Turmele pierdute
Sunt oamenii care coboară de la Vârful Om atunci când se înserează. Merg tăcuţi, unul în urma celuilalt, pe poteci pe care nu le vede nimeni. Cu ei vine vântul, cu ei se lasă noaptea. Păşesc încet, nişte umbre lungi, albe, tremurate, uneori se destramă, alteori se ascund în ceaţă. Ceaţa care se furişează împreună cu ei, ceaţa care aduce frigul, ceaţa care ascunde lucrurile. Trebuie să taci la rândul tău şi să te rogi în şoaptă. Şi mai trebuie să fie lună plină. Şi să simţi. Să simţi că muntele respiră odată cu tine, că tu şi el sunteţi două vietăţi ciudate şi la fel, aproape la fel. Doar aşa, neclintit şi tăcut, vei înţelege că ceaţa, vântul şi frigul nu sunt doar atât, ci că acolo, în inima lor, sunt nişte oameni care coboară, străvezii, plutind spre tine. Vor trece mai departe, nu te vor saluta. Îi vei vedea doar dacă rugăciunea îţi va fi ascultată, uzi, bărboşi, în veşmintele lor de blană, şi vei şti că sunt ei, păstorii care îşi caută turmele pierdute. Giuliano jură că i-a văzut, acum mai bine de 30 de ani. Înnopta chiar aici, la Refugiul Valacia, în inima Munţilor Dolomiţi. Pe atunci fuma, nu mult, dar cât să ştie că într-o noapte senină, la două mii şi mai bine de metri, o ţigară pe care o savurezi în tihnă poate să fie uneori liniştea de care ai nevoie. A ieşit din refugiu, a dat de frig, de ceaţă şi de vânt. S-a mirat puţin, doar înainte era încă foarte cald, iar cerul era senin, un albastru de sticlă. Dar nu s-a mirat prea mult. Sus, lucrurile se pot schimba mai repede chiar decât ai fuma o ţigară. Giuliano a tăcut, a mulţumit cerului pentru bucuria de a fi acolo, locul în care voia să se afle, locul din care n-ar mai fi plecat niciodată. Abia atunci când ţigara era gata să se stingă, i-a văzut trecând încet, aproape plutind. Erau ei, ciobanii de pe Vârful Om, care coborâseră în vale, după turmele lor dispărute. Ştia despre ei, auzise poveşti, legende. Acum îi vedea aievea, în carnea lor de vânt, ceaţă şi frig. I-a privit un timp cum se îndepărtează, cum trec de refugiu şi încep să urce pietrele albe, mai departe, tot mai departe, spre înălţimile, acum întunecate, ale Vârfului Valacia. Drumul lor de-o viaţă, drumul lor din toate nopţile cu lună plină, când lumea încremeneşte şi nu rămân decât vântul, ceaţa şi frigul. Turmele dispăruseră demult, într-o noapte cu multă negură şi ploaie, fuseseră înghiţite de prăpăstiile uriaşe ale Dolomiţilor, se făcuseră nevăzute. Doar că ei le căutau mai departe, mereu şi mereu, coborând din Vârful Om, trecând prin vale şi urcând iarăşi, spre Valacia. Giuliano i-a văzut cum se destramă, cum devin un abur lăptos care se ridică la cer, străinii bărboşi, veniţi-de-nu-se-ştie-unde, care au rămas aici, pe vecie, căutând ceva ce nu poate fi găsit.
Se întunecase de-a binelea. Ceaţa se risipise, apăruseră stelele. A mai stat un pic, şi-a terminat rugăciunea, a intrat în refugiu. De povestit, a povestit foarte rar ce a văzut în seara aceea, acum mai bine de 30 şi ceva de ani. "Cine să mă creadă?”. Giuliano zâmbeşte, un om de 75 de ani, pe care l-am întâlnit pe Vârfurile Dolomiţilor, aproape, foarte aproape de Valacia, un om care, de-o viaţă, în fiecare sâmbătă şi duminică face lucrul ăsta, să urce munţii. Atât cât mai poate, atât timp cât bucuria va mai fi cu el. "Acolo, vezi, acolo e Vârful Om. Iar aici e Valacia. Pe aici au trecut şi vor mai trece. Şi sunt sigur că sunt oameni care or să-i mai vadă”. Zâmbeşte, zâmbesc şi eu. Suntem sus, la 2550 de metri, pe Sas da le Undesc e soare, lumea se vede ca în palmă, liniile ei se întretaie într-o mare de linişte şi senin. Închizi ochii. Şi simţi nevoia să taci.
Spre refugiu
Străinul care aduce ploaia
Uneori, spune Giuliano, aici cobora străinul. Spre înserare, îl puteai vedea aşezat pe pietre, venit de nu se ştie unde, un om înalt, subţire, cu părul şi mâinile lungi, nefiresc de lungi. Odată cu el începea ploaia. O ploaie înceată, măruntă, caldă. Câinii nu-l simţeau, puţini erau cei care îl vedeau cu adevărat. Şi mai puţini erau cei care se puteau apropia de el. Dispărea, se făcea nevăzut, o umbră tremurată care se topea în noapte şi devenea una cu ea. Abia atunci lătrau şi câinii, abia atunci înceta şi ploaia. Unii spuneau că-i un cioban, alţii vorbeau despre el ca despre un rătăcit în munţi, mulţi nu credeau nimic, iar cei care îl văzuseră de aproape tăceau. Ei, cei care tăceau, au făcut ca povestea să rămână, chiar şi acum când păstorii nu mai sunt de găsit pe Muntele Valacia, iar cel care povesteşte e un bărbat de 75 de ani, ajuns cu soţia şi alţi doi prieteni, sus, pe Sas da le Undesc.
Îl întreb pe Giuliano cum de ştie poveştile astea. Zâmbeşte. Îmi arată încă o dată munţii. Îmi vorbeşte despre vrăjire, despre cum şi bunicul, şi tatăl lui l-au adus aici de copil, despre cum lucrurile s-au lipit de el şi n-au mai vrut să plece. Aici se întoarce mereu. De o viaţă. Aici, în Valacia, unde străinul care aducea ploaia s-a apropiat într-o seară de un copil, l-a mângâiat pe creştet, i-a arătat cerul din care ploua mărunt şi cald, i-a arătat valea şi crestele ceţoase, i-a arătat că trebuie să tacă. Cu braţele larg deschise pe care le-a tot ridicat în sus, mai mult şi mai mult, străinul acela a devenit una cu ploaia, iar ploaia a început să se ridice de la pământ la cer, în stropi mărunţi şi calzi, ca o perdea de apă care se trage la o parte încet. Dincolo de ea, de ploaie, muntele nu mai era la fel, devenise luminos, strălucea în plină noapte, într-o lumină aurie, neclintită. Lumina asta au văzut-o toţi ciobanii. În ea era un alt tărâm sau o altă ţară, cu păduri şi pajişti şi munţi scăldaţi într-un soare orbitor. Aici, spune Giuliano, iar mâna lui mângâie uşor aerul, dinspre Vârful Om înspre Vârful Valacia. Chiar aici.
Şi ştii că ziua este bună, pentru că semnele mici ale bucuriei sunt la tot pasul. În paşii aceia rari, pe care încerci să nu-i grăbeşti, ca nu cumva să simţi cum oboseala se lipeşte de tine ca o a doua piele, nesuferită şi înţepătoare. Bucuria e acolo, e felul neştiut prin care o lume uriaşă şi tăcută începe să se oglindească în tine, e drumul firesc prin care tot ce vezi devine tot ceea ce simţi. Nu ştii cum se întâmplă asta şi cu atât mai puţin nu poţi scrie despre aşa ceva. Şi poate că e mai bine aşa. Bucuria are potecile ei tăinuite, pe ele trebuie să umbli cu băgare de seamă, doar sunt atâtea pericole care te pândesc la orice pas, prăpăstii, ceaţă şi frig, poteci înşelătoare care te poartă spre locuri de unde nu te mai poţi întoarce. Bucuria e un mers pe munte, e promisiunea că vei ajunge sus, pe un vârf vrăjit, Valacia, că de acolo vei vedea lumea ca în palmă, puzderia de linii întortocheate care se vor limpezi deodată, ca să citeşti în ele prezentul, viitorul, trecutul. Pentru că doar ea, bucuria, te face să înţelegi, doar ea te face să te simţi acasă.
Cu vremea, uiţi că te afli în Dolomiţi, că oamenii puţini pe care îi întâlneşti nu îţi vorbesc limba, uiţi şi că eşti singur. Cu fiecare pas cu care te apropii de vârf, cu oboseala care se tot lipeşte de tine ca o a doua piele, te simţi mai aproape, mai puternic, mai viu. Drumul spre o Valacie uitată poate ocoli istoria şi datele concrete, drumul spre Valacia trece prin inimă, prin oboseală şi singurătate, prin tine. E drumul aspru spre casă, spre bucuria pierdută, bucuria ca o datorie, bucuria ca singurul adevăr posibil. Ajungi.
De sus, de pe Valacia, la 2637 de metri, liniile lumii ţi se închid în palmă. O simţi pulsând acolo, sub piele, înfricoşător de vie, înspăimântător de adevărată. Eşti dintr-o dată prea mult şi nu ştii ce să faci cu tine, tot ceea ce vezi e tot ceea ce simţi, e ca şi cum te-ai fi dizolvat într-o întindere nesfârşită de munţi, cer şi linişte, ca şi cum te-ai fi risipit cu totul, fiinţa asta anapoda care eşti, în pământul de sub picioarele tale, în trupul ăsta vechi şi uriaş al unui vârf care poartă numele de acasă. Lumea e în tine, iar tu eşti în ea, oraşele au devenit de acum doar o înşiruire de puncte albe pierdute pe văi, forfota oamenilor, un furnicar dintr-o altă viaţă. Deschizi palmele, iar munţii se răsfiră din nou, cât vezi cu ochii, din mâinile tale. Te simţi un vrăjitor umil, despovărat de toată greutatea ta de om pe care o tot cărai cu tine degeaba, de o viaţă. Şi plângi. Plângi pentru că ai ajuns unde trebuie, plângi pentru că nu ai ce face altceva, plângi pentru că ăsta e rostul ultim al bucuriei, să te pierzi până la ultima fărâmă a fiinţei, ca să te regăseşti cu adevărat, întreg.
Să spui ce ştii
Valacia e aproape. O văd aievea, peste o creastă zimţată, un vârf înalt şi trufaş ca toate vârfurile adevărate de munte. Şi o simt, adânc în mine, 2637 de metri de bucurie care coboară drept prin inimă.
Ţara nevăzută
Atunci când ploaia s-a ridicat la cer şi în plină noapte s-a făcut zi, când un alt tărâm şi o altă ţară s-a arătat ochilor orbiţi de lumină, o altă lume s-a aşezat peste Munţii Dolomiţi şi a rămas. O lume vrăjită, dintr-o poveste cu oameni care au pornit peste munţi şi văi, care au tot mers cu turmele lor de oi şi au ajuns, într-un târziu, în locurile astea pustii. S-au aşezat aici, doar iarba era destulă, iar războaiele departe, la marginea istoriei, deasupra lumii şi în inima ei. Bărboşi şi aspri, au ştiut să se ferească de primejdii şi au făcut ceea ce ştiau să facă dintotdeauna. Să găsească locurile de păşunat, să ridice stâni, să se îngrijească de animale. Legăturile cu cealaltă lume, cea de jos, au fost întotdeauna puţine şi drepte. Un schimb, nimic mai mult, şi grija ca lucrurile să nu se amestece, cei din munţi cu cei din oraşe, legea veche cu cea nouă. Cu ei au adus şi un alt fel de a înţelege ce te înconjoară, poveşti despre lucrurile care nu dau socoteală timpului: cerul, ploaia, frigul, hotarele nevăzute.
Iar atunci, chiar atunci şi chiar aici, când străinul a ridicat vălul de ploaie dintre lumi, ciobanii ajunşi în Dolomiţi şi-au văzut, din nou, ţara de unde au plecat. Aşa trebuia să fie, aşa spune povestea asta ciudată, aşa se păstrează cel mai bine realitatea aceea care nu mai încape în istoria scrisă.
Şi dacă bucuria va fi cu tine şi te vei ruga încet, în şoaptă, s-ar putea să vezi cum ploaia asta caldă se ridică de la pământ la cer. Dincolo de ea, muntele va străluci în plină noapte şi vei vedea un alt tărâm, ţara din care au venit ciobanii, scăldată într-un soare orbitor. Chiar aici. Valacia.
Fotografii - ANDREI CHERAN şi MATEI FLORIAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
