Unul dintre marile paradoxuri ale României de azi, revelat din nou de Jocurile Olimpice de la Londra, este că scoate campioni pe bandă rulantă, din nişte generaţii care trec clasa cu scutire la Educaţie Fizică. Pur şi simplu, o mână de oameni înfruntă pieptiş sistemul, încăpăţânându-se să facă performanţă, deşi nimeni nu le dă nici o şansă, ba dimpotrivă, li se pun beţe în roate la tot pasul. Peste tot în lumea aşezată, performanţa se naşte din sportul de masă. Sunt mii, zeci, sute de mii sau milioane de practicanţi de plăcere ai unui sport, iar din ei, în ani şi ani, prin selecţii riguroase, se cern sportivii de performanţă, din care, iarăşi în timp, cu multă muncă, într-un mediu competitiv bine pus la punct, apar marii campioni. Marii campioni sunt excepţiile, nu regula. La noi e taman invers: campionii sunt regula.
La fel e şi cu ceilalţi olimpici cu care ne mândrim: campionii olimpiadelor şcolare internaţionale. Nu e an să nu vină cu medalii acasă, ba cei din lotul de Matematică, ba cei de la Chimie, ba cei de la Limbi străine, ba cei de la Informatică, ba cei de la Geografie. Nu premiile în sine, cât faptul că, în mijlocul unor generaţii pentru care examenul de Bacalaureat a devenit o calamitate, se găsesc elevi cu ambiţia de a demonstra că sunt cei mai buni din lume este, în sine, o performanţă. O performanţă cu atât mai admirabilă, cu cât vine dintr-un sistem educaţional torpilat de lipsa de motivare a profesorilor şi de incapacitatea de a face o reformă sănătoasă şi coerentă. Omar Cerrahoglu, Radu Bumbacea, Constantin G. Popa sau Ştefania Ursica: numele lor nu ne spun nimic, iar acesta e cel mai bun test al felului în care ştim să ne cultivăm şi să ne preţuim valorile. Primii doi sunt medaliaţi cu aur la Matematică, o disciplină la care anul acesta am ieşit primii în Uniunea Europeană!, ceilalţi doi sunt recenţi campioni la Geografie, disciplină la care anul acesta am fost pe locul 2 în lume! Nu de publicitate au nevoie aceşti copii, nici vorbă! Şi poate nici de premiile în banii pe care guvernele uită, în ciudă parcă, mai mereu să le prindă în bugete, ca şi cum i-ar îndemna să o lase mai uşor cu premiile pe la olimpiadele internaţionale, că nu sunt bani de aşa ceva. Am vorbit, de-a lungul timpului, cu destui dintre ei. Nici celebritatea şi nici banii nu-i motivează. Au o ambiţie cu mult mai profundă. Copiii aceştia îşi ştiu şi îşi onorează locul şi valoarea prin însăşi munca şi performanţele lor. Ei sunt adevărata elită a României. Azi sunt aici, la Baia Mare, Bucureşti, Fălticeni sau Sfântu Gheorghe, mâine vor studia la Roma, la Paris sau la New York, peste ani îi vom găsi în mari firme sau institute de cercetare. Unii se vor întoarce în România, unii chiar au ambiţia aceasta, deşi ar putea câştiga infinit mai bine peste hotare!, alţii vor rămâne acolo şi vor lupta cu prejudecăţile celorlalţi şi cu dorul de casă. Nici unii, nici alţii nu ne vor face de ruşine pe unde vor merge. Dar acum, Omar, Radu, Constantin, Ştefania şi colegii lor olimpici sunt încă aici, acasă, şi mai important decât ce putem face pentru ei (putem şi trebuie să facem ceva pentru aceşti copii, le suntem datori, măcar, cu o ţară normală), mai important decât asta e ce putem face noi pentru noi, cu ajutorul lor. Putem să-i cunoaştem mai bine, putem să-i ascultăm, putem să ni-i apropiem, putem să ne luăm răgazul de a medita la munca şi la performanţele lor, putem să învăţăm lecţia excelenţei lor. Şi, da, putem să-i admirăm!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
