Turmele pierdute
Sunt oamenii care coboară de la Vârful Om atunci când se înserează. Merg tăcuți, unul în urma celuilalt, pe poteci pe care nu le vede nimeni. Cu ei vine vântul, cu ei se lasă noaptea. Pășesc încet, niște umbre lungi, albe, tremurate, uneori se destramă, alteori se ascund în ceață. Ceața care se furișează împreună cu ei, ceața care aduce frigul, ceața care ascunde lucrurile. Trebuie să taci la rândul tău și să te rogi în șoaptă. Și mai trebuie să fie lună plină. Și să simți. Să simți că muntele respiră odată cu tine, că tu și el sunteți două vietăți ciudate și la fel, aproape la fel. Doar așa, neclintit și tăcut, vei înțelege că ceața, vântul și frigul nu sunt doar atât, ci că acolo, în inima lor, sunt niște oameni care coboară, străvezii, plutind spre tine. Vor trece mai departe, nu te vor saluta. Îi vei vedea doar dacă rugăciunea îți va fi ascultată, uzi, bărboși, în veșmintele lor de blană, și vei ști că sunt ei, păstorii care își caută turmele pierdute. Giuliano jură că i-a văzut, acum mai bine de 30 de ani. Înnopta chiar aici, la Refugiul Valacia, în inima Munților Dolomiți. Pe atunci fuma, nu mult, dar cât să știe că într-o noapte senină, la două mii și mai bine de metri, o țigară pe care o savurezi în tihnă poate să fie uneori liniștea de care ai nevoie. A ieșit din refugiu, a dat de frig, de ceață și de vânt. S-a mirat puțin, doar înainte era încă foarte cald, iar cerul era senin, un albastru de sticlă. Dar nu s-a mirat prea mult. Sus, lucrurile se pot schimba mai repede chiar decât ai fuma o țigară. Giuliano a tăcut, a mulțumit cerului pentru bucuria de a fi acolo, locul în care voia să se afle, locul din care n-ar mai fi plecat niciodată. Abia atunci când țigara era gata să se stingă, i-a văzut trecând încet, aproape plutind. Erau ei, ciobanii de pe Vârful Om, care coborâseră în vale, după turmele lor dispărute. Știa despre ei, auzise povești, legende. Acum îi vedea aievea, în carnea lor de vânt, ceață și frig. I-a privit un timp cum se îndepărtează, cum trec de refugiu și încep să urce pietrele albe, mai departe, tot mai departe, spre înălțimile, acum întunecate, ale Vârfului Valacia. Drumul lor de-o viață, drumul lor din toate nopțile cu lună plină, când lumea încremenește și nu rămân decât vântul, ceața și frigul. Turmele dispăruseră demult, într-o noapte cu multă negură și ploaie, fuseseră înghițite de prăpăstiile uriașe ale Dolomiților, se făcuseră nevăzute. Doar că ei le căutau mai departe, mereu și mereu, coborând din Vârful Om, trecând prin vale și urcând iarăși, spre Valacia. Giuliano i-a văzut cum se destramă, cum devin un abur lăptos care se ridică la cer, străinii bărboși, veniți-de-nu-se-știe-unde, care au rămas aici, pe vecie, căutând ceva ce nu poate fi găsit.
Se întunecase de-a binelea. Ceața se risipise, apăruseră stelele. A mai stat un pic, și-a terminat rugăciunea, a intrat în refugiu. De povestit, a povestit foarte rar ce a văzut în seara aceea, acum mai bine de 30 și ceva de ani. "Cine să mă creadă?”. Giuliano zâmbește, un om de 75 de ani, pe care l-am întâlnit pe Vârfurile Dolomiților, aproape, foarte aproape de Valacia, un om care, de-o viață, în fiecare sâmbătă și duminică face lucrul ăsta, să urce munții. Atât cât mai poate, atât timp cât bucuria va mai fi cu el. "Acolo, vezi, acolo e Vârful Om. Iar aici e Valacia. Pe aici au trecut și vor mai trece. Și sunt sigur că sunt oameni care or să-i mai vadă”. Zâmbește, zâmbesc și eu. Suntem sus, la 2550 de metri, pe Sas da le Undesc e soare, lumea se vede ca în palmă, liniile ei se întretaie într-o mare de liniște și senin. Închizi ochii. Și simți nevoia să taci.
Spre refugiu
Nici tu nu știi ce cauți. Ai plecat târziu, spre prânz, de la Refugiul Malga Monzoni, ți-ai lăsat colegii să te aștepte în poiana aceea de sub munte, pentru cât timp, te întrebi, trei ore, patru, mai multe, n-ai un răspuns, harta îți arată că Refugiul Valacia e aproape, la mai puțin de două ore de mers, iar de acolo, ce-o fi o fi, vei urca mai departe, spre vârf, să cauți lucruri care nu pot fi găsite, să cauți pur și simplu, să intri în inima muntelui care poartă numele ăsta ciudat, numele ăsta care nu înseamnă nimic în italiană: Valacia. Și te aștepți ca după fiecare pantă pe care o urci, acolo, la capătul ei, să dai de oameni pe care să-i saluți, să le spui "bună ziua”, iar ei să-ți răspundă la fel, doar că nu se întâmplă asta, ești într-o țară străină, mergând pe potecile unor munți pe care nu-i cunoști, care seamănă și nu seamănă cu cei de acasă, iar oamenii sunt puțini și îți spun doar "salve, ciao sau buongiorno”, apoi urcă și ei mai departe, ziua e frumoasă, cerul senin, te învăluie un soare blând, o liniște de care ai uitat. Mergi. Sunt pajiști pe care te-ai aștepta să vezi stâne, ciobani și turme de oi, dar nu sunt, și poate că e mai bine, așa, măcar, ai scăpat de câini. Și, din senin, un senin ca cerul de sfârșit de vară, te trezești că te întrebi cum le spui unor câini, aici, în Dolomiți, să se potolească? Râzi de unul singur. Care oi, care câini, care ciobani, aici nu ești decât tu cu tine, munții ăștia înalți și trufași, poteca ce șerpuiește spre stânci și, ici, colo, vaci pe care nu le păzește nimeni, care pasc liniștite și nu se sinchisesc de nimic. Și te gândești la singurătatea asta înaltă, la toate întrebările fără rost care îți vin în minte, în timp ce urci, doar așa, ca să păcălești oboseala, ca să nu te întrebi, chinuitor, dacă mai ai mult până să ajungi. Doar pietrele pe care calci ar putea să-ți spună unde se ascund păstorii, cine a locuit pe văile astea acum o mie de ani, de ce nu întâlnești pe nimeni, ce e cu muntele spre care te îndrepți. Pe drum n-ai să vezi decât niște case de vânătoare și niște indicatoare care îți spun că te apropii. O jumătate de oră, un sfert de oră, cinci minute, ai ajuns.
Străinul care aduce ploaia
Acum mai bine de o mie de ani, au fost aici. Ei, oamenii aspri, care nu dădeau socoteală nimănui. Doar muntelui. Lui i se supuneau, doar de acolo veniseră, dintr-un munte într-un alt munte, și aveau să rămână mai departe, atât timp cât turmele lor puteau să treacă nestingherite prin strâmtorile stâncoase spre alte și alte pășuni. Drumul lor din afara timpului, drumul lor vechi, care ocolea istoria. Un drum suspendat deasupra lumii, un drum care nu se oprea niciodată. Se rugau vântului, se rugau cerului, se rugau ploii. Iar, uneori, rugăciunile le erau ascultate.
Uneori, spune Giuliano, aici cobora străinul. Spre înserare, îl puteai vedea așezat pe pietre, venit de nu se știe unde, un om înalt, subțire, cu părul și mâinile lungi, nefiresc de lungi. Odată cu el începea ploaia. O ploaie înceată, măruntă, caldă. Câinii nu-l simțeau, puțini erau cei care îl vedeau cu adevărat. Și mai puțini erau cei care se puteau apropia de el. Dispărea, se făcea nevăzut, o umbră tremurată care se topea în noapte și devenea una cu ea. Abia atunci lătrau și câinii, abia atunci înceta și ploaia. Unii spuneau că-i un cioban, alții vorbeau despre el ca despre un rătăcit în munți, mulți nu credeau nimic, iar cei care îl văzuseră de aproape tăceau. Ei, cei care tăceau, au făcut ca povestea să rămână, chiar și acum când păstorii nu mai sunt de găsit pe Muntele Valacia, iar cel care povestește e un bărbat de 75 de ani, ajuns cu soția și alți doi prieteni, sus, pe Sas da le Undesc.
Îl întreb pe Giuliano cum de știe poveștile astea. Zâmbește. Îmi arată încă o dată munții. Îmi vorbește despre vrăjire, despre cum și bunicul, și tatăl lui l-au adus aici de copil, despre cum lucrurile s-au lipit de el și n-au mai vrut să plece. Aici se întoarce mereu. De o viață. Aici, în Valacia, unde străinul care aducea ploaia s-a apropiat într-o seară de un copil, l-a mângâiat pe creștet, i-a arătat cerul din care ploua mărunt și cald, i-a arătat valea și crestele cețoase, i-a arătat că trebuie să tacă. Cu brațele larg deschise pe care le-a tot ridicat în sus, mai mult și mai mult, străinul acela a devenit una cu ploaia, iar ploaia a început să se ridice de la pământ la cer, în stropi mărunți și calzi, ca o perdea de apă care se trage la o parte încet. Dincolo de ea, de ploaie, muntele nu mai era la fel, devenise luminos, strălucea în plină noapte, într-o lumină aurie, neclintită. Lumina asta au văzut-o toți ciobanii. În ea era un alt tărâm sau o altă țară, cu păduri și pajiști și munți scăldați într-un soare orbitor. Aici, spune Giuliano, iar mâna lui mângâie ușor aerul, dinspre Vârful Om înspre Vârful Valacia. Chiar aici.
Drumul prin inimă
Familia Dantone, cea care are în grijă Refugiul Valacia, e de prea puțin timp sosită în locurile astea ca să le știe cu adevărat poveștile. Ei, cabanierii, ridică din umeri și îmi vorbesc despre liniște, priveliște și bucătăria lor tradițională. Motivele pentru care atâția turiști bat potecile până la refugiu. N-ar putea să-mi spună ce înseamnă Valacia. Un nume care nu înseamnă nimic în italiană și, nu, nici în ladină. Ce pot să-mi spună cu siguranță e că poteca ce urcă până la el începe din spatele cabanei lor. Traseul e marcat, nu trebuie să-mi fac griji. O zi bună.
Și știi că ziua este bună, pentru că semnele mici ale bucuriei sunt la tot pasul. În pașii aceia rari, pe care încerci să nu-i grăbești, ca nu cumva să simți cum oboseala se lipește de tine ca o a doua piele, nesuferită și înțepătoare. Bucuria e acolo, e felul neștiut prin care o lume uriașă și tăcută începe să se oglindească în tine, e drumul firesc prin care tot ce vezi devine tot ceea ce simți. Nu știi cum se întâmplă asta și cu atât mai puțin nu poți scrie despre așa ceva. Și poate că e mai bine așa. Bucuria are potecile ei tăinuite, pe ele trebuie să umbli cu băgare de seamă, doar sunt atâtea pericole care te pândesc la orice pas, prăpăstii, ceață și frig, poteci înșelătoare care te poartă spre locuri de unde nu te mai poți întoarce. Bucuria e un mers pe munte, e promisiunea că vei ajunge sus, pe un vârf vrăjit, Valacia, că de acolo vei vedea lumea ca în palmă, puzderia de linii întortocheate care se vor limpezi deodată, ca să citești în ele prezentul, viitorul, trecutul. Pentru că doar ea, bucuria, te face să înțelegi, doar ea te face să te simți acasă.
Cu vremea, uiți că te afli în Dolomiți, că oamenii puțini pe care îi întâlnești nu îți vorbesc limba, uiți și că ești singur. Cu fiecare pas cu care te apropii de vârf, cu oboseala care se tot lipește de tine ca o a doua piele, te simți mai aproape, mai puternic, mai viu. Drumul spre o Valacie uitată poate ocoli istoria și datele concrete, drumul spre Valacia trece prin inimă, prin oboseală și singurătate, prin tine. E drumul aspru spre casă, spre bucuria pierdută, bucuria ca o datorie, bucuria ca singurul adevăr posibil. Ajungi.
De sus, de pe Valacia, la 2637 de metri, liniile lumii ți se închid în palmă. O simți pulsând acolo, sub piele, înfricoșător de vie, înspăimântător de adevărată. Ești dintr-o dată prea mult și nu știi ce să faci cu tine, tot ceea ce vezi e tot ceea ce simți, e ca și cum te-ai fi dizolvat într-o întindere nesfârșită de munți, cer și liniște, ca și cum te-ai fi risipit cu totul, ființa asta anapoda care ești, în pământul de sub picioarele tale, în trupul ăsta vechi și uriaș al unui vârf care poartă numele de acasă. Lumea e în tine, iar tu ești în ea, orașele au devenit de acum doar o înșiruire de puncte albe pierdute pe văi, forfota oamenilor, un furnicar dintr-o altă viață. Deschizi palmele, iar munții se răsfiră din nou, cât vezi cu ochii, din mâinile tale. Te simți un vrăjitor umil, despovărat de toată greutatea ta de om pe care o tot cărai cu tine degeaba, de o viață. Și plângi. Plângi pentru că ai ajuns unde trebuie, plângi pentru că nu ai ce face altceva, plângi pentru că ăsta e rostul ultim al bucuriei, să te pierzi până la ultima fărâmă a ființei, ca să te regăsești cu adevărat, întreg.
Să spui ce știi
Încerci să cauți un alt drum pe care să te întorci, dar poteca se pierde într-o pantă abruptă, pietrele îți alunecă de sub picioare, până când începi să te temi că n-ai să mai ajungi niciodată în vale, și faci cale întoarsă. Rătăcești o vreme pe pajiști înierbate, găsești o cărare nemarcată și îți spui că trebuie să o iei pe acolo, nici tu nu știi prea bine de ce. Încet, cu băgare de seamă, ieși din nou deasupra lumii, pe o altă culme, Sas da le Undesc, unde nu mai ești singur. Alți oameni au ajuns aici. Îi saluți, te salută. Doar unul dintre ei, Giuliano, știe ceva engleză și, într-un amestec ciudat de limbi și semne, vorbești. Te întreabă de țara din care vii, îi spui, îi vorbești de vlahi și de ciobani, te ascultă cu luare aminte. Valacia. S-a întrebat de multe ori de unde vine numele ăsta ciudat. Și n-a știut să-și răspundă. Vârful Om. Om, ca în limba română, nu ca în italiană, nu ca în ladină. Giuliano nu a căutat hărți vechi și nici cărți uitate. Ce l-a interesat a fost să asculte povești, să le înțeleagă rostul, să și le apropie, să le spună mai departe. Vlahii. Ciobanii străini care au venit dinspre răsărit, din munte în munte, până aici. Și poate și mai departe. "Am să-ți spun ce știu”, zice Giuliano. E ziua în amiaza mare, tihna s-a furișat în firele de iarbă și îi mulțumesc cerului că poteca pe care am rătăcit m-a scos până aici, până la oamenii ăștia, care au timp și nu se grăbesc nicăieri. Nu-mi rămâne decât să ascult, iar Giuliano să povestească. Așa trebuia să fie, să-mi dau întâlnire cu el pe un vârf nemarcat din Dolomiți, într-o zi însorită de septembrie.
Valacia e aproape. O văd aievea, peste o creastă zimțată, un vârf înalt și trufaș ca toate vârfurile adevărate de munte. Și o simt, adânc în mine, 2637 de metri de bucurie care coboară drept prin inimă.
Țara nevăzută
Atunci când ploaia s-a ridicat la cer și în plină noapte s-a făcut zi, când un alt tărâm și o altă țară s-a arătat ochilor orbiți de lumină, o altă lume s-a așezat peste Munții Dolomiți și a rămas. O lume vrăjită, dintr-o poveste cu oameni care au pornit peste munți și văi, care au tot mers cu turmele lor de oi și au ajuns, într-un târziu, în locurile astea pustii. S-au așezat aici, doar iarba era destulă, iar războaiele departe, la marginea istoriei, deasupra lumii și în inima ei. Bărboși și aspri, au știut să se ferească de primejdii și au făcut ceea ce știau să facă dintotdeauna. Să găsească locurile de pășunat, să ridice stâni, să se îngrijească de animale. Legăturile cu cealaltă lume, cea de jos, au fost întotdeauna puține și drepte. Un schimb, nimic mai mult, și grija ca lucrurile să nu se amestece, cei din munți cu cei din orașe, legea veche cu cea nouă. Cu ei au adus și un alt fel de a înțelege ce te înconjoară, povești despre lucrurile care nu dau socoteală timpului: cerul, ploaia, frigul, hotarele nevăzute.
Iar atunci, chiar atunci și chiar aici, când străinul a ridicat vălul de ploaie dintre lumi, ciobanii ajunși în Dolomiți și-au văzut, din nou, țara de unde au plecat. Așa trebuia să fie, așa spune povestea asta ciudată, așa se păstrează cel mai bine realitatea aceea care nu mai încape în istoria scrisă. Și doar cei bătrâni au înțeles și au putut să spună și celorlalți, cei născuți deja aici, că țara nevăzută, țara scăldată în lumină poartă un nume, un nume pe care nici italienii și nici măcar ladinii nu vor ști ce înseamnă cu adevărat: Valacia.
Și dacă bucuria va fi cu tine și te vei ruga încet, în șoaptă, s-ar putea să vezi cum ploaia asta caldă se ridică de la pământ la cer. Dincolo de ea, muntele va străluci în plină noapte și vei vedea un alt tărâm, țara din care au venit ciobanii, scăldată într-un soare orbitor. Chiar aici. Valacia.
Fotografii - ANDREI CHERAN și MATEI FLORIAN