* O călătorie în Parcul Cheile Nerei este o întoarcere în Paradis, în copilărie, în natura miraculoasă și neatinsă. Cascade înspumate, păduri cu nesfârșit cântec de păsări, fluturi uriași sau poienițe pline de soare, înecate în miros de fân, toate se împletesc cu poveștile locurilor sau ale oamenilor, într-o întâmplare magică. Un loc fabulos din inima Banatului, cu idile pe-o floare de arnică și oameni îmbrăcați în râuri și stele *
Ochiul Beiului
Apa lui e verde ca de smarald topit. Poți să vezi în adâncurile lui. Lacul Ochiul Beiului este un lac de lacrimi. Ierburi lungi unduiesc ușor în apă, iar pietrele au toate nuanțele de verde. Verde albăstrui, ca niște bucăți rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soare, sau maronii, de parcă și-ar trage seva din pământ. E un ochi magic, și în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că ochiul Beiului stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârșite întâmplări ce trăiesc în pădure, doar o secundă. E ceva magic în jurul acestui lac. Lumea vorbește în șoaptă, brazii stau neclintiți, lumina are ceva diafan și mângâietor. E o frumusețe excesivă, atât de multă și fără cusur, încât te întristează, te face melancolic sau îți dă chef să scrii poezii. Ca să ajungi la acest lac, trebuie să strabați o bună bucată din pădurea de pe Valea Beiului, în Rezervația Naturală Cheile Nerei-Beușnița. O pădure în care parcă însuși Paradisul și-a pus la păstrare frumusețile. Până la Ochiul Beiului, mergi pe sub o cupolă verde, de-a lungul unui râu limpede, ce devine doar spumă în câteva cascade. Drumul până la Ochiul Beiului este doar o parte din acest parc național uriaș, probabil cel mai frumos din România, pentru că pe orice potecă ai apuca, ajungi la locuri ireal de frumoase, ce par scoase din cărțile de povești. Ochiul Beiului este doar unul dintre ele. Stai pe malurile străvezii ale lacului și fiecare piatră sau frunză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atingere le-ar putea transforma într-un abur ușor și parfumat. Doi fluturi roșii fac dragoste pe o floare galbenă de arnică. Vasile Disagă, pădurar în aceste locuri de o viață întreagă, zâmbește privind nunta celor doi miri și apoi începe să vorbească încet, cu o voce venită parcă din brazi, din iarbă, din crengile suspendate deasupra lacului. "Se spune că un turc, care se numea Bei, a fost la vânătoare pe aceste meleaguri ale Cheilor Nerei. Ajungând la locul numit Poiana Florii, a întâlnit o fată frumoasă care își păzea oile. Beiul s-a îndrăgostit de tânăra valahă și se întâlneau tot mai des. Tatăl Beiului, auzind de această iubire, a hotărât să-și despartă fiul de fată numai pentru faptul că ea era de altă credință. Și trimite un călău să o omoare. Aflând fata înjungheată, Beiul a vărsat multe lacrimi, iar în cele din urmă, și-a înfipt și el un pumnal în inimă, pentru a muri alături de iubita lui. Din lacrimile vărsate de Bei s-a format acest lac, ce poartă numele Ochiul Beiului”. Lumina tremură ușor deasupra lacului.
Îmbuibare de fericire
Mai sus de Ochiul Beiului este Cascada Beușnița. Râul, transformat într-o spumă albă și foșnitoare, se rostogolește de la înălțime peste pietrele acoperite de mușchi gros și verde. După furia înspumată a căderii, urmează calmul și transparența, limpezimea răcoroasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. Soarele intră pieziș printre frunze. Fluturi și stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roșii, albaștri. Simplu și liniștit, într-o armonie greu de descifrat, pe care o simți însă cum îți învăluie sufletul. Stropii ți se usucă pe fața arsă de soare, pe pielea încinsă. Cascada apei este dublată de cea a vegetației abundente, acvatice, sufocante. Liane, iedere, buruieni și flori, toate se îngrămădesc să existe, să își întindă frunzele și rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soare. Și parcă locul ține morțiș să te întorci cu gândul la începuturi: toate gâzele și insectele sunt mult mai mari decât în mod obișnuit! Parcă ai devenit din nou copil și nu-ți rămâne decât să fii uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uriașe sau buburuze cât o nucă. Până și muștele par niște avioane mai mici, iar țânțarii sunt ca niște lăcuste, în timp ce lăcustele... zboară în stoluri pe deasupra poienilor. Toate sunt pline de acest Paradis, de viața și de bucuria de a trăi, pe care ai vrea să le înveți repede, de la gândăcimea asta îmbuibată de fericire, să o poți lua acasă, într-un buzunar al raniței. Și totuși, cascada Beușnița, în toată splendoarea ei, are ceva curios. Nu e doar aerul de animal uriaș, acoperit cu un păr verde, mușchiul crescut peste stâncile ei. Sunt și cavitățile muntelui, mici peșteri deschise, când ca un adăpost secret, când ca o gură de balaur, gata să te înghită. Vasile Disagă își rotește ochii albaștri și începe din nou să povestească, cu aerul că ceea ce spune este atât de adevărat, încât nu te-ai mira să afli că a văzut totul într-unul din rondurile sale de pădurar. "Mai sus un pic, i s-a arătat flăcăului pentru prima oară fata. Zână sau zeiță după frumusețea ei. I-a vorbit băiatului și i-a spus așa: mâine se va întoarce din nou, însă sub altă înfățișare. Va veni ca un balaur foarte urât și înfricoșător. Însă el nu trebuie să își piardă cumpătul. Va trebui să ia din gura lui paloșul ce îl va purta și să îi taie capul. În felul acesta, blestemul va fi dezlegat și ea va rămâne pururi fata frumoasă pe care o vede. A doua zi, frumoasa domniță a venit din nou, în chip de balaur. Flăcăul însă a fost atât de scârbit de felul în care arăta, speriat de el, încât a uitat cele vorbite cu o zi înainte. Sau poate că nu a crezut că un asemenea monstru se mai poate transforma în zâna cea bună. I-a fost teamă și silă să ia paloșul din gura sa. A fugit. Fata a rămas cu blestemul asupra ei. Unii spun că de durere s-a transformat în stânca peste care curge Cascada Beușnița”. Cu pleoapele pe jumătate închise, sub strălucirea apei, fie vezi minunata cascadă răcoroasă, fie vezi un monstru împietrit în durerea de a nu se fi putut transforma într-o ființă iubită.
Podul soarelui
Bine! Te-ai săturat de poezia cascadelor și a pădurii maiestuoase? Vrei și altceva în afară de lumină diafană și zbor lin de fluturi? Înseamnă că e timpul să pornești spre Lacul Dracului. Oricum, de poveste nu scapi: ești în Parcul Cheile Nerei și aici, oriunde te-ai îndrepta, ești pe un tărâm fabulos. O iei la pas de la Sasca Montană spre satul Cărbunari. Faci stânga, spre Cabana Logor, și intri spre Ogașul Porcului, până se termină drumul forestier. De-acolo mai ai până la Lacul Dracului cam o oră de mers pe jos. Lumea e din nou departe. Poteca e îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnișuri abrupte, trece prin stâncăraie și timpul începe, încet-încet, să își schimbe cursul. Devine tot mai lent, crengile se agață de tine, te oprești des pentru că pantele îți iau aerul din piept. Simți cum inima bubuie și te agăți de câte o creangă să treci dincolo de o stâncă sau de o râpă. Cât mai ai de mers? Cât ai parcurs până acum? Ai rătăcit drumul? Parcă ai mai trecut o dată pe aici acum câteva minute! Se aude un vuiet îndepărtat și bănuiești că e Nera. Sau vântul bântuind prin pădure? Ți s-a părut? Și, deodată, te trezești cu el în față, nemișcat, tăcut, de un verde sumbru: Lacul Dracului. E în coasta muntelui, sub o cupolă gigantică de piatră, ca o catedrală cosmică. Piatra se arcuiește până în apa verde. Malurile sunt abrupte, liane atârnă de sus, peștii înoată la suprafață și le poți vedea spinările negre unduind. Imposibil de cuprins frumusețea și stranietatea acestui loc, într-o singură imagine. Neprietenos cu oamenii, îi ține la distanță, cu maluri verticale. Griul muntelui de piatră cu verdele lacului și cel al pădurii, cu maroniul frunzelor și al pământului și sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi așezate în straturi umede, arămii, a piatră udată de apă și arsă de soare. Răcoarea vine aici din mădularele muntelui, pe unde bănuiești că apa curge neștiută ca un sânge străveziu. Dacă ar apărea stăpânul locului, cu siguranță ar ieși din apa neclintită și nu ar fi un drac mic, ca un spiriduș, ci unul gigantic și posomorât. Probabil așa i-a ieșit în drum și ciobanului Andrei, să îi propună un rămășag pe care l-a pierdut. Un rămășag pe credință. Frumusețea poate arăta și așa, stranie. Tăcerea poate să fie înfricoșătoare. Neclintirea să tulbure. O iei înapoi pe potecă, picioarele par să nu te mai asculte, efortul e și mai mare, din urmă pare că cineva te privește, vine după tine, pentru că ceva a rămas neterminat. Pădurea însă te poartă pe brațe, șterge gânduri și te duce la lumină. Îți propune alte trasee, te ține de vorbă fără să spună nimic, îți propune tainic alte locuri, ca să uiți ceea ce te-a tulburat. În Lunca Cărbunariului, soarele te încălzește, închizi ochii și vezi doar lumină. Pornești spre Cheile Nerei. Peste puntea suspendată deasupra râului, ajungi la un drum de vis. Poieni cu iarba până la brâu, din care țâșnesc păsări și fluturi, căpițe de fân arse de soare; livezi fără garduri și câmpuri nesfârșite de parfumuri ale florilor necunoscute ce unduiesc ca fecioarele. Treci printr-un tunel de fagi, apoi, după un urcuș, încep galeriile romane. Cât un stat de om, înguste, cu o potecă de doar două palme făcută în munte. Jos, amețitor, se vede Nera înspumată, neobosită, șlefuind muntele de piatră. Apoi poteca o ia în jos, coboară printr-o mică junglă, ce merge paralel cu râul. Liane, vegetație înaltă, în care abia te vezi, miros umed și apăsător de apă, de rădăcini și pământ jilav. Mii de plante uriașe, fiecare cu altă mireasmă, cu altă formă a frunzei și cu alt foșnet. Miros de lemn umed intrat în descompunere și râul lin în care intră razele soarelui, ca niște picioare ale unui pod de lumină. Pietre albe arătându-se din adâncuri, mii de gâze și păsări lunecând pe deasupra apei. Poteca urcă din nou către asprimea stâncoasă a muntelui, din care țâșnesc tufe de tisă. Calci pe trepte făcute din rădăcinile copacilor, ca sute de șerpi împietriți la suprafața pământului, în încolăciri și zvârcoliri fabuloase. Undeva, pe aici, sunt bujorii de munte, și în câteva locuri secrete, cunoscute doar de câțiva oameni, cresc trei orhidee. Tunelele romane sunt singurele indicii ale existenței omenești în tot parcul Cheile Nerei. Făcute în urmă cu aproape două mii de ani, sunt simple, brute, ca și cum tot ce au vrut să demonstreze a fost că pot stăpâni natura. Mai departe, fiecare își vede de viața sa, oameni și păsări și fluturi și ape învolburate.
Mama Floarea
Acolo unde se termină aripile pădurii, încep satele risipite ale Banatului. Poveștile muntelui se prelungesc în casele oamenilor, și viețile lor se împletesc cu cele ale fluturilor și florilor.
Mama Floarea a mers toată viața pe drumurile bătrâne de aici, din Cheile Nerei și până în crestele Semenicului. Are 92 de ani. Muntele a învățat-o cum să trăiască și cum să își aștepte senină sorocul, cum să le cânte nepoților și cum să țeasă pe cămașa ei râuri și stele. Sufletul din spatele ochilor albaștri îi este sprinten. Nu ai cum să nu vezi lumina de pe fruntea ei, încrețită și arsă de soare. Stă pe prispă, îmbrăcată în ie, cu fustă neagră și fotă. De când era fată de măritat stă așa. Doar s-a mai împuținat un pic la trup, și legătura de lemne pe care o aduce din pădure pare mai mare acum, în rest, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Privește în amurg același munte, în spatele căruia coboară același soare. În casă, în ultimul dulap din ultima cameră, stau așezate rochiile ei de regină: costumele populare de bufăneancă, adică de oltean venit în locurile astea, pe vremea când era de ajuns să dai cu lopata la întâmplare, ca să iasă aurul. Satul în care este prispa ei veșnică se cheamă Știnăpari. I s-a spus așa, pentru că în trecut aici locuiau cei ce făceau știnapurile, lemnele pentru galeriile din mine. Singurele ei bogății păstrate sunt costumele de altădată. Acum, cârduri întregi de oameni vin în sat și pornesc spre munte, oameni ciudați "tăt cu merindea în raniță”. Ea nu a umblat pe munți în plimbare, nici nu ar ști să spună ce anume trebuie vizitat. Ea a trăit în munte, a fost una cu el, o parte vie a lui. Muntele i s-a lipit de piele, de trup, de privire. Rochia ei scoasă din dulap, unde stă împăturită în plante, este muntele țesut și cusut, transformat în haină. Gulerul înalt din dantelă e făcut din narcise. Imediat de sub el, încep să curgă până jos râurile, roșii sau albastre. Fota este cu fluturi, cu stele sau cu gheață. Sori se rotesc la încheieturi, mâneca se prelungește cu brățări ce par bătute cu mici flori de câmp. Pe cap sunt trei bentițe cu ciucuri și la gât, salba de arginți grei. Doar năframa poate să spună ceva despre această regină: câtă vreme Floarea a fost fată de măritat, și-o lega sub bărbie, apoi și-a legat-o la spate. Rochie de zână a pădurii cu miros de fân și de frunze. Așa a trăit mama Floarea, și acum stă pe prispă, privind roșeața norilor în apus. Unii au murit, alții trăiesc, după cum le este sorocul, nimeni nu știe socoteala lui Dumnezeu, dar toți știu că ea, Floarea, este cea mai înțeleaptă. Azi ești pe prispă, mâine va crește din mormântul tău un fag și devii frunzele lui, păsările odihnesc pe crengile tale. Mama Floarea râde, fața ei e luminoasă ca o stea. Muntele a învățat-o cum să trăiască fericită.
În marginea pădurii
E o casă obișnuită, cu ferestre obișnuite și cu o poartă ca toate celelalte, de care treci și descoperi o curte simplă, micuță, cu o boltă de viță de vie. Înăuntru e Victor Tăutu: "Eu sunt de peste tot, să zicem însă că sunt ardelean”. Abia îl zărești la masa din cea de-a treia cameră, învăluit în povești și amintiri. Trei camere încărcate cu crâmpeie de viață, bucăți de vise, șoapte, întâmplări, duhuri și lumini, toate strânse din Sasca Montană. Sunt oameni care nu au călcat niciodată pe aici și spun că sunt obiecte strânse de domnul Victor, pentru un muzeu al satului. Sunt însă câțiva localnici care au zăbovit o vreme prin aceste camere și spun că, dimpotrivă, obiectele l-au chemat pe Victor să le ia și să le salveze, să le ofere un ultim refugiu, o arcă a lui Noe, pentru potopul anilor, al secolelor, fără ca cineva să știe când va conteni curgerea lor și ce își vor mai aminti atunci oamenii despre ei înșiși. Le-a adunat din poduri părăsite, din case dărâmate, dintre ruine și de pe marginea drumului. Acum, cele trei camere sunt pline cu obiecte ale căror povești fac aerul dens, ca o ceață prin care înaintezi greu, cu pași mici. Pânze de păianjen țesute cu fir de diamant. În căruciorul de la intrare, vechi de o sută de ani, copilul probabil a adormit; pe etajere sunt râșnițe și miroase a cafea, adusă special cu poștalionul de la Viena, gogoșile sfârâie în ulei, făcute cu un instrument special, ca un polonic etanș, să iasă toate egale (numai nemții puteau să inventeze așa ceva); se aud ciocnindu-se cu chef primele sticle de bere Timișoreana; radioul cu galene, primul din România, bâzâie într-un colț și poți să răsfoiești și o revistă cu actualitatea radiofonică de pe la începutul secolului trecut. Fierul de călcat e aproape încins la jar, lângă el țăcăne o mașină de cusut manuală, cu manivele și rotițe, într-un colț, o vioară se-aude, cărți vechi, mobile somptuoase îmbrăcate în catifea sau mătase... Toate de pe timpul zecilor de fotografii și cărți poștale puse în ramă: când Sasca era monetăria Banatului și prințesa Sissi, împărăteasa Austriei, trecea cu alai prin Oravița, către pădurea din apropiere, Marila. Domnul Victor ia din bibliotecă una dintre cărțile cu cotoare groase, aurite. E o Biblie de la începutul secolului 18, tipărită de mână, cu ilustrații fantastice. Cufărul uriaș de lângă noi este de fapt un român plecat în America și întors acasă, cu toată averea lui, în această ladă ciudată. Iar în fotografia mare cât un tablou, este o familie veche de țărani din Sasca. Ca într-o materializare a gândurilor și amintirilor, deloc surprinzătoare într-un astfel de loc, costumele populare din fotografie sunt agățate alături, pălăria domnului e pe masă, îi poți pipăi fetrul gros și verzui. Domnul Victor se plimbă printre aceste povești, dispare în spatele lor, reapare învăluit de parfumul străzilor de altădată, a ajuns aici odată cu obiectele, din secole trecute, sau s-a întors din viitor, unde aurul adevărat este identitatea. În jurul frumuseților din Cheile Nerei au trăit oameni. Au muncit, au iubit, au facut copii și apoi au dispărut, nu se știe unde și nu se știe pentru cât timp. Au rămas în urma lor obiecte, purtând frânturi din viața lor. Povestea naturii a mers în paralel cu povestea localnicilor. O Românie magică, ce trebuie privită cu sufletul, stând pe discul galben al unei flori de arnică, unde cândva s-au iubit doi fluturi.