Caietele cu vise
- Pentru adolescentele din România care visează să ajungă prințese în lumea modei, tu ești un basm transformat în realitate. Cum a ajuns fetița firavă din București să îngenuncheze New York-ul?
- Și eu am fost genul de fetiță care se visa prințesă. De-altfel, și acum tot așa mă visez. (râde) Ca atare, decupam din reviste fotografii cu Cindy Crawford și Claudia Schiffer, pe care le lipeam în niște caiete. Caietele cu vise. Le mai păstrez și azi... Lipeam fotografii și speram. Și-am tot sperat... Până într-o zi din 1996, la foarte scurt timp după moartea tatălui meu, când am auzit la radio anunțându-se preselecția pentru concursul "Top Model România”. Și-atunci, cu toate că eram foarte tulburată de pierderea lui, mi-am spus: "E o șansă. Trebuie să încerc”. După câteva zile, în care am mai pritocit ideea asta, m-am dus la hotelul Dorobanți, acolo unde se făcea "triajul”, și am spus, cu voce pierdută, că aș vrea și eu să intru în concurs. Domnul cu care stăteam de vorbă mi-a replicat că am venit cam târziu, că organizatorii au început deja repetițiile. I-am explicat că întârzierea mea fusese pricinuită de moartea tatei, dânsul a înțeles și a chemat-o spre consultare pe doamna Zina Dumitrescu. Care s-a uitat la mine și mi-a zis: "Mami, ai un costum de baie la tine?”. Eu, care nu aveam costum de baie nici acasă, am îngăimat un: "Nu, vin direct de la școală”. Problema s-a rezolvat, găsindu-se o altă fată care mi-a împrumutat costumul ei. Și așa am început și eu repetițiile. Acele câteva zile s-au scurs cât ai clipi, într-o atmosferă îmbibată cu emoții amestecate cu adrenalină pură. După care a venit ziua concursului propriu-zis. Iar eu am fost desemnată să intru prima pe scenă. Ceea ce aproape că m-a paralizat de frică. Împinsă de doamna Zina, am ieșit totuși în lumina reflectoarelor, însă, după trei pași, m-am împiedicat în bareta uneia dintre sandale. În clipa aia, mi-am spus că totul e pierdut. Totuși, ca anesteziată, am rămas în culise până la final. Când m-am auzit anunțată în calitate de câștigătoare, am avut surpriza vieții mele. Ar fi fost ziua de naștere a tatălui meu. Și iată ce cadou minunat a știut el să-mi facă!... Am alergat acasă fericită până peste poate, cu trofeul în brațe: un urs de pluș uriaș. Mama, care nu avusese bani pentru biletul care i-ar fi permis să asiste la concurs, mă aștepta cu sufletul la gură. Când m-a văzut triumfătoare, mi-a zis: "Atât m-am rugat să câștigi...! Altfel, la cât ești tu de ambițioasă, nu știu cum ai mai fi trecut și peste asta”. Avea perfectă dreptate. (râde) În orice caz, de aici a început "nebunia”. Doamna Zina m-a luat în trupa ei, a avut grijă să netezească asperitățile inerente (celelalte fete nu m-au prea acceptat la început, fiindcă ele aveau deja experiență și erau deranjate de mezina neștiutoare, care uneori le mai încurca), m-a învățat trucurile meseriei și așa am pornit "cu caravana”. Băteam țara în lung și-n lat, pe unde aveam "contractări” - așa se numeau pe vremea aia prezentările de modă. Ne urcam în tren și mergeam de la Sovata, la Suceava și până-n Timișoara. Perioada aceea a fost cea mai grozavă școală pe care aș fi putut s-o fac pentru meseria asta, fiindcă prezentările acelea erau absolut rudimentare: noi, manechinele, ne și machiam, ne și coafam, ba ne aduceam singure de acasă și ciorapii și pantofii - trebuia să avem câte o pereche argintie, aurie, albă și neagră. Practic, nu ni se puneau la dispoziție decât hainele. Pe care le asortam cu machiajul și pantofii după capul nostru. (râde) Între timp, am mai participat la câteva concursuri în străinătate, de unde m-am întors din nou cu titluri, dar fără să dobândesc nici un alt beneficiu profesional. Totul până când am mers la New York, unde am câștigat, la secțiunea "Model de Scenă”, un concurs anual, care se numește IMTA (International Models and Talent Association) și care reunește agenții cei mai importanți de la toate agențiile din lume și cele mai bune modele de pe întregul glob. În clipa aceea, au început agențiile să-mi bată la ușă. Și nu agenții de care n-a auzit nimeni, ci agenții cu prestigiu și cu putere pe piață. Aveam 16 ani și eram în al nouălea cer! Și așa, îmbătată de fericirea succesului și dându-mi seama de potențialul acestei șanse, am rămas în New York. Vreun an de zile, m-am construit, m-am ridicat ca Valentina Pelinel: am alergat la castinguri, am locuit într-un apartament cu alte manechine, care nu erau întotdeauna chiar prietenoase, am început să cunosc diverși fotografi și diverși clienți, mi-am continuat și școala... Apoi, cu un portofoliu solid, am început să lucrez serios și să și câștig pe măsura muncii, astfel că am putut să trimit și bani acasă și să și plec din apartamentul acela comun, în care paturile erau înșirate ca la armată, iar fetele se certau pentru un loc unde să-și pună farfuria în dulap. Inițial, mi-am închiriat o locuință, iar mai târziu, mi-am cumpărat un apartament al meu, exact așa cum mi l-am dorit. Și acela a fost un moment de mare fericire și satisfacție pentru mine, fiindcă întotdeauna am visat să am "locul meu”. Aceasta - îți mărturisesc - a fost una dintre motivațiile mele. Că dacă te uiți în jur, 95% dintre manechine nu rămân cu nimic din meseria asta. Modellingul la nivel înalt e o meserie care "îți ia capul”: întâlnești foarte mulți oameni cu bani, care trăiesc într-un anume fel, mergi în locuri luxoase, ești înconjurat cu lucruri scumpe și, dacă nu ești cu picioarele pe pământ, începi să crezi că faci parte din lumea aceea bătută în diamante, începi să crezi că și tu poți să trăiești așa la infinit și astfel îți faci praf toată agoniseala, iar, la final, te trezești săracă și singură. Manechinul e precum Cenușăreasa din poveste: e prințesă numai până la miezul nopții, adică numai atât timp cât e pe val, după care, dacă nu a fost cumpătată și precaută, se transformă la loc în fata săracă și amărâtă care trebuie să spele podelele, îmbrăcată în zdrențe. E o realitate tristă, pe care însă trebuie să o conștientizezi, tocmai ca să te aperi de ea. Iar eu - mulțumesc lui Dumnezeu - mi-am păstrat limpezimea minții și nu m-am lăsat amețită de iluzii.
Fața nevăzută a gloriei
- Toate manechinele sunt frumoase, dar nu toate fac carieră internațională ca tine. De ce unele ies din pluton, iar altele nu?
- Dincolo de noroc, care în mod clar joacă un rol primordial, cred că e vorba de un cumul de factori. În primul rând, cred că e o chestiune de atitudine. Profesioniștii din acest domeniu vor prefera întotdeauna să lucreze cu o persoană tonică și optimistă, care are capacitatea să le însenineze ziua. Eu am fost aleasă pentru multe job-uri nu neapărat pentru că eram cea mai frumoasă, ci pentru că eram cunoscută ca o fată care mereu lucrează cu zâmbetul pe buze. Apoi e vorba de respectul pe care îl arăți oamenilor cu care lucrezi, în sensul de a veni la muncă la timp, de a asculta indicațiile care ți se dau, de a nu face fițe sau crize de isterie. După care e vorba de felul în care te prezinți: dacă vii la job cu cearcăne până la maxilar, pe care nici cel mai bun machior nu ți le poate acoperi total și care obligă clientul la retușuri foto sau dacă vii abia ținându-te pe picioare pentru că în noaptea precedentă ai stat la nu știu ce petrecere până la 6 dimineața, o dată ți se trece cu vederea, însă a doua oară ești privită cu reproș, iar a treia oară zbori de pe listă.
- Succesul în cariera de manechin presupune restricții, un regim auster, plin de privațiuni?
- E vorba de un regim de viață pe care trebuie să ți-l asumi și care se bifurcă în două sensuri. Mai întâi e vorba de ceea ce ține de trup, de felul în care te întreții. Din păcate, tinerețea, faptul că la o vârstă fragedă organismul îți rezistă mai bine la orice fel de stres, le face pe multe dintre manechine să uite că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Nici eu nu pot să spun că, în perioada mea activă, am făcut totul exact cum scrie la carte. De pildă, pentru că niciodată nu avusesem o problemă cu îngrășatul, mâncam orice și oricând pofteam. Și nici cu sportul nu mă prea omoram. Repet, la 20-25 de ani, e ok, că acumulările de toxine din interior nu se văd și la exterior, pielea ți-e fermă, tenul ți-e curat... Ce-i drept, nici dacă exagerezi peste măsură nu este în regulă, balanța se înclină rapid spre negativ, iar în meseria de manechin asta e securea călăului. Nu mai arăți bine, ești terminată. În general însă, efectele greșelilor de la tinerețe încep să se facă simțite în jur de 30 de ani. Și-atunci trebuie să iei urgent măsuri, altfel situația devine ireversibilă. Eu, care între timp am adoptat un regim de întreținere cu-adevărat sănătos, regret că n-am aplicat aceste reguli încă de mică. Dar să-ți explic punctual: eu am avut nevoie de un ghiont zdravăn din partea propriului organism, ca să mă trezesc la realitate, și ghiontul ăsta zdravăn l-am primit în urmă cu patru ani, după reîntoarcerea în țară. Odată ce am decis să mă stabilesc aici și să renunț la prezentările de modă, m-am relaxat, consumul de calorii mi-a scăzut, sub influența soțului meu (n. red. politicianul Cristian Boureanu), care e gurmand, am început să mănânc mult mai mult și, câte-un pic, câte-un pic, am început să mă îngraș, până când am acumulat 8 kg în plus față de greutatea mea ideală. Cel care mi-a tras semnalul de alarmă a fost chiar Cristi, care mi-a zis că el mă iubește oricum, dar totuși... Îți dai seama cum mi-au picat vorbele astea! (râde) Am intrat imediat în stare de avarie și primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la sport. După o vreme, mi-am dat însă seama că, deși mă speteam făcând toate exercițiile de pe lume, rezultatele nu erau suficient de rapide. Și-atunci m-am dus să consult un nutriționist. Cu carnețelul în mână. Ca să nu pierd nici o vorbă. Discuția cu nutriționistul m-a luminat. Am început să pun în practică recomandările pe care le-am primit și... curând, am început să slăbesc. Iar asta, fără să-mi dereglez organismul și fără să mă înfometez. Cheia este să mănânci din patru în patru ore, ca să menții egal nivelul insulinei. Apoi trebuie să iei în seamă și ce anume mănânci. De pildă, mie mi s-au indicat lactatele slabe, cu maximum 2% grăsime, câte două fructe pe zi (cu excepția bananelor, prunelor sau altor fructe care au un conținut ridicat de zahăr), carne albă (până la 400 de grame pe zi) și cât mai multe legume. În plus, am fost sfătuită să beau multă apă și limonadă, fără nici un fel de ingredient dulce - nici zahăr, nici miere, nici îndulcitori sintetici. Și, peste toate astea, am venit în ajutorul organismului și cu diverse suplimente alimentare: spirulină (care e excelentă în curele de dezintoxicare), omega 3 și 6 (ca să înlăturăm senzația de greață care poate apărea uneori, e bine să le păstrăm la rece, în frigider), vitamine și minerale. Iar pentru exterior, am făcut apel la diverse creme și loțiuni cu conținut natural. Eu sunt o adeptă înfocată a produselor naturiste, iar dacă se poate ca ele să fie și "Made in Romania”, atunci sunt și mai fericită. Mi se pare stupid să apelezi la nu știu ce produse de import, care sunt și extrem de costisitoare, când aici, în ograda ta, ai unele de o calitate excelentă, fără ingrediente nocive și la un preț decent. Unde mai pui că, achiziționând astfel de produse, ajuți niște oameni să-și păstreze serviciile și, finalmente, ajuți economia țării. De ce să nu fim și noi mai patrioți?! Eu, de pildă, sunt extrem de încântată de produsele Hofigal. Într-atât de încântată încât, atunci când mi s-a propus să devin imaginea acestei firme, n-am stat deloc pe gânduri. Dar să revin: dincolo de regimul de viață care se referă la trup, și manechinele, ca orice alt profesionist, trebuie să-și instituie un regim de viață care să le păstreze echilibrul psihic. Și aceasta este o profesie care te consumă enorm: cu cât urci mai sus, cu cât ești mai bine cotată, competiția devine mai acerbă. Am văzut multe manechine care, din disperarea de a se menține în top, dăduseră în bulimie sau se înfometau ori recurgeau la droguri. Apoi, să nu uităm ca sunt și alte lucruri care se pot constitui în factori de stres: dorul de casă, grija față de familie... Eu, în perioada în care am stat la New York, eram extrem de marcată de gândurile astea. Trebuia să am grijă de mama și de sora mea (mai mică decât mine cu 7 ani), care trăiau exclusiv din banii pe care li-i trimiteam eu. Și mai eram și topită de dor: dorul de acasă, acel acasă pe care nu poți să-l ai altundeva decât în brațele oamenilor care te iubesc, ale familiei. Ca să rezist, vorbeam cu mama la telefon zilnic! Îmi cumpăram cartele din alea pentru convorbiri internaționale și o sunam absolut în fiecare zi, ca să ne povestim una alteia tot ce se mai întâmplase sau doar ca să ne auzim vocile. Și cât de liniștitoare e vocea mamei! E greu când ești singur, la mii de kilometri depărtare de țară și te lupți să-ți croiești un drum în viață, fără să-ți îndoi coloana și să-ți cobori fruntea în pământ...
Dragoste la prima vedere
- Trăgând linie după experiența americană, care e cel mai important lucru pe care ți l-a dat America?
- Vezi, eu m-am visat de mică model, dar nu m-am închipuit, ca alte fete, în universul acela care se concentrează printre zgârie-nori. Însă când am ajuns acolo, în New York, am știut că ăla e locul meu. M-am îndrăgostit instantaneu de nebunia acestui oraș, de frenezia lui, de acea permanentă stare de mișcare care domnește acolo - uneori ți se pare că parcă și clădirile se mișcă - de felul în care oamenii lui știu să-și urmărească visele, până când ajung să le atingă cu mâna. Eu sunt o persoană energică, activă, care are mereu rucsacul plin cu planuri și-n orice clipă se zbate ca să transforme în realitate unul dintre acele planuri. Iar New York-ul mi-a oferit contextul ca să-mi împlinesc toate visele pe care le aveam atunci. Așa că am a mulțumi Americii și New York-ului, în special, pentru că m-a ajutat să mă maturizez, pentru că mi-a dat o experiență de viață fabuloasă, pentru că mi-a insuflat o altă perspectivă asupra existenței și pentru că mi-a permis să-mi câștig independența financiară. De-altfel, eu nici acum nu m-am desprins în totalitate de New York. Mi-am păstrat apartamentul de acolo și mai am și compania mea de organizare de evenimente, în a cărei funcționare sunt extrem de implicată, astfel că, la 2-3 luni, merg acolo indiscutabil.
- Care sunt diferențele cele mai notabile dintre români și americani?
- Românul se uită mai întâi în ograda celuilalt și abia apoi în ograda lui. Americanul face exact invers. Românul e sociabil, e deschis, știe să se distreze și să fie gazdă și știe să echilibreze munca și relaxarea. Americanul e "robotizat” - la el, pe primul loc e cariera, numai după aceea, dacă-i mai rămâne vreun pic de timp, se mai gândește și la interacțiunea cu alți oameni din afara cercului profesional. Românul e familist și în relația cu ai lui e cald și sincer implicat. Americanul, chiar și față de rude, e mult mai rece, mai pragmatic. Ba chiar și în relațiile romantice funcționează "sistematizat”: azi se vede cu o persoană, mâine cu o alta, poimâine cu o alta, trebuie să compare, să ierarhizeze și abia apoi, eventual, se decide să aibă o relație cu una dintre acele persoane. Românul își ascultă inima și instinctul și dacă în seara asta a întâlnit o persoană care l-a fermecat, gata, e cu ea, nu mai stă să facă statistici și să vadă câte elemente sunt pro și câte contra.
- Și tu tot așa ai procedat când l-ai întâlnit pe Cristi? Ți-ai ascultat inima?
- Între noi a fost dragoste la prima vedere. Ceea ce, pentru mine, a fost absolut uluitor, pentru că, până în clipa aceea, eu credeam că noțiunea asta e doar așa, un element de romantism literar. Mai mult, eu nici nu-mi căutam un partener de viață. Eram complet dedicată carierei. De-altfel, eu n-am fost genul de fată care să viseze să se mărite. Însă, într-o seară, pe 4 decembrie, fiind în București, am ieșit într-un bar cu niște prietene. Stăteam la o masă, când pe ușă a intrat Cristi. Și am rămas cu privirea pironită asupra lui. Mi-a picat cu tronc instantaneu. (râde) Era așa de frumos...! Îmbrăcat într-un costum impecabil și cu un zâmbet fantastic care, pur și simplu, îi lumina chipul. Norocul a fost că prietenele mele erau prietene și cu el, așa că ne-au făcut cunoștință. Și, din secunda aia, nici că ne-am mai dezlipit unul de celălalt. Pentru că - asta am aflat ulterior de la el - și Cristi a fost absolut topit după mine, din clipa în care m-a văzut. Așa că, de unde eu urma să mă întorc în America peste câteva zile, am început să-mi tot amân decolarea: întâi, Cristi m-a rugat să rămân aici, ca să mă serbeze el de ziua mea, care e pe 8 decembrie. Apoi a urmat: "Te rog, mai stai, că e și ziua mea pe 15 decembrie”. Apoi: "Te rog, mai stai, să fim împreună de Crăciun”. Apoi: "Te rog, nu putem să fim despărțiți de revelion”. Și tot așa... Până când, la un an de la prima întâlnire, ne-am logodit, pentru ca, după încă un an, să ne și căsătorim. Și-așa, din această mare dragoste, am renunțat la viața mea din America și m-am întors în România. Dar nu regret nici o secundă: sunt mai fericită decât mi-aș fi putut închipui vreodată. Căsnicia aceasta m-a împlinit ca femeie, dar și ca om, pentru că, pe lângă confortul emoțional, mi-a adus și cea mai importantă lecție a maturității - ca soție, am înțeles, în sfârșit, ce înseamnă să nu mai fii singur, am înțeles ce înseamnă să raportezi viața la doi. Pentru că asta faci într-o căsnicie: și bun, și rău, totul se vede, se trăiește și se rezolvă în doi. Și asta mi se pare minunat.