Unul dintre marile paradoxuri ale României de azi, revelat din nou de Jocurile Olimpice de la Londra, este că scoate campioni pe bandă rulantă, din niște generații care trec clasa cu scutire la Educație Fizică. Pur și simplu, o mână de oameni înfruntă pieptiș sistemul, încăpățânându-se să facă performanță, deși nimeni nu le dă nici o șansă, ba dimpotrivă, li se pun bețe în roate la tot pasul. Peste tot în lumea așezată, performanța se naște din sportul de masă. Sunt mii, zeci, sute de mii sau milioane de practicanți de plăcere ai unui sport, iar din ei, în ani și ani, prin selecții riguroase, se cern sportivii de performanță, din care, iarăși în timp, cu multă muncă, într-un mediu competitiv bine pus la punct, apar marii campioni. Marii campioni sunt excepțiile, nu regula. La noi e taman invers: campionii sunt regula.
La fel e și cu ceilalți olimpici cu care ne mândrim: campionii olimpiadelor școlare internaționale. Nu e an să nu vină cu medalii acasă, ba cei din lotul de Matematică, ba cei de la Chimie, ba cei de la Limbi străine, ba cei de la Informatică, ba cei de la Geografie. Nu premiile în sine, cât faptul că, în mijlocul unor generații pentru care examenul de Bacalaureat a devenit o calamitate, se găsesc elevi cu ambiția de a demonstra că sunt cei mai buni din lume este, în sine, o performanță. O performanță cu atât mai admirabilă, cu cât vine dintr-un sistem educațional torpilat de lipsa de motivare a profesorilor și de incapacitatea de a face o reformă sănătoasă și coerentă. Omar Cerrahoglu, Radu Bumbacea, Constantin G. Popa sau Ștefania Ursica: numele lor nu ne spun nimic, iar acesta e cel mai bun test al felului în care știm să ne cultivăm și să ne prețuim valorile. Primii doi sunt medaliați cu aur la Matematică, o disciplină la care anul acesta am ieșit primii în Uniunea Europeană!, ceilalți doi sunt recenți campioni la Geografie, disciplină la care anul acesta am fost pe locul 2 în lume! Nu de publicitate au nevoie acești copii, nici vorbă! Și poate nici de premiile în banii pe care guvernele uită, în ciudă parcă, mai mereu să le prindă în bugete, ca și cum i-ar îndemna să o lase mai ușor cu premiile pe la olimpiadele internaționale, că nu sunt bani de așa ceva. Am vorbit, de-a lungul timpului, cu destui dintre ei. Nici celebritatea și nici banii nu-i motivează. Au o ambiție cu mult mai profundă. Copiii aceștia își știu și își onorează locul și valoarea prin însăși munca și performanțele lor. Ei sunt adevărata elită a României. Azi sunt aici, la Baia Mare, București, Fălticeni sau Sfântu Gheorghe, mâine vor studia la Roma, la Paris sau la New York, peste ani îi vom găsi în mari firme sau institute de cercetare. Unii se vor întoarce în România, unii chiar au ambiția aceasta, deși ar putea câștiga infinit mai bine peste hotare!, alții vor rămâne acolo și vor lupta cu prejudecățile celorlalți și cu dorul de casă. Nici unii, nici alții nu ne vor face de rușine pe unde vor merge. Dar acum, Omar, Radu, Constantin, Ștefania și colegii lor olimpici sunt încă aici, acasă, și mai important decât ce putem face pentru ei (putem și trebuie să facem ceva pentru acești copii, le suntem datori, măcar, cu o țară normală), mai important decât asta e ce putem face noi pentru noi, cu ajutorul lor. Putem să-i cunoaștem mai bine, putem să-i ascultăm, putem să ni-i apropiem, putem să ne luăm răgazul de a medita la munca și la performanțele lor, putem să învățăm lecția excelenței lor. Și, da, putem să-i admirăm!