OMUL-LUP DIN BURTUCA

Sâmionu', omul cu blană

Îl chema Sâmionu' a Ilenii a lu' Marica şi lumea zicea despre el că se face lup. Pur şi simplu. Acum vreo cincizeci de ani, încă mai putea fi văzut coborând în sat de prin munţi. Un om sălbatic, misterios. Avea pe lume doar o mamă foarte săracă, pe care-o mai ajuta la muncă, la bordeiul ei. În rest, trăia numai afară, prin păduri. Dormea sub cerul liber, chiar şi iernile. Pleca singur. Dispărea luni de zile. Nu vorbea cu oamenii. Ni­meni nu-i mai ştia vârsta. Greu îi puteai ghici anii, sub pletele şi barba cea lungă, care-i acope­reau chipul, căci... trupul i-a fost mereu ca de fecior - vân­jos, alb, nestricat, cu o agerime în miş­cări extraordinară. N-a avut ni­cio­dată buletin, aşadar nu i se ştia data naş­terii, nici de când locuia prin părţile cetăţii Ar­deului de când lu­mea: Sâ­mio­nu', ultimul om-lup din mun­ţii Metaliferi.
Tot aşa l-a cunoscut şi un om numit Aron, care trăieşte şi astăzi acolo, în satul de pe piscuri. Se uita la el şi nu putea zice dacă-i tânăr sau bătrân. O făptură stranie, ce apărea rar printre săteni; cobora din pă­duri ducând în spate câte-o "rudă” imensă de lemne, încă pe-atât cât el de înaltă, pe care n-ar fi putut-o căra nici trei băr­baţi la un loc. El o ducea fără să icnească, însă cu o anu­me tristeţe în mers, parcă. Co­bora încet, foarte încet. Împo­vărat, dar fără să se oprească deloc, fără să facă nici un po­pas ca să-şi tragă sufletul. Nu lăsa "ruda” jos niciodată. Aşa trecea pe uliţă, printre case. Ca un om abătut. Mergea să îi ducă lemne mamei sale sărace...
Acest Aron Truţă are azi 76 de ani şi i-a fost vecin. Pe când era copil, l-a văzut o dată dezbrăcat pe Sâmio­nu', pe marginea unei ape. Trecea întâmplător pe aco­lo, pe-o cărare înaltă. L-a zărit printre crengile pomilor pădurii: "Nu era mai 'nalt decât îs eu acuma, da' era înc-o dată de gros. Solid, pogan, ravăn. Şi făcea baie într-o baltă mare de pe un pârău, aşa ca o mlaştină. Atunci l-am văzut cu ochii mei în pielea goală. Avea păru' pă spate ca pă câne, ca pă lupc. Na, mai sunt bărbaţi păroşi, da' nu aşa. Ăsta era păr de fiară. Puteai ca-n cap să prinzi de păr. Păr mare, sbur­lit. Şi avea... poate n-o să credeţi! Coadă. Coadă, da!... Aşa, o coadă mică, îmblănită. M-am uitat la el şi parcă m-o luat frica. Cum făcea el baie acolo singur, în secret... O dată s-o întors, da' nu m-o văzut. M-o presimţit parcă, da' nu m-o văzut. Am stat oleacă as­cuns în frunze, ac'lo, şi pe urmă am rupt-o la fugă spre casă. Că dacă mă vedea la faţă, era vai şi-amar...”
Şi lua animale din turme, când se preschimba din om în lup. Aşa zice toată lumea. Cazuri în care el a fost bănuit au fost multe. Aron îşi aminteşte: "Un căprar de-aici din sat, unu' zis Puţicu lu' Iacob, mi-o povestit mie, cu gura lui. Nu poveşti. Stătea ac'lo la Scradea de Sus, pă coastă, cu oile şi cu caprele. Şi chiar lângă el, cam păstă gard aşa, era la sapă... Sâmionu'! Avea mai­că-sa săraca o bucăţică de pământ ac'lo şi el trudea ca s-o ajute. Că Sâmionu' n-avea pământu' lui. Şi nici nu-i trebuia. Nu-i plăcea să lucre pământ, lui îi plăcea libertatea. Da' ce să facă? Săpa omu'. Tăcut, în legea lui. Şi ăsta, Puţicu, tot râdea de el, no, aşa. Îl batjocorea, când l-o văzut cât îi de buhos şi de zdren­ţăros... Şi când s-o mai uitat el o dată, Sâ­mionu' dispă­ruse. În două minute! No, unde-i?! Sapa, traista erau rămase pă loc, da' omu' nu. Unde s-o fi dus, că locu' era tăt gol, pă vreo doi-trei kilometri, până la pădure? Era în miezu' zilei, la amiază. Şi numa' deodată ăla se trezeşte că-ncepe a se face gălăgie mare, cânii lătrau, oile toate zbierau şi se foiau speriate. Şi dinspre pă­dure o văzut cum vin cătră el fugind trei lupchi, cu unu' mare în frunte. O adus lupchii lui, tovarăşii lui. Şi i-o luat două capre. Le-o rupt ac'lo, lângă el, şi pă urmă o fugit înapoi cu ele. Şi să vezi! N-or trecut două ceasuri, şi dinspre pădure apare Sâmionu'. Mai tândă­lit aşa, parcă buimac. Şi julit, zgâriat, păstă tot corpu'. O luat sapa şi-o-nceput să lucre mai departe. Tăcut, în legea lui...”

Lâna dintre dinţi

Aron Truţă e singurul locuitor dintr-un sat dispărut. Un încăpăţânat care n-a vrut să-şi părăsească nicicum locul de baştină, chiar dacă peste tot, împrejur, nu mai e de mult nimeni. Case mâncate de ruină până la teme­lie, grajduri prăbuşite, uliţe pustii.Nimeni! O aşezare care nu mai e trecută pe nici o hartă, despre care nu mai ştie nimeni nimic, deşi a murit în urmă cu abia câteva zeci de ani: Burtuca.
În gospodăria sa mare, cu ziduri de cărămidă roşie, Aron trăieşte ca acum o mie de ani. Mănâncă doar cu linguri de lemn, îşi ară glia cu plug de lemn făcut de el însuşi, tras de boi, aceiaşi boi pe care-i înjugă şi la carul cu roţi de lemn, făcut tot de mâna sa. Nimic cum­părat, nimic fabricat. Aşa trăia, până nu de mult, toată lumea aici. E ţinut dacic, cu ce­tăţi străvechi, peste tot, îm­pre­jur, puţinii oameni risipiţi pe culmi se mândresc că sunt urmaşi "direcţi” de-ai bătrâ­nilor daci, de aceea încă mai cred în apariţii de oameni lupi şi-n alte magii ancestrale. Aron îmi arată din poarta gos­podăriei sale vârfuri de munţi pe care au fost cetăţi, peşterile de la Pleşa Măzii sau Cetăţuia Ardeului, în care-ţi pare că dacii au locuit până mai ieri. Îmi zice că toţi cei de-o vârstă cu el de pe-aici încă au prins "pe viu” vremea vârco­la­­cilor, a stri­goilor şi a "oame­nilor lupchi”. "Păstă tot aici or fost dacii! Păstă tot...”, zice.
Cât despre Sâmionu', nu crede c-a fost chiar un nebun sau un sălbatic primitiv. Mai mult lumea îl socotea aşa, fiindcă nu era "în rând” cu ea, fiindcă nu trăia omeneşte. Fiindcă nu fuma, nu bea al­cool, trăia sihastru. Fiindcă el ştia nişte "lucruri” pe care cei­lalţi nu le ştiau. Şi de aceea, se şi te­meau puţin de el. Aron însă a vorbit cu Sâmionu'. Da­că îl întrebai blând, răspundea. Deşi "la o jumătate de ceas scoteai o vorbă din el”. În via­ţa de zi cu zi, i se părea un om chiar cumsecade. Doar că par­că mult prea trist, cu gândurile departe. Nu vorbea deloc des­pre sat sau treburi gospodă­reşti. Nici despre Dumnezeu. Astea nu-i plă­ceau. Mai mult despre pă­duri, despre locuri, despre semnele pădurii. Despre cum stau stelele-n cer "invers”, când se răstoarnă cerul... Despre poteci bles­temate şi cai muşcaţi... Zi­cea uneori şi anumite poe­zioare de-ale lui, un fel de des­cântece naive, pe care ceilalţi le socoteau aiureli de om nebun. Aron n-a în­ţeles până azi de ce nu i-a plăcut niciodată să i se spu­nă "copil”. Zice-se că încă de când era mic, vroia să i se spună neapărat "fecior”, nu copil. Altfel făcea nişte crize incredibile, rupea tot ce-i ieşea în cale. "Aşa era şi când l-am apucat eu. Dacă-i ziceai copil, te omora, te rupea-n mâni. Da' dacă-i ziceai ficior, atâta-i părea de bine!...”.
Aron Truţă are totuşi o explicaţie: puterea asta de a se preschimba în strigoi s-a moştenit, "s-o dus pă viţă”, din părinte în copil. Despre mama lui Sâmionu', Ileana, s-a zis că a fost tot puţin "moroniţă” - putea lua prin magie laptele vacilor străine. Cât despre buni­cul lui, unul zis Cula Pascului, a fost dintre cei mai temuţi licantropi din ţinut, care a ajuns să îşi muşte şi nevasta, schimbat în lup. Întâmplarea a ajuns legenda­ră în sat: mergeau împreună pe o cărare, într-o noapte de iarnă, prin zăpezi, ea în faţă (Marica), el la câţiva paşi înapoi. Deodată, a simţit cum se apropie din spate o fiară, ră­suflând fierbinte. Lu­pul a apucat-o de opreg, cât s-o sfâ­şie. Ea a răcnit şi a dat cu bâta: "Mei mă, de-o lătură, ce-ai cu mine?!”. Lupul a fugit, însă - stra­­niu - bărbatul nu mai era acolo, în spate, ca s-o apere. L-a strigat peste tot, prin noapte. Nimic. La ceva vreme după ce a ajuns acasă, înspăimântată, a apărut şi bărbatul. I-a povestit totul, l-a certat că unde a dis­pă­rut. Şi cum vorbeau ei aşa, la un moment dat, omul a zâmbit puţin, în treacăt. Femeia l-a pus să deschidă gura. I-a deschis-o ea însăşi cu forţa, trăgându-i buzele în sus şi-n jos. Între dinţii lui era numai lână din opre­gul ei. Iar omul a zis că nu-şi aminteşte ni­mica.
Aşadar, aceasta ar fi explicaţia bătrânu­lui Aron: că "s-o dus pă viţă”. De aceea, probabil, Sâmionului nu-i plăcea să-i zici copil. Poate de aceea n-a vrut femeie, nici urmaşi, trăind cast până la moarte. E trist să te naşti "altfel”, să duci povara asta cu tine toată viaţa. Poate că Sâmion n-ar fi vrut să fie copil niciodată. Poate că nici n-ar fi vrut să fie...

Animalele vorbitoare

Până la părăsirea sa definitivă, era plin satul de asemenea prezenţe neomeneşti. Plin! O mulţime de animale, umbre, sem­ne, ademeniri femeieşti. Trebuia să fii atent, oriunde te-ai fi dus. Oriunde îţi pu­teau apărea în cale. Priculici, iele, zâne, păreri. Dar mai ales animale. Vulpi, cai, câini, nevăstuici, iezi de capră... Lupi, cel mai des. Plin era! Se preschimba cine n-ai fi bănuit în strigoi. Se duceau oamenii în pă­dure, se dezbrăcau de haine şi se dădeau de trei ori pes­te cap. Goi, acolo, pe pămân­tul ud, mustind de cetini... Aron ştie.Acum vreo 60 de ani, nişte feciori au găsit la mar­gi­nea Galbinii, satul vecin, straiele unui aseme­nea om "bănuit”. Puse jos, lângă un măr mare. Stivuite frumos, ca la armată. "Şi-or zis toţi: «Hai să me(r)em să-i ţinem calea!» Erau nişte băieţi pogani, tăţi solizi, în haine ţărăneşti, cu chimiru' de două pălmi, straş­nici.O luat toţi câte o bâtă bună şi s-or pus la puncte fixate. Pe ăl mai solid l-or pus chiar lângă straie, cu bâta pregătită. Or stat, or stat... Şi după miezu' nopţii, numa' ce-apare un câne mare cât un lupc, către Gal­bina în jos, spre dânşii. Şi când o rădicat ăsta paru' sus, câinele o făcut cătră el, gros, aşa: «Neeea, flă­cău!» Şi-atunci ăla o scăpat paru' jos şi nici n-o mai ştiut de dânsu'”.
Aveam să verific poveştile lui badea Aron, prin mărturiile a doi localnici plecaţi la oraş, la Lupeni, între care Emil Părău (despre care am mai scris), el însuşi băştinaş din Burtuca. Amândoi aveau să îmi con­­­firme spusele lui Aron. În ce-l priveşte pe acesta, îmi zice că nici el n-ar fi crezut, dacă în sat n-ar fi avut loc multe alte evenimente ase­mă­nătoare. Şi nu poveşti, ci chiar trăite de nişte oameni pe care i-a cu­noscut bine, gospodari tari de înger şi cu capul pe umeri, inşi pragma­tici, care nu se încredeau nici ei în "prostiile” băbeşti. Nu mai departe, Treian Boca. Stătea aici, la câteva case mai sus. A murit acum câţiva ani. Venea odată peste munte, de la mină, de la Să­că­râmb, şi a auzit tot drumul un hăuit ca de lup în urma lui, când mergea pe cărare. Se întor­cea: nimic. Mai mergea puţin, iarăşi auzea.Era pe drum o băncuţă şi s-a aşezat puţin, să se odihnească. În spatele lui a foşnit ceva puternic! S-a întors, cu bâta ridicată, crezând că-i lup sau câine. Când colo: o vul­pe. Stătea dreaptă, ne­miş­­cată. Şi îl privea. Omul a fugărit-o cu mâna: "Mei, mă, de-aici! Mei, mă...”. Vulpea nu s-a mişcat. Şi se uita la el fix. Cu capul ridi­cat şi ochii sticlind. A mai stri­gat o dată la fel. A luat bâta, s-a sculat în picioare. Dădea. Vulpea sărea într-o parte. Dădea dincolo, vul­pea îna­poi. Nu se speria, nu fugea. "Juca, sub bâta lui, ca că­luşerii!” Abia atunci l-a luat spaima. Ştia din bă­trâni o zicere: "Bată-te două­sprezece cruci!”. Şi-a fă­cut cru­ce, apoi a zis zice­rea. Şi abia atunci vulpea a ple­cat, încet, dar cu un hohot de râs ca de om în urma ei, de răsuna toată pădu­rea: "Hă, hă, hă, hăăă!...”.
Toate se potrivesc, căci un asemenea râs a auzit şi unul de-a lui Tic - care şedea în partea de sus a satu­lui - la vreo zece ani după Treian Boca. "Tic ăsta s-o dus într-o zi până aici, într-o vale, la Valea Dosului, cu nişte treabă. Şi o găsit pă drum un pui de capră săl­ba­tică. Părea că abia-i fătat, nu mergea. Şi-o zis: «Băi, ce capră-o fi şi asta?». Că caprele fată numa' până primăvara târziu, şi-atuncea era toamnă spre iarnă. Şi zice: ia să-l duc eu acasă, că-l creş­tem noi. Cu bibe­ronu', cu ce-a fi. Şi cum venea el pe cărare cu puiu' în mâini, ăsta se tot îngreuna, se în­greuna. Când îl luase, era cât un pruncuţ mic, vreo trei-patru chile. Acuma nu-l mai putea duce.Atâta s-o îngreu­nat, până l-o scă­pat jos. Şi când l-o scăpat jos, puiu' o ţâş­nit pă coas­tă-n sus, pă picioarele lui. Şi-o zis că numa' scân­tei şi flă­cări săreau în urma lui şi-o scos un râs, tot de om, de se zguduia lumea: "Hă, hă, hă, hăăă!...”.
Cum se explică? Nu ştie. O fi chiar ade­vărat? Tot nu ştie. Dar el a avut încre­dere în oamenii ăştia, căci nu l-au minţit niciodată. Au fost vecinii lui, prie­tenii lui, oameni pe care-i ştie de co­pil şi cu care a petrecut toa­tă viaţa. Îi pare rău că nu mai sunt aici, lângă el. Aici, să îmi povestească şi mie... Mi-ar fi putut spune şi vecinul său, Adam Jur­că, cea mai uluitoare păţa­nie din câte s-au auzit în sat, o întâmplare recentă, chiar din anul 1973, când satul era deja pe moarte. Acest Adam a fost unul din fruntaşii aşezării şi dintre ultimii supra­vieţuitori ai ei, alături de Aron. Pe el chiar nu putea să nu-l creadă. Mai ales că l-a văzut cu ochii lui în dimi­neaţa aceea, când a intrat în casa lui, palid ca un mort şi terorizat de spaimă. C-o amiază în urmă, mer­gând spre casă dinspre Bratea, un câine mare şi alb-alb, strălucitor, s-a luat după el pe cărare. Adam a vrut să-l lovească cu piatra. Atunci câinele a vorbit lim­pede, cu glas de om: "Adame, de ce dai în mine?...”. Iar Adam a căzut ca mort de frică, cu piatra în mână, şi nu s-a mai trezit până pe la patru dimineaţa, când nu ştia unde este, deşi era la doi paşi de sat. Primul la care a venit a fost Aron. Încerca să-i zică, dar nu putea rosti decât atât: "Adame, de ce dai în mine?... Adame, de ce dai în mine?...”.

Ultimul urlet al Sâmionului

Acum, satul nu mai e bântuit de nimeni. O linişte mare s-a aşternut peste ruinele ca­se­lor lui Treian, Ţic, Adam şi alţii... Lupii au tăcut de mult, glasul lor ome­nesc a tăcut...La fel oamenii-cai, oamenii-vulpi, oa­me­nii-câini, oamenii-iezi de capră... Aron a rămas sin­gur. Ultimul care să zică poveştile lor mai departe. E tăcere pe uliţi, prin ogrăzile pline de buru­iană, prin grajdurile părăginite. Nici o şoap­tă, nici o umbră, nici un semn. "Nu mai îm­blă strâgoanele prin satu' nostru. Nu mai îm­blă, că nu mai au pe cine să bântuie şi să muş­te...”, zice Aron, zâmbind într-un fel neo­bişnuit, parcă chiar cu o anumită nos­talgie. Ţine să mă ducă, înainte de plecare, puţin mai în susul satului, pe o coastă sear­bădă, deasupra casei sale, ca să îmi arate un loc. Acolo, sub nişte bălării înalte, e temelia căsu­ţei Ilenei, mama Sâmio­nului. Nu se ve­de ni­mic, doar un pâlc de buruieni încâlcite la pi­cioarele noastre, însă Aron ştie: acolo a fost. O buclă de drum pustie, fără case, se vede de pe acea ridi­­cătură de pământ. Doar o mică bucată de drum, ce şerpuieşte în jos... Pe acolo l-au dus pe Sâmionu' trei băr­baţi mari, veniţi de la un azil din Sibiu, fiindcă ma­ma lui să­racă vroia să scape de dânsul. L-au min­ţit, zicându-i că îl duc la armată, motivând că numai aceia-s feciori adevă­raţi care merg la oaste, iar el e fecior şi nu copil. "Tu nu eşti copil, eşti fecior!” Aşa l-au scos din pă­dure, din sălbăticia lui frumoasă. Şi dus a fost.
S-a întâmplat că atunci Aron a putut ve­dea, din poar­ta ca­sei sale, întreaga sec­venţă: bărbatul ăla imens şi pletos, con­dus pe uliţă de cei trei străini. Un fecior bă­trân, uitându-se în sus, mereu în sus, întor­când me­reu capul în timp ce mergea spre mama lui săracă care îl trădase, cerşind parcă din priviri un semn de mulţu­mi­re sau măcar de rămas bun. Presim­ţea, parcă, unde-l duc, că nu la armată, ci altundeva.Era prea bătrân pentru armată... Dar nu-i mai păsa. Vroia numai un gest din partea mamei sale, ca­re-l privea însă cu ochi reci, in­di­ferenţi, de pe coasta asta sear­bă­dă. Fără nici un sentiment, fără nici o părere de rău, că fiul ei pleacă pentru totdeauna. Iar când a ajuns în josul uliţei şi şi-a dat seama, a ridicat amândouă braţele în sus şi a râs, slobozind din tot pieptul un urlet sălbatic, prelung, răsunând până în cele mai adânci sihăstrii ale codrilor: "Uuuuu!... Uuuuu!...”. Râdea nebuneşte, escortat de cei trei bărbaţi care-l conduceau către vale, neîndrăznind niciunul din­tre ei să-l atingă.
Sâmionu' a Ilenii a lu' Ma­ri­ca a murit în anul 1961, la nici două luni de la internarea sa în azilul acela din Sibiu. Nu se ştie la ce vârstă, dar sătenii bănuiesc că undeva între 60 şi 70 de ani. În acel an, satul Burtuca se în­tin­dea pe două văi mari, avea aproape 50 de case şi număra aproxima­tiv 160 de locuitori.