Sunt momente în viaţă când, în loc să iei o decizie, rămâi paralizat de frică, te uiţi buimăcit în jur şi nu mai pricepi nimic din tot ce se întâmplă. Cam asta cred că se întâmplă acum cu Rodica, cititoarea dvs. plină de nelinişti şi îndoieli, care v-a scris de curând despre marea suferinţă din viaţa ei. Incapabilă să facă nici cel mai mic gest de apărare, mi s-a părut că Rodica e o femeie resemnată şi, ca orice om resemnat, în loc să se zbată şi să găsească o soluţie, preferă să stea şi să aştepte un miracol - un sprijin, o mângâiere măcar, o brumă de salvare. Din păcate, Rodica stă şi aşteaptă chiar în mijlocul drumului. Nici nu bănuieşte că, fix pe drumul pe care s-a oprit, tocmai se apropie cu mare viteză un camion grăbit, incapabil să o observe din vreme. Teama care te ţintuieşte în loc e ucigătoare. În loc să fugi, să cauţi, să începi altceva, cum ar fi un alt drum sau o altă viaţă, rămâi imobil ca o statuie şi apoi constaţi cu mirare că oamenii trec pe lângă tine fără să le pese, fără să observe că mai exişti.
De fapt, Rodica nu vrea ca cineva să o ajute (omeneşte, nici nu e posibil ca cineva să poată trăi în locul ei). Nu vrea nici sprijin şi nici sfaturi. Rodica vrea doar să înţeleagă, să-şi limpezească gândurile, să-şi acorde un timp de gândire, simţind instinctiv că nu e bine să ia decizii, într-un moment de furie sau de răzbunare. Puţin naivă, puţin corcolită de soartă şi nu tocmai obişnuită cu încercările ceva mai brutale ale vieţii, Rodica pare să nu ştie ce ştie tot satul. Nu ştie că mai toate căsniciile se decid în primii cinci ani de la nuntă şi apoi se clatină serios, după alţi 25, pe fondul unor crize de învecinare cu andropauza, cu ultimele zile mai călduţe ale vieţii amoroase trăite de un bărbat. Nu ştie că tentaţiile sunt cu atât mai mari, cu cât te îndepărtezi de ele, aşa cum nu ştie că 70 la sută din relaţiile extraconjugale ale unor bărbaţi se petrec la serviciu, în decorul paşnic şi familiar al celui de-al doilea domiciliu, care este biroul şi locul de muncă.
Nu e vorba neapărat de irezistibile ispite şi atracţii fizice. Nu e vorba de secretare focoase şi subalterne tinere, inteligente şi cu decolteu generos, dornice de afirmare şi pline de promisiuni tăcute. În discuţie se pune decorul familiar şi aproape casnic, micile complicităţi şi gesturile de afecţiune, cafeluţa şi cele câteva glume de dimineaţă, limbajul trupului, schimbul de priviri semnificative şi urma de parfum pusă pe rever, anume pentru a atrage atenţia şi a stârni pofte nelămurite. "Iubirile de birou” se petrec de regulă fără stridenţe sau alte intensităţi hormonale. Sunt un amestec perfid de prietenie, colegialitate şi nevoie de a te confesa cuiva. Sunt mai plenare şi mai mature decât "iubirile de metrou” - vâlvătăi trecătoare de paie. Iubirile de birou se maturează greu şi în timp. Înaintează încet şi leneş, ca buzele ce ating un vin vechi şi licoros. Timpul e de partea viitorilor colegi îndrăgostiţi. Timpul "iubirilor de birou” nu toceşte, ci adaugă nuanţe infinite de aşteptare şi noi descoperiri.
Cred că asta o doare cel mai mult pe Rodica: nu că soţul ei a făcut dragoste cu altcineva; că, pofticios, a încercat gustul unor torturi şi prăjituri de casă, altele decât cele făcute de ea. O doare de fapt gândul că o altă femeie putea să stea în preajma lui mai mult decât reuşea ea însăşi. Altă femeie putea să-l asculte, să-i zâmbească, să-i respecte tăcerile, să-i ceară sfatul, să-i ofere umărul drept sprijin la greu, îndemnându-l apoi cu tremur uşor în glas să aibă încredere că viaţa e frumoasă; totul va fi bine; totul e sub control. Rodica nu o să recunoască nicio clipă că, de fapt, totul s-a petrecut sub ochii ei. Că a contribuit şi ea, în felul ei, la minunata poveste de iubire a soţului ei. Nu l-a împins de la spate, dar l-a încurajat. L-a lăsat în vrerea lui, prefăcându-se că nu observă cum întârzie zi de zi la birou. Cum schimbă vorba când îl întreabă ceva legat de serviciu. Cum se grăbeşte să deschidă televizorul, pretextând mereu că e obosit şi simte nevoia să fie singur. Cum devine tot mai atent la felul în care se îmbracă şi petrece tot mai mult timp în faţa oglinzii. Cum sare când sună telefonul lui mobil şi, nu de puţine ori, îşi verifică speriat mesajele.
Oamenii se dau de gol, exagerează, se poartă nefiresc. Nu trebuie să ai talente ascunse ori să faci şcoli înalte de psihologie ca să-ţi dai seama de un lucru atât de simplu - omul de lângă tine s-a schimbat. E suficient să crezi în ceea ce simţi. Să-ţi asculţi cugetul şi să mizezi puţin pe propria intuiţie, fără să complici lucrurile cu presupuneri şi apeluri la logică. Răspunsul e mereu în noi înşine. Stă cuminte la locul lui şi aşteaptă momentul propice - momentul adevărului. Problema este dacă vrei un asemenea moment. Dacă nu cumva, din teamă sau din comoditate, preferi minciuna. Preferi iluzia că totul va fi cum a mai fost şi nimic nu poate schimba echilibrul casnic, câştigat cu atâta trudă.
Din câte mi-am putut da seama din scrisoarea ei, Rodica aşteaptă înfrigurată un răspuns. A renunţat să-l mai caute singură şi acum i se pare că nu mai înţelege nimic. I se pare că psihologia bărbatului e misterioasă şi de nepătruns; e plină de tenebre şi de meandre abisale. Tare mă tem că lucrurile sunt mult mai simple. Tare mă tem că Rodica a şi răspuns propriei întrebări, atunci când amintea de copiii ei plecaţi la studii în străinătate. În termeni psihiatrici, fenomenul se numeşte sindromul "cuibului gol”. Sindromul părăsirii, pe care părinţii rămaşi fără pui nu ştiu cum să-l depăşească. În loc să-şi reclădească o altfel de intimitate, cei doi se simt stingheri, inutili, bătrâni şi fără viitor. În loc să-şi cultive noi bucurii care îi unesc, ei se dedică unui întreg ritual distructiv, îşi reproşează micile defecte şi neîmpliniri existenţiale sau îşi amintesc numai lucrurile neplăcute din viaţa lor.
Rodica ar trebui să ştie acest adevăr solomonic: când un bărbat fuge cu o altă femeie, o parte din vină o poartă şi femeia părăsită. Nimeni nu e scutit de vină, nici măcar prietenii sau copiii, care ar fi trebuit să intervină într-un fel sau altul, înainte sau chiar după consumarea despărţirii. Nu mai spun nimic, nedorind să răsucesc cumva cuţitul în rană. Mă mulţumesc doar să-i spun Rodicăi că sunt de partea ei şi că-i înţeleg uluiala. Înţeleg că nu îndepărtarea soţului a lovit-o, ci felul în care s-au întâmplat toate - minciunile, mişmaşurile, falsa bravadă, bătaia de joc, prosteala pe faţă. Păstrând proporţiile, pot spune că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în familia mea. Ţin minte ziua în care m-a căutat disperată cumnata mea, să-mi spună cum a descoperit că soţul ei, Emilian (fratele meu), o înşela cu o colegă de serviciu, pe care nu numai că a adus-o în mai multe rânduri acasă, dar a făcut în aşa fel încât să devină prietenă de familie, să se viziteze reciproc şi să-şi petreacă mai toate concediile împreună.
Când am întrebat-o de ce nu a acţionat din timp, de ce nu şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu femeia aceea, cumnata a tresărit, şi-a şters lacrimile, s-a gândit un timp, după care mi-a spus: "Cum să-mi dau seama? Colega lui era şi mai în vârstă decât mine, şi mai urâtă”. Drept dovadă, a deschis poşeta, din care a scos câteva fotografii cu "respectiva”. Când m-am uitat, am rămas năuc, incapabil să mai articulez o vorbă. Într-adevăr, cumnata avea dreptate - femeia din fotografie era de o urâţenie desăvârşită; o urâţenie greu de egalat. Dar aşa urâtă şi cu faţa cioplită ca din topor, cum era, zâmbea lângă fratele meu atât de fericită, cum nu ţin minte să fi văzut în viaţa mea un om mai fericit şi mai plin de viaţă ca ea. Deşi ardeam de nerăbdare să am o discuţie lămuritoare cu fratele meu, am evitat să-l caut şi să-l întreb ce s-a întâmplat şi ce a găsit la femeia aceea. Era limpede că aşa urâtă cum era, colega fratelui meu avea ceva aparte şi deosebit. Avea, mai ales, puterea să fie fericită. O fericire profundă, enormă şi molipsitoare. O fericire făcută parcă anume să facă fericiţi şi pe alţii.
ALEXANDRU VLAD POPA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
