- Se vorbeşte mult în ultima vreme, atât în cercurile ştiinţifice, cât şi printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spaţiul cosmic şi portalurile inter-dimensionale. Cercetătorii au descoperit chiar ecuaţia care atestă posibilitatea existenţei universurilor paralele. Lor li se adaugă multe texte vechi, de arhivă, precum şi experienţe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariţii supranaturale. În rândurile care urmează vă prezentăm povestea unui iubitor de munte român, care s-a confruntat cu o asemenea apariţie uluitoare -
Un portal are rolul de a lega două puncte diferite, separate de întinderea (continuum-ul) spaţio-temporală. Portalurile pot lega două puncte distincte din cadrul aceluiaşi univers, două puncte distincte din două universuri paralele, două planuri de existenţă separate sau două puncte separate de dimensiune temporală.
Pe plan ştiinţific, portalurile se aseamănă cu "găurile de vierme” sau pot funcţiona având la bază "găuri de vierme”. În fizică, "găurile de vierme” sunt spaţii de trecere, "scurtături” între spaţiu şi timp. Există două tipuri de "găuri de vierme”: cele care pot fi traversate şi cele care nu se pot traversa. "Găurile de vierme” care pot fi traversate permit călătoria cu o viteză mai mare decât viteza luminii. În timpul călătoriei prin "gaura de vierme”, se foloseşte o viteză mai mică decât viteza luminii, iar timpul de traversare prin gaura respectivă este mai mic decât timpul în care o rază de lumină ar călători între cele două puncte în afara "găurii de vierme”.
Poarta din Carpaţi
Mărturii ale existenţei portalurilor au existat din cele mai vechi timpuri. Deşi martorii nu au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalul, aceştia au putut vedea poarta existentă în locul descoperit în mod accidental. O astfel de mărturie este şi cea a domnului E.H., care va fi redată în mod parţial în cele ce urmează. Aceasta este, probabil, cea mai cunoscută mărturie a observării unei porţi pe teritoriul României. Domnul inginer E.H. ieşise la pensie în anul 1988 şi hotărâse să se dedice cât mai mult posibil pasiunii sale pentru drumeţii montane. În anul 1990, această pasiune l-a adus faţă în faţă cu o poartă aflată în zona masivului Piatra Mare.
După câteva minute de urcat, am început să-mi pun oarece întrebări: eram într-un mic luminiş, totul îmi era vizibil, dar nu vedeam nici un obiect capabil să reflecte lumina. Eram pe cale să plec mai departe, când am văzut... Era o formă eliptică, verticală, pe care nu o sesizam decât prin modificarea luminii. Pe şosele, din cauza căldurii la sol, peisajul este deformat, unduit, ca şi cum ar fi privit printr-un geam curb. Acelaşi lucru, cu o deformare în unghiuri drepte, îl aveam eu în faţa ochilor. Era un brad în spatele formei: porţiunea de trunchi din spatele elipsei ciudate era deformată, voalată. M-am apropiat şi am constatat cu uimire că nu vedeam nici un obiect material care să poată genera un asemenea efect. În locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arăta ca o diafragmă, o suprafaţă eliptică întinsă în aer, aparent concavă. Mai uimitor era faptul că din spate, forma respectivă nu mai exista. M-am interpus între ea şi bradul despre care v-am mai spus şi n-am mai văzut-o. Nici nu mai ştiam unde era. A trebuit să revin în poziţia iniţială pentru a o revedea”.
Experimente cu elipsa
M-am fâţâit câteva clipe în jurul ei şi apoi am încercat să o ating. Din fericire, un fel de instinct m-a făcut să iau mai întâi o creangă de brad de pe jos. Prima dată am atins marginile elipsei. Creanga întâmpina o rezistenţă elastică, ca şi cum aş fi apăsat un balon. Elipsa se deforma foarte puţin în locul în care apăsam eu, dar rezistenţa era de netrecut, după doar câţiva centimetri câştigaţi.
Era ca un fel de gaură în care vârful crengii dispăruse total; în tot acest timp, continuam să văd perfect peisajul unduit din spate. Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime şi dispăruse pe jumătate înăuntru. Când am retras-o, am văzut cu groază că nu mai avea decât 20 de centimetri lungime. Porţiunea intrată în forma aceea dispăruse cu totul. Capătul era perfect secţionat, ca şi cum un ferăstrău de mare precizie ar fi funcţionat de partea cealaltă. Atunci m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost mâna mea în locul crengii...
Am repetat operaţia cu alte crengi, apoi am legat o piatră cu sfoară şi am aruncat-o în elipsă; rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: orice pătrundea în acea formă nu se mai întorcea. Se făcuse cam târziu şi m-am hotărât să plec mai departe, către cabană. Ca să recunosc locul, am însemnat toţi brazii din luminiş cu un cuţit.
Am ajuns la cabană puţin după prânz. Îl cunoşteam pe cabanier şi i-am povestit toată întâmplarea. Omul mă ştia, aşa că nu şi-a bătut joc de mine. Mi-a spus că el n-a văzut niciodată aşa ceva în pădure, dar că totul e posibil şi că nu s-ar mira dacă ar fi vorba de vreo nouă drăcovenie de-a armatei”.
Stafia din pădure
- Am auzit ce aţi vorbit la prânz cu tata, mi-a spus el. Ştiti, eu am văzut stafia din pădure!
Am început să-l descos şi am aflat că Ştefan era împreună cu doi ciobani, când a zărit prima dată elipsa. Curios din fire, a revenit de mai multe ori în acel loc; tot de la el am aflat că forma trece prin cel puţin două faze distincte: când are aspect transparent (starea în care o văzusem eu), ea permite intrarea unor obiecte; când, aşa cum o văzuse Ştefan o singură dată, devine albicioasă şi ceva mai mare, funcţionează în sens invers, adică este închisă pentru noi şi lasă obiecte din partea cealaltă să treacă prin ea.
M-am întors în Piatra Mare după două săptămâni. De data asta, am mers direct la cabană, l-am luat pe Ştefan şi am plecat către locul cu pricina. Cu noi a venit şi un băiat de la o stână din apropiere, unul dintre cei care îl însoţiseră pe Ştefan în preumblările sale prin pădure. Pe drum, el mi-a povestit o întâmplare şi mai stranie legată de elipsă: cu două luni în urmă, din ea ar fi ieşit ("ţâşnit” spusese băiatul) ceva ca o minge mare, albă; aceasta s-ar fi rostogolit fără direcţie prin pădure şi orice încercare a ciobanului de a o găsi ar fi eşuat.
Ajunşi în luminiş, dezamăgirea noastră a fost imensă: nu mai era nici un fel de elipsă. Pur şi simplu dispăruse. Numai brazii marcaţi de mine îmi dădeau certitudinea că nu visasem.
Pe tot timpul iernii am rămas în Bucureşti şi, treptat, forma din pădure mi-a ieşit din minte. Apoi, în februarie 1991, un prieten căruia îi povestisem toată întâmplarea mi-a făcut o vizită. Era foarte agitat şi mi-a arătat o revistă germană în care apărea un material despre fenomene similare celui observat de mine. Articolul menţiona existenţa unei organizaţii care studia ciudatele elipse, O.D.R.G. ("Open Doors Research Group”, "Grupul pentru Cercetarea Porţilor Deschise”). Le-am scris o scrisoare în care povesteam tot ce văzusem şi auzisem şi, în luna aprilie, am primit din partea lor un colet.
Îmi scriseseră o scrisoare de mulţumire pentru informaţiile furnizate, asigurându-mă că Poarta văzută de mine a intrat pe listele lor. Pe lângă scrisoare, îmi trimiseseră mai multe materiale din care am aflat totul despre Porţile Deschise. Am rămas de atunci în corespondenţă şi tot ce urmează este rodul informaţiilor primite de mine.”
Caracteristicile porţilor
În medie, o Poartă rămâne deschisă între 2 luni şi un an. S-a observat o legatură între durata ei şi mărime. Cu cât o Poartă este mai mare, cu atât are şanse să existe mai mult timp. Porţile de un an au cel puţin 1 metru lăţime. Majoritatea au forma eliptică observată de mine (verticală sau orizontală), dar au fost consemnate şi porţi circulare. O poartă trece prin 4 faze distincte: deschidere, stare de acces, stare de sursă şi închidere. Fazele 2 şi 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni nu a asistat până astăzi la deschiderea unei Porţi sau la închiderea ei. Tot ce se ştie, graţie unor observaţii făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiaţie extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice. Starea de acces este cea în care am observat-o eu: Poarta este deschisă pentru lumea noastră, noi putem introduce în ea orice obiect sau fiinţă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentând doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus. Starea de sursă este cea descrisă de Ştefan; în această fază, Poarta, de o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci funcţionează ca o uşă deschisă pentru cealaltă parte. Din ea pot ieşi obiecte (fiinţe?) descrise întotdeauna ca fiind de forma unor mingi albicioase, care se deplasează cu foarte mare viteză, rostogolindu-se pe sol sau planând la mică înălţime. Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeaşi radiaţie foarte intensă”.
"Acum ajungem la cel mai important aspect: ce sunt Porţile? O.D.R.G. a pornit prin excludere: ce nu sunt Porţile? Nu sunt, în nici un caz, opera omului. Dacă ele ar fi făcut parte din vreun proiect militar secret, apariţia lor n-ar fi fost întâmplătoare.
O.D.R.G. susţine ipoteza potrivit căreia ele ar fi alterări intenţionate ale întinderii spaţio-temporale, permiţând comunicarea între universuri paralele. O altă civilizaţie, extraterestră, ar poseda această tehnologie extrem de avansată şi ar explora alte lumi prin intermediul Porţilor. Mingile descrise ar fi un fel de sonde expediate în lumea noastră, capabile să înregistreze date despre universul nostru.
O.D.R.G. investighează şi cazuri de dispariţii inexplicabile: extrem de multe persoane au dispărut, ca din senin, în timpul unor banale plimbări prin natură. În foarte multe cazuri, există martori care povestesc situaţii aparent absurde: cutare se plimba cu ei în pădure, la un moment dat a luat-o puţin înainte şi... a dispărut. Toate cercetările (implicând şi poliţia) n-au dat nici un rezultat. O.D.R.G. a înregistrat 27 de cazuri de dispariţii care pot fi puse pe seama Porţilor, fiindcă mărturiile legate de aceste cazuri cuprind descrieri ale unor Porţi.
Dacă lucrurile încep să fie mai clare în privinţa Porţilor, rămâne un singur mare mister: ce se află dincolo?”.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
