Ce înseamnă acum, în 2012, produse de post? Păi, câteva feluri de conserve cu pateu de soia, meșteșugit dres cu aditivi sintetici, ceva mezeluri, tot cu soia, un pic modificată genetic... Mai găsim niște ciocolată de post, biscuiți, maioneză cu amidon modificat. Cât despre SPIRITUL POSTULUI, el este pierdut de mult, între reducerile la electronice din vinerea neagră și grija zilei de mâine, totul asezonat cu insuportabil de multă publicitate. Și cât de important este pentru noi, toți, să ne amintim ce înseamnă, cu adevărat, Postul! De fapt, asta vă propun în rândurile care urmează: să ne amintim ce înseamnă postul Crăciunului și care este spiritul acestuia.
Obiceiul postului are o vechime mai mare de patru milenii, originile lui fiind adânc înrădăcinate în tradițiile pre-creștine, de la noi și din alte părți ale lumii. Obiceiurile populare românești străvechi, venite de la daci, sau chiar de mai departe, includ în orice ritual de vindecare sau dezlegare abținerea de la mâncare și de la toate obiceiurile rele. În toate zonele țării, tradiția vindecării, dar și a diferitelor sărbători ale comunităților sătești, conține forme de post, pentru trup și suflet. Iar aceastră tradiție străveche a postirii s-a împletit, acum două mii de ani, cu cea creștină, venită cu primii aducători ai mesajului lui Iisus. Dar pe lângă rostul lui spiritual, postul a fost vreme de mii de ani un procedeu colectiv la care se recurgea ciclic, în masă, pentru însănătoșirea trupească și sufletească a oamenilor. Un mijloc pe care noi, cei de astăzi, l-am moștenit, dar oare știm să-l înțelegem, să-l prețuim și să-l folosim? Vă propunem ca în rândurile care urmează, să facem un exercițiu, acela de a intra în atmosfera și în tradițiile culinare ale postului, așa cum le-am primit de la strămoșii noștri.
Venirea postului
Când "se lăsa” postul Crăciunului, străbunicii noștri dereticau și primeneau toată casa, apoi spălau cu borș toate oalele în care se făcuse mâncare de frupt și le lăsau o noapte să se aerisească în ulucii gardului. Din seara de Lăsata Secului, puneau deoparte toate bucatele de dulce, pentru a nu fi ispitiți, puneau busuioc nou la icoane și se închinau mai mult ca de obicei, ca să le dea Dumnezeu putere și sănătate, să ducă și acest post la bun sfârșit. Gospodarii cei mai respectați și mai harnici țineau postul chiar ca la mânăstire, fără să mănânce nimic, de la răsăritul și până la asfințitul soarelui. O aparentă auto-pedepsire absurdă în ochii profanilor, dar un prilej de descoperire și de îmbogățire lăuntrică extraordinară, pentru cei care îmbrățișau cu tot sufletul acest obicei creștin. În post, fiecare bucățică de hrană, fiecare mică împlinire de peste zi și chiar viața în sine erau prețuite ca o rânduială care aducea bucurie. Și, de fapt, aceasta înseamnă și postul creștin: un exercițiu de a ne bucura de puținul material și de preaplinul sufletesc. Un obicei care pornește de la hrana cea de toate zilele.
Bucatele de post
Erau extrem de simple și sănătoase, într-un contrast evident cu cele de astăzi. La loc de frunte pe masa țăranilor erau turtele de grâu și mămăliga, cu precizarea că înainte de anul 1700 (când a fost introdus porumbul) mămăliga se făcea din mei. Turtele se făceau din făină neagră, cu puțină sare și apă, erau însemnate cu semnul crucii și erau coapte pe plită. La masa de prânz erau nelipsite supa de linte, varza și bobul, iar în unele zone, năutul. Desertul era compus din mere, gutui și pere puse la păstrare de cu toamna, iar copiilor li se dădeau câteva nuci și miere de albine. În zonele de munte, la mare preț erau și ciupercile uscate sau puse la saramură în butoaie, supranumite carnea săracului. Vitaminele erau luate din rădăcinoase (morcov, pătrunjel, țelină, sfeclă), puse bine la păstrare peste iarnă, în beciuri, din coaja cerealelor integrale și din fructe. Pentru proteine, nu era nevoie de soia modificată genetic, ci ele erau asimilate din linte, bob, năut sau nuci. Și tot din nuci, dar și din alune, semințe de dovleac, de floarea soarelui sau chiar din jir, erau luate grăsimile necesare organismului. O dietă care poate părea spartană omului modern, dar care - din punct de vedere nutrițional - este extrem de echilibrată și face adevărate minuni.
Gătitul în post
O vorbă populară spunea că gospodina adevărată, în post se cunoaște. Arta de a face bucate gustoase, din ingrediente simple, uneori chiar sărăcăcioase, era sarcina cea mai dificilă a femeilor, și cumva înrudită cu... alchimia. Pe lângă ritualurile de la intrarea în post, care presupuneau spălarea oalelor și a veselei, curățarea și aerisirea bucătăriei, existau obiceiuri speciale și pentru gătitul în post. Înainte de a se așterne la treabă, femeile făceau o rugăciune, iar mâncarea se făcea pe negustate, deoarece se ajuna până la apusul soarelui. Pe măsură ce se apropia Crăciunul, se îndeseau clăcile, acele adunări în care gospodinele se ajutau una pe alta să pregătească bucatele pentru sărbătoarea care urma să vină. În aceste clăci, gătitul căpăta dimensiuni cu adevărat simbolice, toate bucatele de frupt fiind făcute pe negustate, iar reușita sau nereușita lor era pusă în legătură cu curățenia sufletească și cu pregătirea spirituală a gospodinelor. Fără vin, fără mâncare, și cu o veselie mai degrabă îngerească decât lumească, aceste clăci din postul Crăciunului erau adevărate prilejuri de strângere și de "curățare” a relațiilor dintre oameni. Minunata tradiție populară românească, cu frumoasele și extrem de variatele sale elemente de artă țărănească, cu uluitorul patrimoniu de povești și legende, cu doinele și baladele, cu elementele de medicină tradițională de o uimitoare eficiență, toate provin de la aceste clăci, făcute în posturile mari.
Dezlegarea la pește
O caracteristică a postului de dinaintea nașterii Mântuitorului sunt foarte desele dezlegări la pește. Pusă în legătură cu faptul că mulți dintre apostoli au fost la origine pescari, această dezlegare la pește avea o simbolistică aparte în lumea satului românesc. În primul rând, procurarea peștelui, în condițiile în care în zonele rurale nu exista altă cale de aprovizionare decât pescuitul în apele înghețate ale începutului de iarnă, era o preocupare a comunităților, în special a bărbaților. Bărbații se adunau și mergeau la bălți și coturi de râu și se spune că pe măsura credinței și a curățeniei lor sufletești aveau și noroc la pescuit. La fel ca și în cazul gătitului, dezlegările la pește erau de fapt prilejuri de a strânge laolaltă oamenii, de a dărui, de a împărți cu ceilalți.
Rugăciunea
Pentru țăranii noștri, rugăciunea nu era doar un ritual făcut dimineața și seara, ci devenea, în timpul postului, o stare de spirit. Postitul era indisolubil legat de rugăciune, care se făcea cu ardoare la Lăsata Secului, dar și în fiecare dimineață și în fiecare seară, pentru a le da putere să țină postul și să fie virtuoși. În unele zone ale țării, existau chiar zile, mai ales cele apropiate de Crăciun, când cei mai pioși nu vorbeau cu nimeni, tocmai pentru ca rugăciunea să le coboare în suflet, iar în Ajunul Crăciunului, în comunitățile mici și izolate din zonele de munte, care nu aveau biserici aproape, țăranii plecau la vremea răsăritului, rugându-se neîncetat în gând, pentru a se spovedi în tăcerea pădurii. Și mergeau ore întregi, până întâlneau bradul potrivit, cu cetinile arcuite asemeni unui altar, și abia acolo, în singurătatea muntelui, începeau să vorbească, mărturisindu-și păcatele. Pe urmă, coborau tot în tăcere, smeriți și cu sufletul împăcat, la casele lor, așteptând Nașterea Mântuitorului. În unele comunități din Bucovina, exista obiceiul ca oamenii să nu se atingă de bucatele de frupt și să nu se oprească din postit până când nu vedeau Luceafărul vestind, precum Steaua de pe cerul Betleemului, nașterea Mântuitorului. Iar unii bătrâni se jurau că au văzut nu doar steaua strălucind sus pe cer, ci și un staul îndepărtat, din care izvora o lumină nemaivăzută și din care se auzea scâncet de prunc sfânt.