- Despre frumuseţea şi emoţia dansului s-au scris pagini întregi. Şi totuşi, niciodată nu poate fi spus totul. Iar când cel care povesteşte este poet, aşa cum sunteţi şi dvs., cu siguranţă că imaginaţia joacă un rol important. S-o luăm pe firul amintirilor. Care e primul dans la care aţi fost martoră?
- M-ai lăsat fără grai! Scotocesc prin copilăria mea, dar nu găsesc nici un dans de care să-mi aduc aminte cu înfrigurarea cu care priveam fantomele din "Tunelul Timpului”, când mă duceam la Moşi. Nu-mi pot aminti când am văzut primul dans. Ştiu însă când am dansat prima dată. Era în Germania, unde părinţii mei se aflau în turneu, la un carnaval de Sankt Martin. Aveam cinci ani şi am câştigat marele trofeu - un tort de ciocolată. Eram Prinţesa Miozotis. M-a invitat la dans Winnetou, un neamţ mititel, îşi pudrase obrazul cu boia şi purta pe cap o impresionantă coroană din pene de gâscă. Era şcolar într-a treia primară la Düsseldorf. Aşadar, emoţia primului dans mi-a dat-o un tort de ciocolată şi un băieţaş costumat în "piele roşie”.Am observat - nu numai la Tiberiu (băiatul meu), ci şi la alţii - că încă înainte de a începe să meargă, copiii se ţin de stinghia patului, se ridică în picioare şi încep să salte în timpul muzicii, pe bătăile tocătorului cu care se tocau pe vremuri vinetele, sau la simpla bătaie din palme a mamei. Mai târziu, pe la trei ani, îi vezi cu ochii ţintă pe ecranul televizorului imitând dansatorii. Sau se pomenesc "dansând” din senin, în casă, în curte, pe stradă, împinşi de-un ritm lăuntric. N-au nevoie de muzică; asta se cheamă instinct. Cheful ăsta subit de a te învârti, de a-ţi desface larg braţele şi de-a face viraje în aer, de-a te ridica pe vârfuri, unduindu-ţi şoldurile înguste, într-o mişcare frumoasă, cu graţie... Ăsta e dansul pur - o nevoie de a-ţi arăta corpul în bucuria mişcării lui, o nevoie de seducţie, total inconştientă. Eu aşteptam cu nerăbdare să fac cinci ani, pentru că în mintea mea, la cinci ani deveneam domnişoară şi mă puteam mărita.
- Aţi dansat de bucurie, vreodată, în anii copilăriei?
- De multe ori. Când Perus Tongurian, prietena mea armeancă, din clasa a şaptea, pe care o iubeam pe vremea aceea, mă mângâia pe păr, cădeam în folia titirezului. Îmi desfăceam mâinile şi începeam să mă învârt din ce în ce mai repede până ameţeam şi intram într-un fel de imponderabilitate. Asta se întâmpla de obicei în recreaţie. Nevoia de a ne învârti în asemenea momente ne aminteşte mişcarea planetelor care am fost şi vom fi.
Un examen ratat
- V-aţi născut într-o familie de artişti. Mama dvs. a fost balerină, cum de nu v-a atras cariera de dansatoare?
- Mama obişnuia uneori să facă studii pentru balet şi acasă, în faţa oglinzii. Eu o urmăream cu o febrilitate greu de explicat. Eram o fetiţă de 6, 7 ani şi îmi dădeam seama că îmi doresc şi eu să fac la fel. Văzându-mi interesul, mama a început, mai mult în joacă, să mă testeze să vadă dacă am, într-adevăr, dotarea fizică necesară, care i se cere unui viitor balerin. Mă pomeneam brusc aşezată pe podea, după care începea tortura. Trebuia să-mi aduc călcâiele foarte sus şi mama mă apăsa pe ambii genunchi, ca să vadă dacă am deschidere.
- V-a părut vreodată rău că n-aţi luat-o pe urmele ei?
- Nu, frustrarea pe care am simţit-o acut e că nu am devenit o artistă de scenă. Eu îmi doream, de fapt, scena! Am şi dat examen la Teatru, dar, neinspirată, mi-am ales o poezie de Coşbuc, care nu mi se potrivea. Pesemne am recitat-o destul de patetic, încât domnul Beligan s-a îngrozit şi mi-a zis că am o dicţie proastă, care nu s-ar putea remedia. Am recuperat însă acum, în ultimii zece ani, când am gustat din plin spectacolul de a fi pe scenă. Toate lecturile mele de poezie sau proză realizate în Germania, cu reflectoarele asupra mea, suspansul, scena, ochii aţintiţi spre mine m-au făcut să mă simt mai degrabă actor decât scriitor.
- În schimb, ca un dar peste generaţii, cariera mamei a fost urmată de fiul dvs., Tiberiu Almosnino.
- Spre bucuria mea, Tiberiu m-a recompensat. Eram îngrijorată că, de câte ori îl întrebam ce vrea să facă în viaţă, răspundea invariabil "Nimic!”. Şi într-o dimineaţă, când împlinise deja 9 ani, a venit la mine în bucătărie şi mi-a spus "Nu vreau să fac decât balet”. Evident că am aceptat imediat. A devenit, peste ani, prim-balerin la Opera Română. Acum e maestru de balet. Între mama şi el am fost eu, veriga mea a fost de poezie, nu de dans, dar lanţul nu s-a rupt, semn că între poezie şi dans e o perfectă compatibilitate. Nu pot să uit adagio-ul lui Tiberiu din Romeo şi Julieta. Cine mi-a citit cărţile ştie că nu fac parte dintre mamele care se laudă cu băieţii lor, dar aici n-am alt exemplu mai bun ca să-mi argumentez ideea. Dacă dansatorul, în timpul dansului, nu se simte îndrăgostit cu adevărat de partenera lui, nu trăieşte şi nu comunică emoţie. Tiberiu s-a născut cu darul ăsta, când dansează, masca se preface în propria lui piele. Pe scena Operei Române, n-am văzut nici un balerin să ştie să fie mai îndrăgostit ca Tiberiu, aşa cum nici un actor de film n-a ştiut vreodată să fie mai îndrăgostit ca Gerard Philippe.
"În livada cu cipreşi/ Doarme luna pe un preş”
- Cred că dansul e dintotdeauna asociat cu dragostea...
- Da, chiar cred că mişcarea e felul de a se manifesta al materiei, e chiar modul ei de existenţă, iar dansul, expresia acestei mişcări, cu ajutorul trupului. Dansul, bucuria picioarelor când reuşesc să se desprindă de pământ şi corpul începe să plutească, bucuria braţelor care fâlfâie în aer ca aripile păsărilor, bătăile ritmice ale palmelor, ale tălpilor, arcuirea întregului trup ca un copac care se dăruie vântului, ce sunt toate astea dacă nu dorinţă? O dorinţă impusă de a continua un lanţ nesfârşit, imposibil de realizat, decât prin alipirea unei verigi de altă verigă... Sunt caraghioase metaforele mele, dar în dragoste nu suntem decât o verigă chemată de altă verigă ca să prelungim lanţul la nesfârşit. De aceea, fără îndoială, nevoia de a dansa e nevoia de a iubi, fie că se manifestă în grup, în doi sau de unul singur, în egală măsură la om şi la animal, ajungând să îmbrace forme sublime, măşti proprii, ritualuri aproape perverse pentru atingerea finalităţii. Mă gândesc, de pildă, la preludiile care transformă carnea în biserică, trecând pragul metafizicului, împingând amânarea până la paroxismul dorinţei, teribilele dansuri nupţiale ale păsărilor, boncăluitul cerbilor, ritmurile satanice, simbolurile sexului la societăţile tribale... Oare ce sunt toate aceste înscenări, puse în slujba marelui simbol "falic”, decât forme ale dansului, care uneşte în el instinctul cu ademenirea, ca intenţie sublimă, şi naşte "armonia”, în concepţia mea, singura definiţie a principiului cosmic. Iar sunt preţioasă. Nu te speria! (râde)
- Există o zonă a poeziei care se asociază cu dansul? Când scrieţi poezie vi se întâmplă vreodată să simţiţi că dansaţi?
- Poezia nu poate fi dezlipită de dans, fiindcă amândouă împart acelaşi sac de dormit numit muzică. Eu am făcut chiar un experiment pe care vreau să-l prezint într-un spectacol. Am scris poezii pe ritmuri de dans. Tango, foxtrot, cha-cha, bolero, menuet etc. Ele se pot dansa doar la lectura ritmată a textului şi fără muzică.
- Spuneţi-ne câteva versuri dansante
- În livada cu cipreşi/ cha cha cha/ cha cha cha
Doarme luna pe un preş/ cha cha cha/ cha cha cha
Ea se-ntoamnă, eu mă-ntomn/cha cha cha/ cha cha cha
Că nu vine nici un domn/ cha cha cha/ cha cha cha
Zboar-un somn cu aripioare/ cha cha cha/ cha cha cha
- Aţi vorbit mai înainte de un dans-armonie. Dar dansul mai înseamnă şi libertate, înseamnă bucuria de a te dezlănţui, de a fi liber.
- Dansul e total. E şi mistică, şi erotism, şi spectacol, şi libertate, desigur. Poate dansul e şi o formă de exorcism; prin exacerbarea trupului ca într-o mişcare centrifugă, poţi ajunge să ieşi din el, să-ţi dai jos materia de pe tine. Îţi aminteşti versurile lui Blaga: "O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat/ să nu se simtă Dumnezeu în mine/ un rob în temniţă încătuşat”?
Coapsa leoaicei
- Cum găsiţi dansul în doi? Voluptuos? Senzual? Se înnobilează el prin prezenţa celuilalt?
- Nu există nimic pe lumea asta să imite mai bine dragostea, ca dansul în doi. Cine are norocul să traverseze Bulevardul Pellegrini din Buenos Aires şi s-o ia pe Corriente în sus, cu vitrinele lui încărcate de afişe înfăţişând dansatori înlănţuiţi într-un tango argentinian, nu poate să nu recunoască acest lucru. Armonizarea perfectă a paşilor, a braţelor, când toate mişcările îşi răspund, fandarea adâncă a unei gambe de femeie între picioarele partenerului, arcuirea până la pământ a unui trup ca o acceptare totală... ce poate să sugereze mai bine actul dragostei decât tangoul? Dar dansurile de societate s-au schimbat mult în ultimii cincizeci de ani, aşa cum s-a schimbat până şi felul de a iubi, mai ales felul de a gândi dragostea, odată cu scurtarea timpului, cu acest timp de viaţă accelerat până la paroxism, şi cu instalarea unui Dumnezeu ultra-tehnologizat. Prin baruri, prin discoteci, bărbaţii şi femeile nu mai dansează unii cu alţii, fiecare dansează pentru sine. Corpuri unduindu-se senzual, mângâindu-se singure, unul în faţa celuilalt. Ei nu se mai dăruie unul altuia. Fiecare îşi aparţine exclusiv. Femeile nu ştiu ce mult au pierdut prin feminism. E un fel de disperare în această singurătate, în această distanţă, un fel de părăsire, ca o dezcorporare. Ce cuvânt frumos am inventat, vezi?
- Pretutindeni în lume au apărut şcoli de dans, mai ales de tango. Senzualitatea apropierii, a îmbrăţişării, se poate învăţa?
- Există astăzi mai mult ca oricând diverse mode care traversează lumea, cum traversează curenţii oceanul. Şi asta e încurajator, dar uneori utopic. Există până şi cursuri unde înveţi să devii poet! Şcolile de dans au însă o îndelungată tradiţie în Occident. Acolo înveţi să dansezi nu ca să devii dansator profesionist; înveţi să te mişti elegant, să dai mâna elegant, să saluţi elegant.
- În ultima vreme, chiar psihologia vorbeşte mult despre atingere. E atât de important să ne atingem?
- O, atingerea! Magnetismul pielii e solul fertil care perpetuează viaţa, care împinge unul spre altul şi omul, şi animalul. Când facem cunoştinţă, ne dăm mâna, când ne salutăm, ne dăm mâna, când ne despărţim, ne dăm mâna. Atingerea e supremul semn al recunoaşterii noastre în celălalt, nu numai în cuplu, şi în comunitate. Am văzut la grădina zoologică din Berlin o scenă de neuitat. În cuşti separate, despărţiţi de un grilaj, un leu şi o leoaică. În spaţiile dintre drugii de fier, coama leului atingea coapsa leoaicei. Păreau fericiţi.
- Vi se întâmplă vreodată să dansaţi singură prin casă?
- Ştiu bine cum e să dansezi singură într-o cameră goală. E grotesc felul ăsta de a dansa al unei femei de 80 de ani. Bucuria frenetică, mişcarea în oglindă: uite că se mai poate! Ce cheamă ea înapoi? Şi pe urmă, căderea în fotoliu, gâfâitul, bătăile inimii... Ce-a fost asta, mă întreb atunci: dansul, dragostea? Când dansezi singur, dansul nu mai seamănă cu dragostea. Se consumă în gând, parcă scrii. E trist.
- Întâlnirea cu moartea e tot un dans, vă gândiţi vreodată la ea? Te cheamă, te fereşti, te cheamă...
- Cum vi se par oamenii care nu dansează?
- Eu ştiu ce să spun? Îmi stârnesc milă. Cred că sunt complexaţi sau consideră că e nedemn să-ţi manifeşti bucuria în public. Asta mă face să mă gândesc la cei care insistă să ne facă să credem că Iisus n-a râs niciodată. Dar eu prefer să înţeleg întrebarea ta altfel: "Cum ţi se par bărbaţii care nu dansează?”. Ador dansul, cred că ţi-ai dat seama că-mi place şi să dansez. Dar, în mod paradoxal, mă atrag mai mult bărbaţii care nu dansează. Uite, îmi amintesc de o seară cu un bărbat pe care nu l-am văzut decât o singură dată. Am stat minute în şir faţă în faţă, fără să ne mişcăm, ţinându-ne de mâini, şi doar legănându-ne abia simţit. Niciodată n-am trăit ceva mai senzual. Vorba unei prietene: "Singurul lucru vulgar în amor e mişcarea”. Dar viaţa nu e "nobilă”, e "vulgară”, dansul poate fi în toate felurile, deci greu de definit.
În "Club A”
- Dansul cosmic, dansul astrelor, a devenit o imagine comună. Ne-am putea imagina universul dansând?
- Mişcarea e permanent în noi şi în afara noastră, în celule şi în molecule, în săritura puricelui şi în marile piruete ale planetelor; orice mişcare e dans, o fugărire perpetuă a elementelor dintr-o nevoie de a ajunge undeva, unde? Întreg universul dansează fără încetare. Cred că suntem funambuleştile creaţii ale unui păpuşar dansator. El nu e mort, doarme doar şi visează că montează balete totale...
- Frumos spus!
- Am văzut în copilărie, în vitrina unei prăvălii din Piaţa Matache, un "pas de deux” cu două raţe de jucărie, care beau alternativ apă, într-un ritm perfect, din acelaşi lighenaş, şi nu se opreau niciodată. Dedesubt, pe un carton scria Perpetuum mobile. Poate în cele două raţe de plastic, mişcându-se identic, ca două jumătăţi - Yin şi Yang -, stă cheia funcţionării marelui mecanism fără cusur, numit cosmos.
- Mi-a plăcut! Vi se mai întâmplă să dansaţi în public? Vă mai bucuraţi de energia extraordinară pe care o oferă dansul?
- Ultima dată, am dansat când am împlinit 81 de ani, în Club A. Erau foarte mulţi tineri care îmi organizaseră o seară, cu tort de ciocolată şi şampanie şi care, la un moment dat, m-au provocat să dansez. Mă şi mir, când încep să dansez, am sentimentul că n-o să fac faţă, că e prea mult pentru mine, cea de acum. Dar e de ajuns să continuu, să insist, şi-mi regăsesc surprinzător tonusul, punându-mi în mişcare restul de tinereţe care mi-a mai rămas. Dansul acesta alături de alţii nu e ca dansul făcut în singurătate. E altfel, mă bucură şi mă întinereşte, mă face să uit avariile timpului, de parcă în mod miraculos mi-aş regăsi trupul de la 30 de ani.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
