"STAFIA” DIN PIATRA MARE

Yami Kamui
- Portalurile - trecerea dintre lumile paralele -

- Se vorbește mult în ultima vreme, atât în cercurile științifice, cât și printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spațiul cosmic și portalurile inter-dimensionale. Cercetătorii au descoperit chiar ecuația care atestă posibilitatea existenței universurilor paralele. Lor li se adaugă multe texte vechi, de arhivă, precum și experiențe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariții supranaturale. În rândurile care urmează vă prezentăm povestea unui iubitor de munte român, care s-a confruntat cu o asemenea apariție uluitoare -

Un portal are rolul de a lega două puncte di­ferite, separate de întinderea (continuum-ul) spațio-temporală. Portalurile pot lega două puncte distincte din cadrul aceluiași univers, două puncte distincte din două universuri paralele, două planuri de existență separate sau două puncte separate de dimensiune temporală.
Pe plan științific, portalurile se aseamănă cu "gău­rile de vierme” sau pot funcționa având la bază "găuri de vierme”. În fizică, "găurile de vierme” sunt spații de trecere, "scurtături” între spațiu și timp. Există două tipuri de "găuri de vierme”: cele care pot fi traversate și cele care nu se pot traversa. "Găurile de vierme” care pot fi traversate permit călătoria cu o viteză mai mare decât viteza luminii. În timpul călătoriei prin "gaura de vier­me”, se folosește o viteză mai mică decât viteza lu­minii, iar timpul de traversare prin gaura respectivă este mai mic decât timpul în care o rază de lu­mină ar călători între cele două puncte în afara "găurii de vierme”.

Poarta din Carpați

Mărturii ale existenței portalurilor au exis­tat din cele mai vechi timpuri. Deși martorii nu au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalul, aceștia au putut vedea poarta existentă în locul descoperit în mod accidental. O astfel de mărturie este și cea a domnului E.H., care va fi redată în mod parțial în cele ce urmează. Aceasta este, pro­babil, cea mai cunoscută mărturie a ob­servării unei porți pe teritoriul României. Domnul inginer E.H. ieșise la pensie în anul 1988 și hotărâse să se dedice cât mai mult posibil pasiunii sale pen­tru drumeții montane. În anul 1990, această pasiune l-a adus față în față cu o poartă aflată în zona ma­sivului Piatra Mare.
"Era ziua de 22 septembrie 1990, pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele favo­rite, Piatra Mare pe la Șapte Scări. Pă­răsisem cursul izvorului și începusem un fel de... rătăcire intenționată, ca să mai schimb ceva din monotonia cărării. Drumeagul meu urcă către o culme împădurită și, la un mo­ment dat, am zărit ceva bizar, ca o sclipire, în dreapta mea; soarele reflectat într-un obiect. Când am zărit-o prima dată, lucirea era un­deva cam la vreo 20, 30 de metri către culme. Am început să urc, dar n-am mai văzut nimic. În mod evi­dent, eram în alt unghi față de lumina soare­lui.
După câteva minute de urcat, am început să-mi pun oarece întrebări: eram într-un mic luminiș, totul îmi era vizibil, dar nu vedeam nici un obiect capabil să reflecte lumina. Eram pe cale să plec mai departe, când am văzut... Era o formă eliptică, verticală, pe care nu o sesizam decât prin modificarea luminii. Pe șosele, din cauza căldurii la sol, peisajul este deformat, unduit, ca și cum ar fi privit prin­tr-un geam curb. Același lucru, cu o de­for­mare în unghiuri drepte, îl aveam eu în fața ochilor. Era un brad în spatele formei: porțiunea de trunchi din spatele elipsei ciudate era deformată, voalată. M-am apropiat și am constatat cu uimire că nu vedeam nici un obiect material care să poată genera un asemenea efect. În locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arăta ca o diafragmă, o suprafață eliptică întinsă în aer, aparent concavă. Mai uimitor era faptul că din spate, forma respectivă nu mai exista. M-am interpus între ea și bradul despre care v-am mai spus și n-am mai văzut-o. Nici nu mai știam unde era. A trebuit să revin în poziția inițială pentru a o revedea”.


Experimente cu elipsa

"Elipsa avea cam 1 metru, 1 metru și 20 în dia­metrul mare, adică înălțimea, și maximum 40 de cen­timetri în cel mic, în lățime. Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparentă, în afară de fenomenul de unduire, de voalare a spațiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede, adică fe­no­menul de alterare optică se termina brusc.
M-am fâțâit câteva clipe în jurul ei și apoi am în­cercat să o ating. Din fericire, un fel de instinct m-a făcut să iau mai întâi o creangă de brad de pe jos. Pri­ma dată am atins marginile elipsei. Creanga întâmpina o rezistență elastică, ca și cum aș fi apăsat un balon. Elipsa se deforma foarte puțin în locul în care apăsam eu, dar rezistența era de netrecut, după doar câțiva cen­timetri câștigați.
Atunci am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am întâmpinat nici un fel de rezistență: creanga intra fără probleme în forma aceea ciudată, dar nu mai era vizibilă.
Era ca un fel de gaură în care vârful crengii dis­pă­ruse total; în tot acest timp, continuam să văd perfect peisajul unduit din spate. Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime și dispăruse pe jumătate înăuntru. Când am retras-o, am văzut cu groază că nu mai avea decât 20 de centimetri lungime. Porțiunea intrată în forma aceea dispăruse cu totul. Capătul era perfect secționat, ca și cum un ferăstrău de mare precizie ar fi funcționat de partea cealaltă. Atunci m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost mâna mea în locul cren­gii...
Am repetat operația cu alte crengi, apoi am legat o piatră cu sfoară și am aruncat-o în elipsă; rezultatul a fost de fiecare dată același: orice pătrundea în acea formă nu se mai întorcea. Se făcuse cam târziu și m-am hotărât să plec mai departe, către cabană. Ca să re­cunosc locul, am însemnat toți brazii din luminiș cu un cuțit.
Am ajuns la cabană puțin după prânz. Îl cunoșteam pe cabanier și i-am povestit toată întâmplarea. Omul mă știa, așa că nu și-a bătut joc de mine. Mi-a spus că el n-a văzut niciodată așa ceva în pădure, dar că totul e posibil și că nu s-ar mira dacă ar fi vor­ba de vreo nouă drăcovenie de-a arma­tei”.


Stafia din pădure

"Seara, la masă, s-a apropiat de mine Ște­fan, băiatul cabanierului, un puști de 12 ani. Îl cunoșteam destul de bine și din cauza asta a venit la masa mea fără timiditate.
- Am auzit ce ați vorbit la prânz cu tata, mi-a spus el. Știti, eu am văzut stafia din pădure!
Am început să-l descos și am aflat că Ște­fan era împreună cu doi ciobani, când a zărit prima dată elipsa. Curios din fire, a revenit de mai multe ori în acel loc; tot de la el am aflat că forma trece prin cel puțin două faze distincte: când are aspect transparent (starea în care o văzusem eu), ea permite intrarea unor obiecte; când, așa cum o văzuse Ștefan o singură dată, devine albicioasă și ceva mai mare, funcționează în sens invers, adică este închisă pentru noi și lasă obiecte din partea cealaltă să treacă prin ea.
M-am întors în Piatra Mare după două săptămâni. De data asta, am mers direct la cabană, l-am luat pe Ștefan și am plecat către locul cu pricina. Cu noi a venit și un băiat de la o stână din apropiere, unul dintre cei care îl însoțiseră pe Ștefan în preumblările sale prin pădure. Pe drum, el mi-a povestit o întâmplare și mai stranie legată de elipsă: cu două luni în urmă, din ea ar fi ieșit ("țâșnit” spusese băiatul) ceva ca o minge mare, albă; aceasta s-ar fi rostogolit fără direcție prin pădure și orice încercare a ciobanului de a o găsi ar fi eșuat.
Ajunși în luminiș, dezamăgirea noastră a fost imensă: nu mai era nici un fel de elipsă. Pur și simplu dispăruse. Numai brazii mar­cați de mine îmi dădeau certitudinea că nu visasem.
Pe tot timpul iernii am rămas în București și, treptat, forma din pădure mi-a ieșit din minte. Apoi, în februarie 1991, un prieten căruia îi po­ves­tisem toată întâmplarea mi-a făcut o vizită. Era foarte agitat și mi-a arătat o revistă germană în care apărea un material despre fenomene similare celui observat de mine. Articolul menționa existența unei or­ga­­nizații care studia ciudatele elipse, O.D.R.G. ("Open Doors Research Group”, "Grupul pentru Cerc­etarea Porților Deschise”). Le-am scris o scrisoare în care povesteam tot ce văzusem și auzisem și, în luna aprilie, am primit din partea lor un colet.
Îmi scriseseră o scrisoare de mulțumire pentru informațiile furnizate, asigurându-mă că Poarta văzută de mine a intrat pe listele lor. Pe lângă scrisoare, îmi trimiseseră mai multe materiale din care am aflat totul despre Porțile Deschise. Am rămas de atunci în corespondență și tot ce urmează este rodul informațiilor pri­mite de mine.”


Caracteristicile porților

"Forme precum aceea văzută de mine ar fi apărut din timpuri imemoriale, ele fiind pre­zente, sub diferite descrieri, în nenumărate texte vechi. În anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a văzut o Poartă în timpul plimbărilor sale prin împrejurimile orașului Manchester. Poarta a rămas deschisă timp de 2 luni, iar Roscott a apucat să facă mai multe observații și experimente. În urma acestei experiențe, s-a înființat grupul O.D.R.G., care și-a făcut mem­bri în toate colțurile lumii. Din 1963 până as­tăzi, O.D.R.G. a înregistrat nu mai puțin de 283 de Porți Deschise pe Terra. Cele mai multe par a fi în S.U.A., iar cele mai recente provin din Rusia (18 Porți observate între anii 1988 și 1995), Polonia (3 Porți) și România (Poarta observată de mine în masivul Piatra Mare).
În medie, o Poartă rămâne deschisă între 2 luni și un an. S-a observat o legatură între du­rata ei și mărime. Cu cât o Poartă este mai mare, cu atât are șanse să existe mai mult timp. Porțile de un an au cel puțin 1 metru lățime. Majoritatea au forma eliptică observată de mine (verticală sau orizontală), dar au fost consemnate și porți circulare. O poartă trece prin 4 faze distincte: deschidere, stare de acces, stare de sursă și închidere. Fazele 2 și 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni nu a asistat până astăzi la deschiderea unei Porți sau la închiderea ei. Tot ce se știe, grație unor obser­vații făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiație extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice. Starea de acces este cea în care am observat-o eu: Poarta este deschisă pentru lumea noastră, noi putem introduce în ea orice obiect sau ființă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentând doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus. Starea de sursă este cea descrisă de Ștefan; în această fază, Poarta, de o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci func­ționează ca o ușă deschisă pentru cealaltă par­te. Din ea pot ieși obiecte (ființe?) descrise în­totdeauna ca fiind de forma unor mingi albi­cioase, care se deplasează cu foarte mare vite­ză, rostogolindu-se pe sol sau planând la mică înăl­țime. Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeași radiație foarte intensă”.

"Acum ajungem la cel mai important aspect: ce sunt Porțile? O.D.R.G. a pornit prin excludere: ce nu sunt Porțile? Nu sunt, în nici un caz, opera omului. Dacă ele ar fi făcut parte din vreun proiect militar secret, apariția lor n-ar fi fost întâmplătoare.
O.D.R.G. susține ipoteza potrivit căreia ele ar fi alterări intenționate ale întinderii spațio-temporale, permițând comunicarea între universuri paralele. O altă civilizație, extraterestră, ar poseda această teh­nologie extrem de avansată și ar ex­plora alte lumi prin intermediul Por­ți­lor. Mingile descri­se ar fi un fel de sonde expediate în lumea noastră, ca­pabile să înregis­treze date despre universul nostru. În stare de acces, Por­țile ar prezenta mo­mente de absorbție, în care obiecte ma­teriale din lumea noastră ar fi «su­pte» de elipsă. Exis­tă descrieri ale acestor momente, când Porțile in­tră într-o stare vibratorie și orice obiect din veci­nă­tatea lor imediată este absorbit. Nu pot decât să mă bucur că n-am prins Poarta din Piatra Mare într-un aseme­nea moment...
O.D.R.G. investighează și cazuri de dispariții inex­pli­cabile: extrem de multe persoane au dispărut, ca din senin, în timpul unor banale plimbări prin natură. În foarte multe cazuri, există martori care povestesc si­tuații aparent absurde: cutare se plimba cu ei în pă­dure, la un moment dat a luat-o puțin înainte și... a dis­părut. Toate cercetările (implicând și poliția) n-au dat nici un re­zul­tat. O.D.R.G. a în­re­gistrat 27 de ca­zuri de dis­pariții care pot fi puse pe seama Por­ților, fiindcă măr­turiile le­­ga­te de aceste ca­­zuri cu­prind descrieri ale unor Porți.
Dacă lucru­rile încep să fie mai cla­re în pri­vin­ța Por­ți­lor, ră­mâ­ne un sin­gur mare mis­ter: ce se află din­colo?”.