Mintea ardeleanului "aia de pă urmă”

"Dă, Doamne, mintea românului aia de pă ur­mă!”, ziceau oamenii din satul bunicilor mei, arde­leni de lângă Cluj, când îşi dădeau seama că au greşit, că se pripiseră într-o treabă sau că, pur şi simplu, nu s-au gândit de două ori înainte să o facă.

Felul acesta calm şi cum­pătat de a reacţiona la propriile greşeli m-a impresionat întotdeauna: mai im­por­tantă şi mai plină de sens decât gre­şeala era conştientizarea ei, lecţia învăţată. Oamenii mulţumeau Cerului că n-a fost mai rău, că, într-un târziu, au înţeles că se aflau în eroare şi, prin ruga lor, cereau luminare şi pe viitor, ba, dacă s-o îndura "Unu' Dumniezo”, să le dea încă de la în­ceput gândul cel bun, când se apucă să facă un lucru.
Clujean şi el, Ioan Rus cunoaşte, desigur, vorba plină de har a bătrânilor ardeleni. Dacă s-o fi rugat să-i dea Domnul mintea de pe urmă, când a acceptat să facă parte din Guvernul Ponta, nu putem şti. Dar în primele clipe de după demisie, trebuie că-i va fi trecut prin cap gândul că mai bine rămânea la Cluj, decât să se lase înghiţit de lupta oarbă dusă între USL şi Băsescu pe Dâmboviţa. Trebuie că-şi va fi reproşat că nu a ţinut seama până la capăt de expertiza şi de cifrele Referendumului, furnizate de aparatul admi­nistrativ, aflat în propria-i subordine. Trebuie să-şi fi reproşat şi faptul că, dintr-o solidaritate politică de înţeles până la un punct, a încercat să improvizeze soluţii pentru punerea în aplicare a directivelor venite pe axa Ponta - Antonescu. I-a ţinut spatele lui Ponta când cu plagiatul şi a ieşit rău. Mai recent, a teo­retizat, cu mintea lui de ardelean încăpăţânat, ideea unui minirecensământ cu badea Vasile bătând te­meinic, din poartă în poartă, în căutarea unui cvorum iluzoriu. A ieşit şi mai rău. Atacat la baionetă, la mă­duva dureroasă a competenţei şi a demnităţii, de un Traian Băsescu necruţător când ştie că are dreptate, Ioan Rus a înţeles că nu mai poate gira cu numele său, cu credibilitatea sa şi cu răspunderea sa legală infantilismul politic al noii puteri. Este unul din rarii PSD-işti care se bucură "în sine” de stimă, fără a avea nevoie de umbrela cam ciuruită a USL. Un politician în care partidul lui Ponta ar trebui să aibă un model. Deci, Rus a făcut ceea ce face orice politician res­ponsabil într-o ţară civilizată: şi-a prezentat demisia de onoare, nu înainte de a da suficiente indicii că instituţia pe care o conduce e supusă unor presiuni infernale, menite să scoată, de fapt, castanele din foc cu mâna sa. Demisia lui Ioan Rus, ca şi cea a lui Paul Dobre, e o dură lovitură pentru USL. Dar, dincolo de asta, e unul dintre rarele gesturi de respiraţie euro­pea­nă, într-un mediu politic viciat de patimi şi ură, mai balcanic ca oricând. Venită de la un personaj cu anvergura sa, demisia de onoare a lui Ioan Rus din frun­tea Internelor e un semn de normalitate şi dem­nitate în atmosfera explozivă de la Bucureşti. Un om cu mari răspunderi în Stat iese cu demnitate din în­cătuşarea arbitrariului şi a erorii şi îşi prezintă demi­sia de onoare. Mintea ardeleanului "aia de pă urmă”. Jos pălăria, Ioan Rus!