FLORIAN LUNGU

"În clipa în care ai simțit gustul jazz-ului, nu ai cum să nu-l iubești, să nu rămâi subjugat”

Este pasionat până la stele de muzica jazz, pentru care îndeplinește, de patruzeci de ani încoace, rolul avut de Iosif Sava în muzica clasică, și de Florian Pittiș, în rock. O enciclopedie vie de informații și de istorii, realizator a mii de emisiuni de radio și de televiziune, un promotor ne­o­bosit al muzicii. În felul său simplu, bonom, mult mai puțin expansiv, Flo­rian Lungu, zis "Moșu”, a deschis mul­tor români calea spre muzica de jazz, i-a făcut să o cunoască, să vadă că nu este atât de com­plicată și de închisă precum se spune, și să o îndrăgească. La 70 de ani, "Moșu” își continuă munca febrilă în slujba jazz-ului, scrie articole, rea­li­zează emisiuni, prezintă mai toate ma­rile concerte și festivaluri din țară. Azi este în inima mun­ților, la Gărâna, peste o săp­tămână la festivalul din Vama Ve­che. Mi-am dorit să aflu ce se află în spa­tele acestui om, ce alimentează aceas­tă pasiune de-o viață, și am des­coperit un interlocutor cald, plin de po­vești și de glume, interesat de realitate, de ce se întâmplă în jur, dar care, de dimineața și pâ­nă noaptea târziu, respi­ră jazz.

Motoreta și conservatorul

"M-am născut cu muzica în casă, în­tr-o familie cu oameni de muzică. Ta­ta era compo­zi­tor și dirijor de cor, a amu­țit toa­tă Europa în anii 30 cu co­rala «România». Apoi a fost profesor de muzică la Institutul Teologic, a di­rijat timp de 55 de ani Corul Patriar­hiei, iar acum corala îi poar­tă numele, «Nicolae Lungu». Mama era și ea pu­țin pianistă, iar sora mea avea să fie printre fonda­toarele corului Madrigal. În copilărie și în liceu, am studiat și eu pianul, aveam profesor particular, se pare că eram bunicel, dar apoi n-am mai avut timp, și acum nici nu cred că mai știu să cânt la el, am devenit din practicant, teoretician.”

- Erați un copil retras, ce-și dedica timpul studiu­lui?

- Nici vorbă, eu eram cu băieții, cu gașca de golani. Locuiam într-o casă cu etaj și mansardă construită de tata, în București, la capătul unei alei de la intersecția Dorobanților cu Ștefan cel Mare. N-aș mai sta acum acolo nici de frică, din cauza poluării și a mizeriei. Dar atunci era altceva. Eram fascinat de orice fel de mijloc de locomoție, am și câștigat o bicicletă la un concurs, la care ultima întrebare era din muzică, trebuia să recu­noști instrumentul, și eu m-am prins că-i un ferăstrău. Veci­nul meu avea o motoretă cu care ieșeam noaptea și ne plimbam prin oraș, asta până ne-a prins poliția. Aveam 14 ani pe atunci. La 18 ani, mi-am luat carnetul auto, fără să fac școala, știam deja tot, când mă urcam la vo­lan parcă era mașina transparentă, vedeam moto­rul prin capotă. Până în ultima clipă voiam să mă fac in­giner, fiind pasionat de tot ce ținea de tehnică, însă am dat la Conservator. Deși aveam o gașcă cu care um­blam după fete, cu care mergeam prin restaurante și ascultam mu­zică ușoară, mergeam săptămânal la Ate­neu, la con­certe. Ne trăiam adolescența din plin, dar distracția și muzica clasică nu se exclud. În 1960, când am dat exa­men la Conservator, erau două categorii: la bursă erau primiți doar copiii de țărani și de muncitori, și erau mai multe locuri decât concurenți, iar "la general”, unde aveau voie copiii burghezilor și ai celor cu dosare proaste, erau câte zece pe loc, dar eu am intrat din prima. A fost un fleac, anii pe­trecuți în sălile de concerte și auzul meu perfect și-au spus cuvântul.

50 de ani de Radio România

- La Conservator ați studiat compoziția și chiar ați scris o serie de lucrări muzicale. Cum ați ajuns din practicant, teoretician și om de radio?

- După ce termini Conservatorul, nu pri­mești post de compo­zitor, poți intra însă în învățământ. Un distins domn, părintele muzicii din Giurgiu și directorul liceului din oraș, făcuse acolo un soi de refugiu al compozi­to­rilor. A­veam la liceu 18 ore de pre­dat săptămânal și le făceam așa: o zi - nouă ore, altă zi - nouă, și gata. Recent, am fost și mai sunt profesor la diferite universități de muzică din țară, și îmi place foarte mult, însă atunci nu era pentru mi­ne. Așa că am dat con­curs la Radio, pentru pos­tul de maestru de su­net. Contracan­di­da­tul meu era Florin Bo­gar­do, care a câștigat con­cursul, iar eu am intrat ca redactor muzical. An­tecesorul meu, celebrul Cornel Chiriac, o ade­vărată forță a naturii în materie de jazz, avusese mari "meciuri” cu șe­fii, iar când și-a continuat emi­siunile la "Radio Europa Liberă”, în Germa­nia, a urmat un scandal uriaș. Dacă până atunci, jazzul nu era bine văzut, fiind considerat o expresie muzicală a burghe­ziei, dar era tolerat, atunci a fost total scos de pe post, timp de un an și jumătate. Eu făceam emisiunea "Es­trada duminicală”, cu muzică și texte umoristice pe care le scriam pentru Dem Rădulescu sau Rodica Mandache și, după un timp, am pro­pus un ciclu al jazz-ului româ­nesc. Mi s-a spus să mai aștept, dar am re­u­șit să strecor în programul tipărit al radioului emi­siu­nea și, pe atunci, ce apărea în pro­gram era lege. S-au supărat șe­fii, dar eu am pornit emisiunea și iată că sunt de aproape 50 de ani martor la ce se întâmplă în Radio România.

- Se spune despre radio, poate cu exagerare, că este ca o familie...

- Nu este nici o exagerare, aici, în Radio, ne-am simțit ca într-o mare familie. E drept, s-a pus mereu preț pe valoare, am avut șefi buni și ne-am aju­tat unii pe alții, am fost ca fra­ții. Mi-am petrecut în stu­dio­urile radio mai mult de ju­mătate din viață. De câte ori nu am plecat de aici la primele ore ale dimineții... Iar acum, ca pen­sionar, am mai multe ore de emisie decât ca angajat. Sunt mândru de ce s-a realizat în Radio, care a fost mereu, chiar și înainte de '90, o adevărată platformă culturală. Televiziunea era doar cu numele, avea două ore de emi­sie, știm bine cu ce, și gata. Iar pe programul doi era un chinez care zicea "treci pe programul unu!” (râde). Iar eu aveam 500 de minute de jazz pe lună! Când veneau străinii ziceau "nu se poate, ești nebun, atâ­ta jazz într-o țară comunistă?”. Plus că în studiou­rile Radio s-au imprimat foarte multe discuri de jazz și nu numai. Acum, Radio România are șapte posturi serioase, iar Radio Cultural transmite tot timpul teatru, muzică, literatură.

- Aveați o relație dinamică cu colegul de radio Iosif Sava, mult regretatul "dascăl” de muzică clasică de la televiziunea română. Ați încercat să-l atrageți spre jazz?

- A fost o coabitare simpatică, eram prieteni și ve­cini, ușă în ușă la Radio. El nu era anti-jazz, dar nici fan, deși îl lega o prietenie strânsă cu Johnny Rădu­ca­nu. Ura vulgaritatea, comerțul muzical. Mi-am pierdut ceva timp până am reușit să îl conving că jazz-ul e o trea­bă serioasă. Avea o cultură colosală și o memorie de excepție, era greu să învingi într-o discuție polemică cu el. Avea acele serate muzicale în care invita, să spu­nem, un mare contabil, afla tot ce era de aflat despre con­tabilitate și făcea legături cu muzica, în final, tot mu­zica triumfa. Într-un fel, emisiunea pe care o rea­lizez împreună cu Mike Godoroja la TVR2, "Unora le place...", încearcă, în felul ei, să reediteze seratele sale muzicale. Am avut invitați artiști din diferite domenii, arte plastice, teatru, dar și personalități marcante, pre­cum Solomon Marcus, Constantin Bălăceanu Stolnici, Horia Roman Patapievici, orice intelectual are o des­chi­dere spre artă.

"Hello, Dolly”

- Cum ați descoperit jazz-ul, ce v-a fascinat atât de tare la el încât să-i dedicați întreaga viață?

- Seara, după studiile la Conservator, ne strângeam, studenți la arte, acasă la profesorul și criticul muzical Dumitru Avakian, și acolo, la un ciudat magnetofon cu pick-up, am descoperit jazz-ul. Eu am compus muzică co­rală, bossa nova, am scris, împreună cu colega mea de liceu, de Conservator și de Radio, Daniela Caraman-Fotea, un dicționar de rock, am avut emisiuni de mu­zică electronică, dar jazz-ul este cel ce m-a fascinat de la bun început. Sunt un împătimit al armoniei, și armo­nie ca în jazz nu găsești în nici o altă muzică. Ce mă atra­ge în continuare la jazz este creativitatea ce se ma­nifestă prin improvizație. O trupă de rock sau pop cântă de 1000 de ori aproape la fel o piesă, iar în muzica cla­sică ești sclavul partiturii. În jazz, nu se cântă niciodată de două ori o piesă la fel. Există o temă, un reper, un punct de plecare, pe care o cântă toată orchestra, apoi unul dintre instrumentiști devine solistul și impro­vi­zea­ză. Cum improvizează, așa, aiurea-n pustiu? Nu. Orice melodie are o linie armonică. El păstrează armo­nia și inventează o altă melodie. Marea plăcere a iubi­torilor de jazz este să descopere cât de creativ, de in­ven­tiv, este un solist. Mai este un aspect interesant în jazz. După concert, omul de jazz merge în club și se în­tâlnește acolo cu alți instrumentiști, de peste mări și țări, cu care nu s-a mai văzut niciodată. Își iau ins­tru­men­­tele și pornesc o cântare spontană, care sună fabu­los, de parcă a fost repetată trei luni.

- Ați avut parte de multe astfel de bucurii, din '60 în­coace, de la concertele lui Louis Armstrong, la fes­tivalul de la Gărâna...

- În anii '60, au venit la Sala Palatului câțiva gi­ganți ai jazz-ului, aduși pe banii și la insistențele unor oa­meni minunați de la Ambasada SUA. Am fost la am­be­le concerte, susținute în aceeași zi, ale lui Armstrong. A fost fantastic! Sala plină, trupa excelentă. Îmi amin­tesc că avea un baterist grozav, Danny Barcelona, cu un solo de 11 minute, timp în care ceilalți din trupă s-au așezat la o masă, în spatele scenei, stăteau de vorbă, fu­mau, beau un pahar de whisky, apoi s-au ridicat, Armstrong a luat din mers trompeta și a început să cân­te. A cântat de patru ori "Hello, Dolly”, era înnebunit du­pă piesa asta. Avea în trupă un trombonist tot așa, negru și gras, ca el, de departe se vedeau ca două mingi care țopăie. Publicul a reacționat fulminant. Nici Armstrong, nici ceilalți mari artiști care au concertat la noi de-a lungul anilor nu se așteptau la o asemenea pri­mire. Așa cum, în zilele noastre, cei ce vin la Gărâna sunt uluiți să găsească în creierii munților zece mii de oameni care le știu discurile și le aplaudă îndelung fiecare solo.

"Îmi place la nebunie ce fac”

- Nu aveți un regret că nu sunteți pe scenă ca mu­zician, alături de cei pe care îi îndrăgiți atât?

- Câteodată am acest regret, dar ce pot să fac, eu nu pot să improvizez. Însă pentru mine, ca și pentru mulți alți împătimiți, jazz-ul este un mod de viață, un sens al existenței. M-a inspirat și mi-a influențat felul de a fi. Jazz-ul este o muzică creativă, încerc să fiu și eu așa, să nu mă blochez în nici un domeniu, să am des­chi­dere spre orice. Cunosc chirurgi care nu operează decât cu muzică de jazz, scriitori care ascultă în timp ce lucrează, artiști plastici, la fel. Horia Bernea asculta mai mereu jazz când picta, de pildă. În clipa în care-i simți gustul, nu ai cum să nu-l iubești, să nu rămâi sub­ju­gat de el.

- Lucrați în continuare foarte mult. Ce vă dă ener­gie, ce face să fiți motivat să vă bucurați de mun­ca dvs.?

- Încă îmi place la nebunie ce fac, iar răspunsul este chiar jazz-ul. Aseară am fost la Green Hours, la un con­cert dat de Luiza Zan, chiar de ziua ei, și a fost bestial, minunat! Cum să te saturi de așa ceva? Mă ocup de un tânăr talent de excepție, un pianist extraordinar, de 16 ani, Alexandru Pădureanu. E o mare bucurie să-l ascult cântând. Când merg să prezint un concert, un festival, parcă renasc. Eu nu prea sunt umblat, în 35 de ani nu mi-am luat concediu și nu am fost plecat din țară decât de câteva ori și atunci doar cu treabă, cu jazz-ul. Pentru mine nu m-am deplasat nici măcar până-n Bulgaria. Am noroc cu cea de-a doua soție a mea, care lucrează și ea în Radio și mă înțelege prea bine. De dimineață până seara asta fac, iar jazz-ul îmi dă energie. Și mi-a oferit în viață multe satisfacții spirituale, pentru că nu-i altceva decât o emanație de suflet. Omul acela își pune sufletul în degete, în saxofon, doar ca să te facă pe tine fericit.