioşi nu vorbeau cu nimeni, tocmai pentru ca rugăciunea să le coboare în suflet, iar în Ajunul Cră­ciunului, în comu­nităţile mici şi izolate din zonele de munte, care nu aveau biserici aproape, ţăranii plecau la vremea răsări­tului, rugându-se neîncetat în gând, pentru a se spovedi în tăcerea pădurii. Şi mergeau ore întregi, până întâlneau bradul potrivit, cu cetinile arcuite ase­meni unui altar, şi abia acolo, în singurătatea muntelui, începeau să vor­bească, mărturisindu-şi păcatele. Pe ur­mă, coborau tot în tăcere, smeriţi şi cu sufletul împăcat, la casele lor, aşteptând Naşterea Mântuitorului. În unele comunităţi din Bucovina, exista obiceiul ca oamenii să nu se atingă de bucatele de frupt şi să nu se oprească din postit până când nu vedeau Luceafărul vestind, pre­cum Steaua de pe cerul Betleemului, naşterea Mântui­to­rului. Iar unii bătrâni se jurau că au văzut nu doar steaua strălucind sus pe cer, ci şi un staul îndepărtat, din care izvora o lumină nemaivăzută şi din care se auzea scâncet de prunc sfânt.