* O călătorie în Parcul Cheile Nerei este o întoarcere în Paradis, în copilărie, în natura miraculoasă şi neatinsă. Cascade înspumate, păduri cu nesfârşit cântec de păsări, fluturi uriaşi sau poieniţe pline de soare, înecate în miros de fân, toate se împletesc cu poveştile locurilor sau ale oamenilor, într-o întâmplare magică. Un loc fabulos din inima Banatului, cu idile pe-o floare de arnică şi oameni îmbrăcaţi în râuri şi stele *
Ochiul Beiului
Apa lui e verde ca de smarald topit. Poţi să vezi în adâncurile lui. Lacul Ochiul Beiului este un lac de lacrimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soare, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ.E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că ochiul Beiului stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârşite întâmplări ce trăiesc în pădure, doar o secundă. E ceva magic în jurul acestui lac. Lumea vorbeşte în şoaptă, brazii stau neclintiţi, lumina are ceva diafan şi mângâietor. E o frumuseţe excesivă, atât de multă şi fără cusur, încât te întristează, te face melancolic sau îţi dă chef să scrii poezii. Ca să ajungi la acest lac, trebuie să strabaţi o bună bucată din pădurea de pe Valea Beiului, în Rezervaţia Naturală Cheile Nerei-Beuşniţa. O pădure în care parcă însuşi Paradisul şi-a pus la păstrare frumuseţile. Până la Ochiul Beiului, mergi pe sub o cupolă verde, de-a lungul unui râu limpede, ce devine doar spumă în câteva cascade. Drumul până la Ochiul Beiului este doar o parte din acest parc naţional uriaş, probabil cel mai frumos din România, pentru că pe orice potecă ai apuca, ajungi la locuri ireal de frumoase, ce par scoase din cărţile de poveşti.Ochiul Beiului este doar unul dintre ele. Stai pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frunză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atingere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi parfumat. Doi fluturi roşii fac dragoste pe o floare galbenă de arnică. Vasile Disagă, pădurar în aceste locuri de o viaţă întreagă, zâmbeşte privind nunta celor doi miri şi apoi începe să vorbească încet, cu o voce venită parcă din brazi, din iarbă, din crengile suspendate deasupra lacului. "Se spune că un turc, care se numea Bei, a fost la vânătoare pe aceste meleaguri ale Cheilor Nerei. Ajungând la locul numit Poiana Florii, a întâlnit o fată frumoasă care îşi păzea oile. Beiul s-a îndrăgostit de tânăra valahă şi se întâlneau tot mai des. Tatăl Beiului, auzind de această iubire, a hotărât să-şi despartă fiul de fată numai pentru faptul că ea era de altă credinţă. Şi trimite un călău să o omoare. Aflând fata înjungheată, Beiul a vărsat multe lacrimi, iar în cele din urmă, şi-a înfipt şi el un pumnal în inimă, pentru a muri alături de iubita lui. Din lacrimile vărsate de Bei s-a format acest lac, ce poartă numele Ochiul Beiului”. Lumina tremură uşor deasupra lacului.
Îmbuibare de fericire
Mai sus de Ochiul Beiului este Cascada Beuşniţa. Râul, transformat într-o spumă albă şi foşnitoare, se rostogoleşte de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia înspumată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răcoroasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii.Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, albaştri. Simplu şi liniştit, într-o armonie greu de descifrat, pe care o simţi însă cum îţi învăluie sufletul. Stropii ţi se usucă pe faţa arsă de soare, pe pielea încinsă. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abundente, acvatice, sufocante. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngrămădesc să existe, să îşi întindă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soare. Şi parcă locul ţine morţiş să te întorci cu gândul la începuturi: toate gâzele şi insectele sunt mult mai mari decât în mod obişnuit! Parcă ai devenit din nou copil şi nu-ţi rămâne decât să fii uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uriaşe sau buburuze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar ţânţarii sunt ca nişte lăcuste, în timp ce lăcustele... zboară în stoluri pe deasupra poienilor. Toate sunt pline de acest Paradis, de viaţa şi de bucuria de a trăi, pe care ai vrea să le înveţi repede, de la gândăcimea asta îmbuibată de fericire, să o poţi lua acasă, într-un buzunar al raniţei. Şi totuşi, cascada Beuşniţa, în toată splendoarea ei, are ceva curios.Nu e doar aerul de animal uriaş, acoperit cu un păr verde, muşchiul crescut peste stâncile ei. Sunt şi cavităţile muntelui, mici peşteri deschise, când ca un adăpost secret, când ca o gură de balaur, gata să te înghită. Vasile Disagă îşi roteşte ochii albaştri şi începe din nou să povestească, cu aerul că ceea ce spune este atât de adevărat, încât nu te-ai mira să afli că a văzut totul într-unul din rondurile sale de pădurar. "Mai sus un pic, i s-a arătat flăcăului pentru prima oară fata. Zână sau zeiţă după frumuseţea ei. I-a vorbit băiatului şi i-a spus aşa: mâine se va întoarce din nou, însă sub altă înfăţişare. Va veni ca un balaur foarte urât şi înfricoşător. Însă el nu trebuie să îşi piardă cumpătul. Va trebui să ia din gura lui paloşul ce îl va purta şi să îi taie capul. În felul acesta, blestemul va fi dezlegat şi ea va rămâne pururi fata frumoasă pe care o vede. A doua zi, frumoasa domniţă a venit din nou, în chip de balaur. Flăcăul însă a fost atât de scârbit de felul în care arăta, speriat de el, încât a uitat cele vorbite cu o zi înainte. Sau poate că nu a crezut că un asemenea monstru se mai poate transforma în zâna cea bună. I-a fost teamă şi silă să ia paloşul din gura sa. A fugit. Fata a rămas cu blestemul asupra ei. Unii spun că de durere s-a transformat în stânca peste care curge Cascada Beuşniţa”. Cu pleoapele pe jumătate închise, sub strălucirea apei, fie vezi minunata cascadă răcoroasă, fie vezi un monstru împietrit în durerea de a nu se fi putut transforma într-o fiinţă iubită.
Podul soarelui
Bine! Te-ai săturat de poezia cascadelor şi a pădurii maiestuoase? Vrei şi altceva în afară de lumină diafană şi zbor lin de fluturi? Înseamnă că e timpul să porneşti spre Lacul Dracului. Oricum, de poveste nu scapi: eşti în Parcul Cheile Nerei şi aici, oriunde te-ai îndrepta, eşti pe un tărâm fabulos. O iei la pas de la Sasca Montană spre satul Cărbunari.Faci stânga, spre Cabana Logor, şi intri spre Ogaşul Porcului, până se termină drumul forestier. De-acolo mai ai până la Lacul Dracului cam o oră de mers pe jos. Lumea e din nou departe. Poteca e îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnişuri abrupte, trece prin stâncăraie şi timpul începe, încet-încet, să îşi schimbe cursul. Devine tot mai lent, crengile se agaţă de tine, te opreşti des pentru că pantele îţi iau aerul din piept. Simţi cum inima bubuie şi te agăţi de câte o creangă să treci dincolo de o stâncă sau de o râpă. Cât mai ai de mers? Cât ai parcurs până acum? Ai rătăcit drumul? Parcă ai mai trecut o dată pe aici acum câteva minute! Se aude un vuiet îndepărtat şi bănuieşti că e Nera. Sau vântul bântuind prin pădure? Ţi s-a părut? Şi, deodată, te trezeşti cu el în faţă, nemişcat, tăcut, de un verde sumbru: Lacul Dracului. E în coasta muntelui, sub o cupolă gigantică de piatră, ca o catedrală cosmică. Piatra se arcuieşte până în apa verde. Malurile sunt abrupte, liane atârnă de sus, peştii înoată la suprafaţă şi le poţi vedea spinările negre unduind. Imposibil de cuprins frumuseţea şi stranietatea acestui loc, într-o singură imagine. Neprietenos cu oamenii, îi ţine la distanţă, cu maluri verticale. Griul muntelui de piatră cu verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşezate în straturi umede, arămii, a piatră udată de apă şi arsă de soare. Răcoarea vine aici din mădularele muntelui, pe unde bănuieşti că apa curge neştiută ca un sânge străveziu.Dacă ar apărea stăpânul locului, cu siguranţă ar ieşi din apa neclintită şi nu ar fi un drac mic, ca un spiriduş, ci unul gigantic şi posomorât. Probabil aşa i-a ieşit în drum şi ciobanului Andrei, să îi propună un rămăşag pe care l-a pierdut. Un rămăşag pe credinţă. Frumuseţea poate arăta şi aşa, stranie. Tăcerea poate să fie înfricoşătoare. Neclintirea să tulbure. O iei înapoi pe potecă, picioarele par să nu te mai asculte, efortul e şi mai mare, din urmă pare că cineva te priveşte, vine după tine, pentru că ceva a rămas neterminat. Pădurea însă te poartă pe braţe, şterge gânduri şi te duce la lumină. Îţi propune alte trasee, te ţine de vorbă fără să spună nimic, îţi propune tainic alte locuri, ca să uiţi ceea ce te-a tulburat. În Lunca Cărbunariului, soarele te încălzeşte, închizi ochii şi vezi doar lumină. Porneşti spre Cheile Nerei. Peste puntea suspendată deasupra râului, ajungi la un drum de vis. Poieni cu iarba până la brâu, din care ţâşnesc păsări şi fluturi, căpiţe de fân arse de soare; livezi fără garduri şi câmpuri nesfârşite de parfumuri ale florilor necunoscute ce unduiesc ca fecioarele. Treci printr-un tunel de fagi, apoi, după un urcuş, încep galeriile romane. Cât un stat de om, înguste, cu o potecă de doar două palme făcută în munte.Jos, ameţitor, se vede Nera înspumată, neobosită, şlefuind muntele de piatră. Apoi poteca o ia în jos, coboară printr-o mică junglă, ce merge paralel cu râul. Liane, vegetaţie înaltă, în care abia te vezi, miros umed şi apăsător de apă, de rădăcini şi pământ jilav. Mii de plante uriaşe, fiecare cu altă mireasmă, cu altă formă a frunzei şi cu alt foşnet. Miros de lemn umed intrat în descompunere şi râul lin în care intră razele soarelui, ca nişte picioare ale unui pod de lumină. Pietre albe arătându-se din adâncuri, mii de gâze şi păsări lunecând pe deasupra apei. Poteca urcă din nou către asprimea stâncoasă a muntelui, din care ţâşnesc tufe de tisă. Calci pe trepte făcute din rădăcinile copacilor, ca sute de şerpi împietriţi la suprafaţa pământului, în încolăciri şi zvârcoliri fabuloase. Undeva, pe aici, sunt bujorii de munte, şi în câteva locuri secrete, cunoscute doar de câţiva oameni, cresc trei orhidee. Tunelele romane sunt singurele indicii ale existenţei omeneşti în tot parcul Cheile Nerei. Făcute în urmă cu aproape două mii de ani, sunt simple, brute, ca şi cum tot ce au vrut să demonstreze a fost că pot stăpâni natura. Mai departe, fiecare îşi vede de viaţa sa, oameni şi păsări şi fluturi şi ape învolburate.
Mama Floarea
Acolo unde se termină aripile pădurii, încep satele risipite ale Banatului. Poveştile muntelui se prelungesc în casele oamenilor, şi vieţile lor se împletesc cu cele ale fluturilor şi florilor.
Mama Floarea a mers toată viaţa pe drumurile bătrâne de aici, din Cheile Nerei şi până în crestele Semenicului. Are 92 de ani. Muntele a învăţat-o cum să trăiască şi cum să îşi aştepte senină sorocul, cum să le cânte nepoţilor şi cum să ţeasă pe cămaşa ei râuri şi stele. Sufletul din spatele ochilor albaştri îi este sprinten. Nu ai cum să nu vezi lumina de pe fruntea ei, încreţită şi arsă de soare. Stă pe prispă, îmbrăcată în ie, cu fustă neagră şi fotă. De când era fată de măritat stă aşa. Doar s-a mai împuţinat un pic la trup, şi legătura de lemne pe care o aduce din pădure pare mai mare acum, în rest, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Priveşte în amurg acelaşi munte, în spatele căruia coboară acelaşi soare. În casă, în ultimul dulap din ultima cameră, stau aşezate rochiile ei de regină: costumele populare de bufăneancă, adică de oltean venit în locurile astea, pe vremea când era de ajuns să dai cu lopata la întâmplare, ca să iasă aurul. Satul în care este prispa ei veşnică se cheamă Ştinăpari. I s-a spus aşa, pentru că în trecut aici locuiau cei ce făceau ştinapurile, lemnele pentru galeriile din mine. Singurele ei bogăţii păstrate sunt costumele de altădată.Acum, cârduri întregi de oameni vin în sat şi pornesc spre munte, oameni ciudaţi "tăt cu merindea în raniţă”. Ea nu a umblat pe munţi în plimbare, nici nu ar şti să spună ce anume trebuie vizitat. Ea a trăit în munte, a fost una cu el, o parte vie a lui. Muntele i s-a lipit de piele, de trup, de privire. Rochia ei scoasă din dulap, unde stă împăturită în plante, este muntele ţesut şi cusut, transformat în haină. Gulerul înalt din dantelă e făcut din narcise. Imediat de sub el, încep să curgă până jos râurile, roşii sau albastre. Fota este cu fluturi, cu stele sau cu gheaţă. Sori se rotesc la încheieturi, mâneca se prelungeşte cu brăţări ce par bătute cu mici flori de câmp. Pe cap sunt trei bentiţe cu ciucuri şi la gât, salba de arginţi grei. Doar năframa poate să spună ceva despre această regină: câtă vreme Floarea a fost fată de măritat, şi-o lega sub bărbie, apoi şi-a legat-o la spate. Rochie de zână a pădurii cu miros de fân şi de frunze. Aşa a trăit mama Floarea, şi acum stă pe prispă, privind roşeaţa norilor în apus. Unii au murit, alţii trăiesc, după cum le este sorocul, nimeni nu ştie socoteala lui Dumnezeu, dar toţi ştiu că ea, Floarea, este cea mai înţeleaptă. Azi eşti pe prispă, mâine va creşte din mormântul tău un fag şi devii frunzele lui, păsările odihnesc pe crengile tale. Mama Floarea râde, faţa ei e luminoasă ca o stea. Muntele a învăţat-o cum să trăiască fericită.
În marginea pădurii
E o casă obişnuită, cu ferestre obişnuite şi cu o poartă ca toate celelalte, de care treci şi descoperi o curte simplă, micuţă, cu o boltă de viţă de vie. Înăuntru e Victor Tăutu: "Eu sunt de peste tot, să zicem însă că sunt ardelean”. Abia îl zăreşti la masa din cea de-a treia cameră, învăluit în poveşti şi amintiri. Trei camere încărcate cu crâmpeie de viaţă, bucăţi de vise, şoapte, întâmplări, duhuri şi lumini, toate strânse din Sasca Montană.Sunt oameni care nu au călcat niciodată pe aici şi spun că sunt obiecte strânse de domnul Victor, pentru un muzeu al satului. Sunt însă câţiva localnici care au zăbovit o vreme prin aceste camere şi spun că, dimpotrivă, obiectele l-au chemat pe Victor să le ia şi să le salveze, să le ofere un ultim refugiu, o arcă a lui Noe, pentru potopul anilor, al secolelor, fără ca cineva să ştie când va conteni curgerea lor şi ce îşi vor mai aminti atunci oamenii despre ei înşişi. Le-a adunat din poduri părăsite, din case dărâmate, dintre ruine şi de pe marginea drumului. Acum, cele trei camere sunt pline cu obiecte ale căror poveşti fac aerul dens, ca o ceaţă prin care înaintezi greu, cu paşi mici. Pânze de păianjen ţesute cu fir de diamant.În căruciorul de la intrare, vechi de o sută de ani, copilul probabil a adormit; pe etajere sunt râşniţe şi miroase a cafea, adusă special cu poştalionul de la Viena, gogoşile sfârâie în ulei, făcute cu un instrument special, ca un polonic etanş, să iasă toate egale (numai nemţii puteau să inventeze aşa ceva); se aud ciocnindu-se cu chef primele sticle de bere Timişoreana; radioul cu galene, primul din România, bâzâie într-un colţ şi poţi să răsfoieşti şi o revistă cu actualitatea radiofonică de pe la începutul secolului trecut. Fierul de călcat e aproape încins la jar, lângă el ţăcăne o maşină de cusut manuală, cu manivele şi rotiţe, într-un colţ, o vioară se-aude, cărţi vechi, mobile somptuoase îmbrăcate în catifea sau mătase... Toate de pe timpul zecilor de fotografii şi cărţi poştale puse în ramă: când Sasca era monetăria Banatului şi prinţesa Sissi, împărăteasa Austriei, trecea cu alai prin Oraviţa, către pădurea din apropiere, Marila. Domnul Victor ia din bibliotecă una dintre cărţile cu cotoare groase, aurite. E o Biblie de la începutul secolului 18, tipărită de mână, cu ilustraţii fantastice. Cufărul uriaş de lângă noi este de fapt un român plecat în America şi întors acasă, cu toată averea lui, în această ladă ciudată. Iar în fotografia mare cât un tablou, este o familie veche de ţărani din Sasca. Ca într-o materializare a gândurilor şi amintirilor, deloc surprinzătoare într-un astfel de loc, costumele populare din fotografie sunt agăţate alături, pălăria domnului e pe masă, îi poţi pipăi fetrul gros şi verzui. Domnul Victor se plimbă printre aceste poveşti, dispare în spatele lor, reapare învăluit de parfumul străzilor de altădată, a ajuns aici odată cu obiectele, din secole trecute, sau s-a întors din viitor, unde aurul adevărat este identitatea. În jurul frumuseţilor din Cheile Nerei au trăit oameni. Au muncit, au iubit, au facut copii şi apoi au dispărut, nu se ştie unde şi nu se ştie pentru cât timp. Au rămas în urma lor obiecte, purtând frânturi din viaţa lor. Povestea naturii a mers în paralel cu povestea localnicilor. O Românie magică, ce trebuie privită cu sufletul, stând pe discul galben al unei flori de arnică, unde cândva s-au iubit doi fluturi.